Politologul american Jan Brzezinski, republican, dar nu pro-Trump, s-a pronunțat în Camera Reprezentanților pentru “calibrarea” politicii SUA față de Rusia în sensul întăririi flancului estic al NATO și sprijinirii aspirației transatlantice ale Georgiei și Ucrainei “într-o zona geopolitică a ambiguității, o zona gri în peisajul strategic al Europei”.
Cercurile politico-diplomatice și comentatorii de la Msocova au reacționat prompt la reacția politologului american, încadrând declarațiile sale într-un context geopolitic mai larg. Senatorul Alexei Pușkov a menționat că decizia propusă de Brzezinski ar crește semnificativ riscul de conflict între Rusia și NATO, iar ministrul adjunct de externe, Aleksandr Grușko, a spus că acest îndemn arată faptul că Alianța nu s-a adaptat la noile condiții de securitate și se simte „confortabil” doar atunci când are un adversar important. Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a apreciat că NATO a fost creată de la bun început că un mecanism de confruntare. Iar vice-ministrul rus de Externe, Andrei Rudenko, a susținut că ”în cadrul politicii generale de descurajare a Rusiei, SUA sunt interesate să creeze, de-a lungul granițelor Federației Ruse, zone de acces care să ne oblige să folosim resursele din dotare pentru a contracara asemenea pericole”.
Factorii politici și analiștii ruși, ca și oameni politici și comentatori occidentali, atrag atenția asupra implicațiilor de amplă extindere pe care le-ar avea încercările făcute în Occident, și, în primul rând, în cadrul NATO, de a extinde Alianța dincolo de “linia roșie” pe care o reprezintă arealul fostei Uniuni Sovietice. Rusia este un “gigant geopolitic”, cu influență, proiecție de putere și acțiune considerabilă în marile probleme ale lumii, începând cu ceea ce se cheamă vecinătatea imediată, zonele de interes special, privilegiat etc., care desemnează statele independente apărute după dezmembrarea URSS.
În 2016, Kievul a definit, la nivel legislativ, intrarea în NATO ca obiectiv al politicii sale externe, iar, în februarie 2019, linia politică a apropierii de NATO și UE a fost consacrată în Constituție. În iunie 2020, Ucraina a primit statutul de partener NATO cu capacități extinse, ceea ce implică faptul că Alianța o va ajuta în reformarea armatei, în domeniul securității, consolidarea controlului civil și a supravegherii democratice, precum și în lupta împotriva corupției. Dar parlamentarii din Duma de Stat, diplomații, strategii ruși precizează că noul statut al Ucrainei nu are nicio legătură cu apartenența deplină la NATO și nici cu dislocarea unor contingentelor armate acolo. În același timp, adaugă oficialii ruși, la toate nivelele, Moscova urmărește cu atenție apropierea infrastructurii militare a Alianței de frontierele Rusiei și este obligată să adopte măsurile corespunzătoare pentru a-și asigura securitatea.
Înr-un asemenea context încărcat și tensionat, criza ucraineană, departe de a fi doar o problemă de politică internă sau a relațiilor ruso-ucrainene, devine una de o importanță politică extinsă și are implicații profunde. Ea se înscrie ca o componentă preocupanta în marile mutații geopolitice declanșate în anii 1989-1991, care, indiferent dacă au însemnat sau nu sfârșitul războiul rece, sunt marcate de eforturile de redefinire a raporturilor de forță mondiale, în principal între lumea euroatlantică și cea eurasiatică. In vasta dezbatere deschisă pe această temă, in Vest este în plină desfășurare controversa între susținătorii și adversarii unei noi politici față de Rusia și față de extinderea NATO spre Est. America președintelui Trump încearcă să-și redefinească politica în materie, Franta și Germania vor reconciliere cu Rusia, iar state din “Nouă Europa” insistă pentru o linie politică dură față de Moscova. “Artizanii politicii externe americane trebuie să înțeleagă că Ucraina și Georgia nu sunt de un interes vital pentru securitatea națională a SUA și că includerea lor în Alianța va aduce mai multe riscuri decât avantaje”, precizează politologul american Hunter Caword. Iar vice-ministrul rus de Externe Andrei Rudenko, precizează: ”Singurul răspuns pe care îl putem da este acela de a încerca să reglementăm situația din așa-numitele conflicte înghețate, pe baza întregului potențial existent, pe baza resurselor acumulate de-a lungul istoriei și de a crea, într-un fel sau altul, prin colaborare bilaterală, stimuli pentru ca țările noastre să găsească posibilitatea sau să vadă, pentru sine, folos în dezvoltarea colaborării cu Federația Rusă”.
]]>Raporturile dintre Ucraina și NATO se pietrifică într-o stare cel puțin stânjenitoare și niciuna dintre părți nu poate găsi formula salvatoare pentru a depăși impasul. O dovedește și recenta sesiune a Comisiei NATO-Ucraina, întrunită pentru două zile la Kiev, unde – se spune oficial – s-a discutat despre situația de securitate din estul Ucrainei, procesul de reformă din țară și progresele în Parteneriatul lor. Nimic despre perspectivele concrete ale aderării la NATO, doar “marea importanță acordată Parteneriatului” de către secretarul general al Alianței, Jens Stoltenberg. Nimic nici despre vreo intenție a Kievului de a demara planul de acțiune pentru aderare (MAP), eventual la summitul anual al NATO din decembrie, de la Londra. Și toate acestea după mai mult de un deceniu de la cererea Ucrainei (și a Georgiei), la summitul NATO de la București din 2008, când Franța și Marea Britanie s-au opus. Între timp, în 2010, la realegerea sa ca președinte, Ianukovici a abandonat proiectul, în 2014 fostul secretar general al NATO, Rasmussen a numit aderarea “o opțiune”, tot în 2014 fostul președinte Porosenko a promis un referendum privind aderarea, iar după mai 2019, când a devenit președinte, Zelenski s-a limitat la exprimarea unor “intenții vagi” (cum le califică “Euroactiv”).
Context în care actualul secretar general al NATO, Stoltenberg declara că Rusia “nu are niciun drept de vot” în problema aderării și că doar Ucraina și cei 29 de membri ai Alianței vor decide. Afirmație consternantă, căci 1. Ucraina are probleme teritoriale cu vecinii (în modul cel mai acut cu Rusia), ceea ce îi blochează aderarea și 2. Ungaria, stat membru al NATO, se opune prin veto aderării, condiționând prin reglementarea statutului minorităților naționale din Ucraina (drepturile folosirii limbii materne, dreptul la dublă cetățenie).
În zilele recentei întrunirii a Comisiei, ministrul Apărării de la Kiev evoca evaziv proiectul unui “nou format de colaborare”cu NATO, un diplomat american de la Kiev afirma liniștitor că Ucraina “ar putea pretinde statul de membru al NATO”, iar documentul final al Comisiei NATO-Ucraina vorbește de “întărirea și adaptarea parteneriatului nostru specific”. Concluzia e limpede: nicio șansă pentru aderarea Ucrainei la Alianța nord-atlantică în viitorul previzibil.
Ceea ce nu înseamnă neapărat situație fără ieșire și viitor sumbru pentru criza ucraineană. De câtva timp au apărut unele semne încurajatoare în privința detensionarii pe terenurile de confruntare: s-au reafirmat viabilitatea Acordului de la Minsk și a formatului Normandia, cu perspectiva unui summit în acest cadru după îndeplinirea unor condiții solicitate de Moscova, s-a procedat la un prim schimb de prizonieri și la dezangajarea forțelor pe un mic sector al liniei frontului.
NATO va continua să acorde sprijin Ucrainei, inclusiv prin 40 de milioane euro “în domeniile comandament și control, ciberaparare și readaptare medicală” (așadar, nu livrare de armament și tehnică militară), dar a solicitat Kievului aplicarea recomandărilor Comisiei de la Veneția în problema drepturilor minorităților.
“Poarta NATO rămâne deschisă”, a declarat încurajator – pentru a câta oară? – liderul nr. 1 al NATO, dar, a adăugat el, “rămâne încă un drum lung de străbătut”. Iar un vicepremier ucrainean a estimat că țara sa va îndeplini în cinci ani criteriile de aderare. Oricum, generalul american Tom Walten, noul comandant suprem al forțelor aliate în Europa nu a mai enumerat între prioritățile mandatului său abia început solicitarea tradițională, făcută de Washington europenilor, de a contribui la efortul militar pentru Ucraina.
]]>Viitorul Ucrainei nu este deloc mai puțin cețos decât înaintea sezonului electoral al acestei veri, când la Kiev s-au instalat un nou președinte și un nou legislativ. Noul șef al statului Volodimir Zelenski, la fel de ambiguu (deocamdată) în politica și declarațiile sale pe cât de ambiguă e situația din țara sa, are, după alegerile parlamentare, o majoritate confortabilă în Rada Supremă. El nu mai poate avea motive pentru a amâna clipa anunțării deciziilor și acțiunilor tot mai presante care se cer imperativ pentru țară europeană care a pierdut în ultimii cinci ani în războiul fratricid peste 13 000 de oameni, alte câteva milioane strămutate sau emigrate, iar aproape o zecime din teritoriul Ucrainei iesita de sub autoritatea Kievului.
Președintele Zelenski încă ezită, așa cum a ezitat, s-a eschivat, ori a bluffat în tot mandatul său fostul președinte, Porosenko. Indecis e, însă, nu doar Kievul oficial, ci și Occidentul. Statele din aria euroatlantică (începând chiar cu SUA) par tot mai stânjenite și mai lipsite de imaginație și de elan în ce privește implicarea lor în criza ucraineană.
Poate (și) de aici, influentul politolog rus Andrei Kortunov a opinat, deloc optimist, că în problema ucraineană, inclusiv în relațiile Kiev-Moscova, va trebui să se aștepte multă vreme până la o soluționare. “Mulți susțin că o să avem de trăit cu această rană sângerândă în mijlocul continentului cel puțin câțiva ani dacă nu câteva decenii”. Nu e cumva o previziune prea sumbră?
Decis și precis, președintele Putin, întrebat de curând, pentru un film tv de către celebrul regizor american Oliver Stone (“Platoon” etc.), afirma pentru cei vizați și avizați: “În ce mă privește, cred că rușii și ucrainenii sunt un singur popor. Fundamental, suntem aceeași națiune”. Președintele Federației Ruse amintea că rușii și ucrainenii au rădăcini comune prin religia creștină ortodoxă, ceea ce nu înseamnă că ucrainenii nu au dreptul de a avea propria lor identitate națională . “În Ucraina – spunea președintele Putin – mulți cred că trebuie să-și întărească identitatea, să se bată pentru ea. Aici, în Rusia, nimeni nu se preocupă de această problemă. Nici eu”.
Faptul că președintele Putin a afirmat cât se poate de clar că rușii și ucrainenii sunt un singur popor și o singură națiune arată cum nu se poate mai clar că Rusia nu va face nicio concesie în ce privește dislocarea sau măcar distanțarea Ucrainei de legăturile sale tradițional strânse cu Rusia. O spune, pe un ton calm, dar nu mai puțin ferm, chiar liderul de la Kremlin: “Cred că bunul simț va prevala și că într-un sfârșit (…) o apropiere este inevitabilă”.
Prin încercarea de includere a Ucrainei (și nu numai) în iureșul triumfal de extindere a Europei Răsăritene în structurile europene și euroatlantice, factorii de decizie occidentali au pășit pe un teren mult mai puțin sigur și chiar riscant, oricum într-o zonă istoricește și civilizațional dintr-o cu totul altă realitate geopolitică. Occidentul responsabil pare să devină însă tot mai conștient că și în noua confruntare care se prefigurează tot mai distinct între Noul Vest și Noul Est există o “linie roșie” peste care ar fi catastrofal a încerca să se treacă. Primele semne s-au văzut.
]]>