Fiodor Lukianov: Indicatorul schimbării

Fiodor LUKIANOV, redactor șef al revistei Rusia în politica globală, președintele Prezidiului Consiliului pentru politică externă și de apărare al Rusiei, director științific al Clubului Internațional de Dezbateri ”Valdai”

Apelul telefonic dat de premierul Norvegiei, Jonas Gahr Støre, și de președintelui Finlandei, Alexander Stubb, președintelui Rusiei a devenit o surpriză pentru majoritatea comentatorilor, care imediat au început să speculeze în legătură cu semnificația acestui gest. Nu există motive de supraevaluare a respectivului eveniment, văzând în el aproape începutul unei cotituri europene. Dar nici nu trebuie să-l dăm la o parte, deoarece convorbirea telefonică reprezintă, totuși, un anumit indicator.

Mai întâi de ce trebuie să temperăm așteptările. Nu este pentru prima dată când, pe durata crizei militaro-politice acute, liderii europeni intră în dialog cu conducătorul Rusiei. Este adevărat că aproape un an și jumătate nu au existat contacte, însă până atunci, ele au avut loc. Rezultatul a fost zero, în primul rând pentru că, nu știu de ce, de partea europeană s-a consolidat părerea că simpla acceptare de către UE a unui dialog cu Moscova reprezintă un gest uriaș de bunăvoință din partea ei. În esență, Europa nu și-a schimbat abordarea din februarie 2022: Rusia nu poate primi nimic din acest conflict, singura variantă acceptabilă este doar retragerea ei. Prin urmare, dialogul este posibil exclusiv despre condițiile acestei retrageri.

Deocamdată, nu există motive să afirmăm că ceva s-a schimbat în această chestiune. În plus, în Europa există dorința fermă de a nu permite nici un proces de pace fără participarea ei. Aceasta din urmă este necesară în primul rând pentru a frâna orice progres, dacă el nu corespunde obiectivelor maximaliste ale europenilor. De aceea, toate estimările referitoare la un succes rapid al negocierilor de pace ar trebui temperate.

Dar aceasta este doar o față a medaliei. Există și alta.

În pofida atitudinii combative și inflexibile pe care a demonstrat-o pe durata președinției lui Trump, Europa depinde foarte tare de Statele Unite. De îndată ce Washingtonul manifestă disponibilitate de a se distanța de sprijinul acordat Kievului (iar după venirea lui Trump la Casa Albă au fost făcute câteva mișcări în această direcție), Bruxelles-ul și capitalele europene se confruntă cu limitele propriilor posibilități de a sprijini Ucraina.

La început, problema a fost deficitul propriilor mijloace de a purta un război, iar acum s-a adăugat o lipsă tot mai acută de bani. În plus, orice mișcare a SUA cât mai departe de Kiev este percepută ca o deplasare în direcția Moscovei, fiind avute, în primul rând, în vedere încercările de a tatona un interes comercial concret. Deoarece, acest interes este cel care servește drept cea mai de încredere cale de acces spre inima politică a lui Trump.

Până de curând, discuțiile despre perspectivele de poveste ce se pot deschide între Rusia și America după încheierea conflictului din Ucraina aveau un caracter pur teoretic. Însă apariția subiectului motorinei rusești, care, potrivit lui Donald Trump, poate stabiliza piața americană a combustibilului, a adus planurile de cooperare economică în plan practic. Dispunând de o asemenea pârghie precum suspendarea propriilor sancțiuni, Statele Unite sunt capabile să-și creeze pentru sine privilgii exclusive. Relaxarea restricțiilor privind motorina poate fi un test pentru a folosi același instrument și din alte motive. În orice caz, Washingtonul este perfect în stare să ”stoarcă” în mod avantajos unele dintre activele eneregetice rusești sau să obțină, în condiții avantajoase pentru sine, o colaborare în anumite proiecte. Iar faptul că Europa nu are de gând să anuleze nicio măsură punitivă și nici măcar tactic nu este pregătită să le relaxeze este doar în avantajul SUA: nu există concurență.

Se pare că europenii au început să conștientize cum stau lucrurile. În primul rând, americanii își consolidează poziția economică și îi privesc tot mai mult pe europeni drept concurenți, nu ca aliați. În al doilea rând, apare șansa ca, gustând acest sos, Statele Unite să-i prindă gustul și să simtă, pentru sine, beneficiile anumitor relații economice cu Rusia, ceea ce va răci de tot interesul lor de a ajuta Ucraina. Nimic personal, doar profit comercial. În practică, acest lucru va însemna intensificarea presiunilor americane asupra lui Zelenski.

Implicându-se tot mai adânc în procesul de negocieri, Europa speră să-l ghideze și să-l controleze pe Trump. În privința primului aspect, Lumea Veche a învățat (parțial) cum să-l manevreze, sabotând inițiativele pe care le considera inacceptabile. Suficient de amintit în acest sens rezultatele întâlnirii din Anchorage. În ce privește însă al doilea obiectiv, europenii nu ar trebui să-și facă iluzii. Practica demonstrează că, până și atunci când Trump se retrage temporar pe poziții de rezervă, el oricum revine înapoi.

Combinația dintre neîncrederea față de protectorul american, propriile probleme financiare și socio-politice, precum și îngrijorările privind situația Ucrainei împinge Europa spre o oarecare formă de acțiune. Nu este obligatoriu să crezi în afirmațiile liderilor finlandez și norvegian potrivit cărora ei acționează pe cont propriu, în interes național, fără să se consulte cu ceilalți. Mai degrabă, este o acoperire în eventualitatea unui eșec total: se va spune că a fost o inițiativă neinspirată și atât. Cu toate acestea, mișcările intense din Europa din ultima săptămână indică mai degrabă contrariul – este vorba de un balon de probă la inițiativa comunității.

Din discuțiile telefonice reiese că până și în Europa începe să se recunoască: situația se schimbă, și se schimbă într-o direcție potențial nefavorabilă pentru Kiev și aliații săi. Iar acesta este deja un rezultat. Și ne putem aștepta la o continuare a acestei evoluții. Nu degeaba Stubb și Støre și-au amintit brusc de necesitatea unor relații bune cu vecinii…

Preluat de la revista Russia in Global Affairs – Rossiiskaia gazeta