Rostislav Ișcenko/ Foto: Ucraina.ru
Rostislav IȘCENKO
pe lângă posibilitatea de a se proclama al doilea stat rus (ceea ce nu excludea concurența și chiar dușmănia cu Rusia, ci doar îi conferea un alt caracter) și lăsând formularea ideii noii statalități în mâinile naționaliștilor galițieni ignoranți și primitivi, Ucraina a fost „însărcinată” cu război încă din prima zi a independenței sale, a scris politologul rus Rostislav Ișcenko într-un articol apărut în publicația Ucraina.ru.
Războiul a devenit copilul nelegitim al independenței, formând treptat, alături de aceasta și de sistemul economic comprador, o familie solidă și inseparabilă.
La început, naționaliștii au refuzat să recunoască acest bastard ca fiind al lor, iar conviețuirea lor cu economia compradoră nu a fost lipsită de probleme. Până în 2014, punctul fără întoarcere nu fusese încă trecut, iar crearea unei statalități normale devenea din ce în ce mai puțin probabilă, dar încă era posibilă. Totuși, deja din a doua jumătate a anilor ’90, această posibilitate era una pur teoretică. Pentru ca ea să devină realitate, compradorii ucraineni, ideologii naziști și populația care visa la „salarii și pensii europene”, deși concurau în cadrul aceluiași sistem, ar fi trebuit să treacă printr-un proces de „divorț politic”. Cele două Maidane (din 2004/5 și 2013/14), precum și lovitura de stat a lui Iușcenko din 2007, au arătat că un astfel de divorț era posibil doar prin război civil.
În cele din urmă, după 2014, majoritatea compradorilor și naționaliștilor (iar tocmai spre aceste două grupări financiar-politice se orienta cea mai mare parte a populației Ucrainei) au intuit o soluție: transferarea contradicțiilor pe plan extern – declanșarea, cu ajutorul și sprijinul Occidentului, a unui război cu Rusia. Elitele ucrainene nu aveau dubii în privința victoriei a „60% din PIB-ul mondial împotriva a 2%” (cei care au încercat să conteste această convingere au fost uciși, închiși sau forțați să părăsească țara; inclusiv oponenții războiului loiali Maidanului au fost împinși spre Europa). Războiul trebuia să consolideze societatea, iar prin prada de război urma să fie depășite contradicțiile interne dintre elite.
Tocmai de aceea elitele ucrainene au acceptat cu atâta ușurință un război inutil pentru ele (total dezavantajos atât din punct de vedere politic, cât și material) în Donbass, pe care de la început l-au prezentat ca pe un război cu Rusia, reușind în cele din urmă să transforme un conflict militar intern (civil) într-unul internațional. Atât ele, cât și Occidentul aliat lor, considerau că pierderile erau temporare (tactice) și că vor fi compensate după înfrângerea Rusiei, pe care o considerau inevitabilă. Privirile le străluceau și își frecau mâinile de nerăbdare în așteptarea profiturilor ce aveau să vină după împărțirea prăzii.
Cât de mari au fost așteptările reiese din acțiunile de astăzi ale complicilor în această expediție după blana ursului încă nevânat. Trump, în numele SUA, care au investit mai puțin de 200 de miliarde de dolari în sprijinul militar pentru Ucraina (sumă care, de altfel, nu a fost niciodată acordată sub formă de credite), cere Kievului o compensație de 500 de miliarde de dolari. În replică, Zelenski declară că Ucraina își iartă toate datoriile față de oricine și că cele peste 300 de miliarde de dolari din activele rusești înghețate în Occident nu sunt nici bani ruși, nici bani ai Occidentului și nici fonduri comune ale Occidentului și Ucrainei, ci exclusiv resurse ucrainene, pe care Kievul nu intenționează să le împartă cu nimeni și cere să îi fie transferate imediat.
Dacă astfel de pretenții apar după ce Occidentul a recunoscut practic înfrângerea în război, este gata să cedeze Ucraina și imploră Rusia pentru pace, atunci cât de mari erau speranțele legate de prada victoriei?! Se pare că întregul Occident, împreună cu Ucraina, intenționa să trăiască pe seama Rusiei, dacă nu pentru totdeauna, atunci măcar pentru o sută de ani.
În general, Ucraina compradoro-naționalistă, care a început să se formeze încă din anii ’80 ai secolului XX și s-a consolidat definitiv în 2014, era un stat capabil să supraviețuiască doar prin război și, prin urmare, dorea cu ardoare războiul. Iar credința în invincibilitatea Occidentului și refuzul de a-și recunoaște apartenența la lumea rusă făceau ca singura opțiune posibilă să fie războiul cu Rusia, spre care Ucraina s-a îndreptat pe tot parcursul independenței sale, intensificând treptat, odată cu schimbarea generațiilor, nivelul de rusofobie în politica sa.
Singura problemă care preocupa Kievul era imposibilitatea de a câștiga războiul împotriva Rusiei prin forțe proprii. Însă conducerea ucraineană, studiind caracteristicile activității internaționale a Occidentului și ale propagandei pe care o susținea în perioada de la sfârșitul anilor ’80 până în 2010, a ajuns încă dintr-o etapă relativ timpurie a existenței statului ucrainean post-sovietic la concluzia că sprijinul Occidentului putea fi obținut prin sacrificii umane deliberate.
Ruanda și Iugoslavia, Irak și Afganistan – peste tot, trupele occidentale apăreau „pentru protejarea libertății, stabilității, democrației și valorilor universale”, abia după un sacrificiu semnificativ de civili (inclusiv dintre cetățenii țărilor occidentale și chiar ai SUA). Orice guvern local (fie el și rebel sau ilegal) care avea norocul să treacă verificarea ca fiind pro-occidental primea un sprijin nelimitat, iar volumul ajutorului financiar, economic, politic și militar era reglat prin noi sacrificii: vrei să-l răstorni pe Ianukovici – ucide o sută de oameni pe Maidan; vrei să începi războiul în Donbasы – doboară avionul malaezian cu olandezi la bord (și așa s-a întâmplat întotdeauna, peste tot).
În general, desigur, cadavrele pot fi și inventate, dar e mai bine dacă sunt reale – nimeni nu va cerceta cum, de unde și din ce motiv au apărut, vor fi pur și simplu prezentate la televiziunile occidentale, iar apoi se va spune că trebuie ajutată victima. Iar poziția Ucrainei în acest sens a fost cu adevărat remarcabilă. Nu se află în Africa, ci exact între NATO, care s-a extins, și Rusia, astfel că orice victimă proprie era trecută de autoritățile ucrainene în contul „apărării civilizației occidentale de agresiunea Rusiei barbare”.
Timp de 35 de ani, a funcționat. Însă acum, concepția nu a întregului Occident, ci deocamdată doar a Statelor Unite nu s-a prea schimbat, dar încearcă să se schimbe, iar această tranziție, deși încă nefinalizată, provoacă deja o mare îngrijorare liderilor de la Kiev și aliaților lor europeni. Până la urmă, „Occidentul unit” a fost de mult timp, de fapt, doar SUA și o mulțime de state europene întreținute, care își vindeau loialitatea americanilor mult mai profitabil (pentru o perioadă mult mai lungă și pentru sume mult mai mari) decât își vând loialitatea Rusiei statele post-sovietice din CSI. Pericolul schimbării concepției pentru aliații europeni și ucraineni ai SUA nu constă în teama că Rusia îi va „cuceri” – sunt mai puțini cei care cred în „invazia rusă” asupra Occidentului decât cei care cred în „reptilienii care conduc lumea”– ci în faptul că SUA ar putea opri sau reduce semnificativ susținerea aliaților. Trump dorea încă din primul său mandat ca fiecare să plătească pentru sine la „banchetul” NATO.
Atunci s-a dovedit că nici Europa nu cunoaște altă metodă de a obține continuarea sprijinului financiar și de altă natură din partea SUA decât printr-un sacrificiu de masă. Imediat, în capitalele europene s-a început să se vorbească despre necesitatea ca țările UE și Marea Britanie (statele europene membre NATO) să intre în război cu Rusia, mizând pe ideea că SUA nu își pot abandona aliații aflați în război și că astfel Trump va fi forțat să revină la doctrina de politică externă a lui Biden. Dar lucrurile nu au stat chiar așa – s-a dovedit că în Europa, în afară de Polonia (și de Turcia, care, deși este în NATO, nu face parte din UE și joacă alte jocuri într-o altă regiune), de facto, nimeni nu are o armată. De jure există (și consumă sume considerabile de bani), dar de facto nu. Iar Polonia nu vrea să se sacrifice singură.
A mai rămas doar Ucraina. Dar pentru ea nu e ceva nou. Problema pentru Kiev este că europenii de rând s-au obișnuit deja cu pierderile sale uriașe de pe front. Sutele de mii de morminte ucrainene proaspete, împodobite cu drapele naționale, au devenit o parte familiară a peisajului est-european și nu mai șochează pe nimeni. Pentru încă o jumătate de milion sau chiar un milion de morți pe front, nu se va obține ajutor american – opinia publică din SUA nici măcar nu va tresări, fiind prea absorbită de spectacolul captivant al luptei lui Trump împotriva migrației latino-americane și a cartelurilor de droguri (două probleme strâns legate între ele).
Pentru o schimbare bruscă a opiniei publice americane, de o asemenea amploare încât să forțeze echipa lui Trump să-și modifice rapid concepția de politică externă, este necesară moartea în masă a civililor, de preferat în direct. Nu un spectacol amatoristic precum „Bucea”, ci un eveniment epic, de mare amploare, demn de a fi prezentat pe cele mai prestigioase scene ale lumii.
Zelenski nu poate duce așa ceva de unul singur, dar cu ajutorul prietenilor săi britanici experimentați, este foarte posibil. Timpul lor este limitat – provocarea trebuie pregătită și executată în doar câteva săptămâni, iar ideal (pentru ei) chiar până la mijlocul lunii martie. Frontul în colaps al forțelor armate ucrainene și susținerea în scădere vizibilă pentru Zelenski din partea elitelor interne impun acțiuni urgente. Singurul factor care oferă o speranță de a evita provocarea este constrângerea de timp – s-ar putea să nu reușească să o pregătească în timp util.
În caz contrar, tot ceea ce am văzut până acum (și nu doar în Ucraina, ci în lume, în general) va părea o joacă de copii în nisip. Pentru ca elitele euro-ucrainene să aibă o șansă de salvare (sub forma unui sprijin american necondiționat), sângele trebuie să țâșnească în șiroaie, casele să se prăbușească cu zecile, iar cadavrele să acopere tot orizontul în două straturi, și totul în direct. Nu știu cât de mult poate consola faptul că își vor ucide (sperând să arunce responsabilitatea asupra Rusiei) propriul popor (cel mai probabil ucraineni, dar și alți est-europeni, dacă va fi nevoie – britanicii, oricum, de-abia fac diferența între polonezi și români). Iar cum timpul îi presează, le este mult mai ușor să organizeze un „Armaghedon” pe propriul teritoriu.
Nici o considerație morală, nici o teamă de responsabilitate – nimic nu îi va opri, în afară de lipsa timpului necesar pentru pregătirea și organizarea provocării. Uciderile în masă sunt combustibilul care menține motorul „civilizației” lor în funcțiune. Pentru ei, a trimite o întreagă țară la moarte este la fel de firesc cum este pentru voi să umpleți rezervorul unei mașini – o operațiune de rutină. Și știu bine că cei învinși sunt cei care poartă răspunderea, iar învingătorii nu sunt judecați – încă speră să câștige. De aceea, atât timp cât sunt în viață și cât au posibilitatea, vor continua să ucidă. Alt mod de a trăi nu cunosc.
McGregor: SUA ar trebui să înceteze complet să sprijine Ucraina și să își retragă forțele…
De trei ani, băncile centrale din diferite țări continuă să cumpere activ aur, achiziționând anual…
Ușakov: Rusia a transmis SUA îngrijorările sale cu privire la armistițiul din Ucraina Asistentul președintelui…
Se spune că „miracolul economic” al Țărilor baltice după prăbușirea URSS s-a produs datorită investițiilor…
Interviul ministrului de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov, cu bloggerii americani a stârnit o furtună…
Liderul formațiunii de opoziție „S.O.S. România”, Diana Șoșoacă, a trimis o scrisoare președintelui Vladimir Putin,…
This website uses cookies.
View Comments
Influența nefastă pe care UE o are asupra securității, economiei și existenței Europei este tot mai vizibilă. Asta doar pentru muritorii de rând, că liderii globalisto-sorosiști au alte păreri. Aceste personaje malefice din fruntea UE au mereu la îndemână o ,,pregătire" a noastră pentru tot felul de scenarii (inventate tot de ei). Suntem în stare permanentă de alertă în fața unui pericol imaginar, văzut doar în cifre sau pe un ecran. Dacă nu vine bomba, atunci vine un virus; dacă nu sunt drone, atunci sunt OZN-uri; dacă nu vine încălzirea globală, atunci vin rușii. Oricum, cineva sau ceva tot trebuie să vină, astfel că suntem pregătiți pentru un război total. Suntem înarmați, mobilizați. Dar împotriva cui? Ajungi la concluzia că UE provoacă, UE dorește un război, UE dorește să distrugă Europa. Ursula și psihopații de la conducerea UE au un plan sinistru. Ce sau cine este UE?