Statul – este el?

Pentru că sistemul juridic american (unde Constituția este supremă) și pentru că sunt interpretate greșit o serie de acte legislative, printre experții din Rusia a apărut o confuzie referitoare la legalitatea atacului lansat de Trump împotriva Iranului, conform legislației americane. Aș dori să profit de această ocazie pentru a demonstra că atacul este cât se poate de ilegal, scrie Dylan Payne Royce, cercetător la Departamentul pentru Relații Internaționale al Universității Naționale de Cercetare „Școala Superioară de Economie”, într-un articol pentru revista Rusia în politică globală.

Constituția Statelor Unite (care, teoretic, continuă să aibă o importanță definitorie și prioritate față de toate celelalte legi din Statele Unite) conferă Congresului competența de a „declara război”. Legea Fundamentală nu oferă președintelui asemenea competențe. Prin urmare, Statele Unite pot angaja acțiuni militare – sau cel puțin pot iniția un război împotriva altui stat – numai prin decizia Congresului.

Este evident că declanșarea unui război împotriva altui stat fără o declarație oficială de război nu îi permite președintelui să ocolească această prevedere. Acest lucru înseamnă doar că acțiunea nu este doar neconstituțională, dar încalcă și cutumele/normele internaționale. Iar în cazul nostru sunt mai multe astfel de încălcări, având în vedere uciderea lui Ali Khamenei (încălcarea normei ce interzice atacuri asupra liderilor), moartea elevelor iraniene și a altor civili (numărul morților din rândul populației civile din Iran pare deocamdată să depășească numărul celor uciși în atacurile asupra unor ținte militare legitime – de altfel, la fel ca în Gaza) etc.

Observați precizarea de mai sus: (1) declanșarea (2) unui război (3) împotriva altui stat – acest lucru este, fără îndoială, de competența exclusivă a Congresului. Există însă „zone gri” referitoare la (1) purtarea unui război început de adversar, (2) desfășurarea de trupe într-un context și/sau în scopuri ce pot duce la acțiuni de luptă și (3) folosirea forței împotriva unor actori nestatali. Rezoluția privind prerogativele militare a fost menită să reglementeze aceste „zone gri” și, posibil, și altele; ea a limitat competențele președintelui în asemenea situații și cu siguranță nu i-a extins mandatul dincolo de aceste contexte.

În lege se precizează explicit că nimic din respectivul act normativ „nu presupune modificarea prerogativelor constituționale ale Congresului sau ale președintelui” și că nimic din acest text „nu trebuie interpretat ca o acordare de competențe președintelui” pe care el să nu le fi avut deja.

În special, Rezoluția privind puterile de război prevede că, dacă președintele desfășoară trupe pentru acțiuni de luptă într-un mod permis de Constituție (de exemplu, ca răspuns la un atac), sau le desfășoară în scopuri „cvasi-militare” (de exemplu, trimiterea de „consilieri” în Vietnamul de Sud sau desfășurarea de trupe în Arabia Saudită pentru a descuraja Irakul în 1990), sau le desfășoară împotriva unor actori nestatali (precum „Al-Qaeda”), atunci președintele este obligat să obțină aprobarea Congresului în termen de nouăzeci de zile.

Repet, asta nu este o extindere a prerogativelor președintelui, ci o restrângere a acestora. Scopul este de a asigura că Statele Unite nu vor aluneca din nou în ceva similar războiului din Vietnam. Documentul nu modifică defel competențele exclusive ale Congresului de a declanșa un război împotriva altor state (iar ținând cont de supremația Constituției, nici nu putea face acest lucru). Paragraful trei al Rezoluției aratâ clar: „Drepturile constituționale ale președintelui… referitoare la introducerea (introduction) forțelor armate ale SUA în ostilități militare (hostilities) sau în situații în care ostilitățile sunt probabile sunt exercitate exclusiv pe baza (1) unei declarații de război, (2) a unei aprobări legislative speciale sau (3)… al unui atac asupra Statelor Unite, asupra teritoriilor, posesiunilor sau asupra forțelor lor armate”.

Pentru un atac legal/constituțional asupra Iranului, Trump ar fi avut nevoie fie de o declarație de război (din partea Congresului), fie de o lege care să autorizeze mai mult sau mai puțin direct un astfel de război (tot din partea Congresului), fie de un atac al Iranului asupra Statelor Unite. El nu are nimic din toate acestea.

Prin urmare, atacurile împotriva Iranului sunt neconstituționale și ilegale conform legislației americane. Dacă în Statele Unite ar funcționa supremația legii, militarii americani ar trebui să refuze executarea ordinelor (deoarece sunt ilegale și, prin urmare, nule), iar președintele ar fi supus procedurii de impeachment pentru infracțiuni și abateri grave.

De fapt, el ar fi trebuit supus procedurii de impeachment încă din primul mandat pentru atacurile aeriene aproape la fel de evident ilegale asupra Siriei. Din păcate, acele lovituri au fost una dintre puținele acțiuni ale lui Trump pe care democrații le-au susținut. În realitate, democrații erau mai degrabă nemulțumiți de lipsa de combativitate a lui Trump în primul mandat, motiv pentru care au inventat Russiagate și au demarat procedura de impeachment pentru „infracțiune gravă”: nu a demonstrat entuziasm în sprijinul Kievului. Nici Obama nu a respectat Constituția când a ordonat atacurile asupra Libiei. Prin urmare, aceste noi atacuri probabil nu ar trebui considerate drept un eșec specific al lui Trump sau al Partidului Republican. Mai degrabă, ele sunt rezultatul unei alunecări generale a Statelor Unite de la statul de drept către caesarism.