Renumitul politician german, ”Cancelarul de fier” Otto von Bismark, s-a născut la 1 aprilie 1815. Activitatea lui politică a fost strâns legată de Rusia. Ca ambasador al Prusiei în Imperiul rus (1859-1863), Otto von Bismarck a învățat limba rusă, pe care o vorbea destul de bine.

Există dovezi, potrivit cărora, Bismarck a fost deosebit de contrariat de multitudinea sensurilor cuvântului rusesc ”nimic”: cu excepția sensului direct, rușii răspund cu ”nimic” la întrebarea ”Ce faci?”, iar birjarul spune ”Nu-i nimic, boierule”, după ce l-a răsturnat pe acesta într-un morman de zăpadă și i-a scuturat zăpada de pe haina de blană.

Potrivit biografilor, discuțiile purtate cu Aleksandr Gorciakov (ministru de Externe al Imperiului rus, din 1856 până în 1882), cărțile lui Turgheniev (Ivan Sergheievici Turgheniev, romancier și dramaturg rus) și ale lui Herțen (Aleksandr Herțen, prozator, filozof și democrat revoluționar rus), participarea la distracția țarilor ruși – vânătoarea de urși (Bismarck a ucis doi urși, dar a renunțat la această activitate, declarând că nu este cinstit să ieși cu arma împotriva unor animale neînarmate) i-au permis lui Bismarck să înțeleagă bine modul de gândire al rușilor.

Cele mai renumite dintre aforismele lui Otto von Bismarck, despre ruși și Rusia:

”Nu complotaţi nimic împotriva Rusiei, pentru că, la oricare dintre vicleniile voastre, va răspunde cu prostia ei imprevizibilă”.

”Rușii înhamă îndelung, dar călăresc repede”.

”Să nu-i credeți niciodată pe ruși, pentru că rușii nu cred nici în ei înșiși.”

”Rușii nu pot fi învinși, ne-am convins de asta timp de sute de ani. Dar rușilor li se pot insufla valori false și atunci ei se vor învinge pe sine”.

”Rusia este periculoasă din cauza nevoilor sale minuscule”.

”Încheiați alianțe cu cine vreți, declanșați orice fel de războaie, dar nu vă atingeți niciodată de ruși”.

”Războiul preventiv împotriva Rusiei este sinucidere din cauza fricii de moarte”.

Este greșit să i se atribuie lui Bismarck următorul citat:
”Măreția Rusiei poate fi subminată doar prin desprinderea Ucrainei … trebuie nu doar separată, Ucraina trebuie opusă Rusiei. Pentru asta, e suficient să găsești și să educi niște trădători printre elite și, cu ajutorul lor, să schimbi într-așa măsură conştiinţa unei părţi a marelui popor, încât, fără să-și dea seama, va ajunge să deteste tot ce este rus, va începe să-și deteste neamul. Restul e o chestiune de timp”.

Dacă Uniunea Europeană este un format multi-statal, mai altfel decat altele oarecum asemănătoare din istorie, alegerile europarlamentare devin, și ele, din ce în ce mai originale. În campaniile lor electorale (totuși naționale) se vorbește infinit mai puțin de problemele comune ale statelor membre, dar sunt aduse și menținute în prim plan eternele subiecte de dispută politicianistă locală. În România, bunăoară, europarlamentarele sunt hibridate în această ediție de un referendum pe o temă de politică (și controversă) internă, în alte state membre ale UE scrutinul european a fost, de asemenea, “personalizat” în diverse modalități, iar ca o tema cvasiprezenta în dezbaterea din mediul politic și de presă din intreg spatiul integrat european (si nu numai) se impune tot mai sonor ceea ce se numește interferența Rusiei în procesul electoral, prin influențarea alegătorilor, susținerea/denigrarea/șantajarea/cumpărarea candidaților și partidelor angajate în campania electorală etc.etc. Și așa se face că, afirmă politologul francez Didier Chaudet, “Moscova l-ar fi ales pe Trump și ar fi influențat rezultatele referendumului asupra Brexitului în favoarea euroscepticilor. Ba, mai rău, rușii s-ar pregăti acum, după unii, să influențeze apropiatele alegeri europene”.

Adevărate laitmotive ale mediei occidentale în această perioadă preelectorală, susținerile de acest tip eclipsează și chiar elimină complet din dezbaterea politică și civică a momentului marile probleme și provocări care stau în fața Europei Unite, a continentului în ansamblu și a relațiilor acestei părți de lume cu ceilalți poli de putere mondială. În schimb, campania de înfierare (cel mai adesea nefundamentata pe argument, dar generoasă în formulări propagandistice și pompieristice), pe lângă faptul că decredibilizează propriul demers și așterne o perdea de fum pe adevăratele și spinoasele probleme din relațiile cu Rusia, sporește și coeficientul de virulență a rusofobiei, și așa în creștere spectaculoasă de pe fondul (ori sub pretextul) crizei ucrainene, încarcă și toxicizeaza în plus atmosfera europeană și internațională.
Discuția pe tema interferenței Moscovei în diferitele alegeri din spațiul euroatlantic și, în general, occidental, s-ar putea dezvoltă și prelungi la nesfârșit. Rusia ar putea riposta, de pildă, chiar cu afirmația din periodicul american “The Atlantic”, care amintea că, grație influenței lui Bill Clinton, FMI a acordat Rusiei un împrumut de 10 miliarde de dolari, care l-au sprijinit pe liderul de la Kremlin în alegeri și l-au înduplecat apoi să accepte extinderea spre Est a NATO. Alții, tot în presă occidentala, numără câte imixtiuni ale SUA s-au înregistrat în țări din America Latină. Alții ar putea adaugă că, în lumea tot mai interdependentă și mai “comunicantă” în care trăim, imixtiunile, ingerințele, amestecul mai mult sau mai puțin discret, influențarea din partea unor state puternice și în competiție sau confruntare cu altele, sunt tot mai frecvente și practic de neevitat.

Ar fi însă descalificant și chiar jignitor pentru un stat să susțină – cum se procedează frecvent în diverse organe de presă – că rețelele media rusești Sputnik și Russia Today l-au instaurat sau l-au înlăturat pe X de la putere în țara Y. O fi presa a patra putere în stat, dar nu și … prima putere în alte state.
“E adevărat că Rusiei i se atribuie o formă de eficientă demnă de cei mai buni șahiști (…) Totuși, nu trebuie atribuită Rusiei mai multă importantă decât are în realitate” – scrie universitarul francez Florent Parmentier. Rusia, exemplifica el, nu creează opoziții și crize în Europa, ci le oferă noi mijloace de exprimare și o vizibilitate sporită, în vremea numericului. Așa se explică, între altele, desigur, și ampla mediatizare a “vestelor galbene”, Brexit-ului, Alternativei de stânga din Germania, audienței lui Salvini în Italia etc. – vedete ale actualității europene necreate, dar mediatizate (și) de ruși.
Și iarăși revenim la vorbele bătrânului Bismarck: “Rusia nu e niciodată nici atât de puternică, dar nici atât de slabă pe cât o credem”.