Lavrov: Carta ONU trebuie să fie fundamentul juridic al unei lumi multipolare

Articolul ministrului de Externe al Rusiei, Serghei LAVROV, publicat în revista „Rusia în politica globală” din 4 februarie 2025

În urmă cu 80 de ani, pe 4 februarie 1945, s-a deschis Conferința de la Yalta, la care liderii țărilor învingătoare în al Doilea Război Mondial – URSS, SUA și Marea Britanie – au trasat contururile lumii postbelice. În ciuda divergențelor de natură ideologică, ei au convenit să stărpească din rădăcini nazismul german și militarismul japonez. Acordurile la care s-a ajuns în Crimeea au fost confirmate și dezvoltate pe parcursul Conferinței de pace de la Potsdam, din iulie-august 1945.

Unul dintre rezultatele negocierilor a fost crearea Organizației Națiunilor Unite și aprobarea Cartei ONU, care rămâne și astăzi principala sursă a dreptului internațional. Înscrise în Cartă, obiectivele și principiile de comportament al țărilor sunt chemate să asigure coexistența lor pașnică și dezvoltarea progresivă. Fundamentul sistemului Yalta-Potsdam a devenit principiul egalității suverane a statelor: niciunul dintre ele nu poate pretinde la o poziție dominantă – formal, toate sunt egale, indiferent de dimensiunea teritoriului, de numărul populației, putere militară sau alte criterii comparative.

Cu toate părțile ei puternice și slabe, care încă mai sunt dezbătute de cercetători, ordinea Yalta-Potsdam creează pe parcursul a opt decenii, cadrul normativ și legal de funcționare a sistemului internațional. Ordinea mondială, în centrul căreia se află ONU, își îndeplinește rolul principal – de a-i proteja pe toți împotriva unui nou război mondial. Este greu să nu fii de acord cu părerea experților, conform căreia „ONU nu ne-a adus în rai, dar ne-a salvat de iad”[1]. Consfințit în Cartă, dreptul de veto, care nu este un privilegiu, ci povara unei responsabilități aparte pentru menținerea păcii, servește ca barieră rezistentă în calea adoptării unor decizii dezechilibrate și creează spațiu pentru găsirea unor compromisuri bazate pe echilibrul de interese. Jucând rol de „nucleu” politic al sistemului Yalta-Potsdam, ONU este singura, în felul său, platformă universală pentru elaborarea de răspunsurir colective la provocări comune – fie în domeniul menținerii păcii și securității internaționale, fie în cel al contribuției la dezvoltarea socio-economică.

Cu rolul cheie al URSS, la ONU au fost adoptate deciziile istorice, care au trasat bazele lumii multipolare care se năște sub ochii noștri. Am în vedere procesul de decolonizare, care, din punct de vedere legal, s-a derulat prin adoptarea, în 1960, din inițiativa Uniunii Sovietice, a Declarației privind acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale. În acea epocă, zeci de popoare, aflate anterior sub asuprirea metropolelor, au dobândit pentru prima dată în istorie independență și șansa la statalitate proprie. Astăzi, unele dintre fostele colonii pretind rolul de centre de putere ale lumii multipolare, în timp ce altele fac parte din uniuni integratoare, cu o acoperire civilizațională regională sau continentală.

După cum corect scriu savanții ruși, orice instituție internațională reprezintă, înainte de toate, „o modalitate de a limita egoismul natural al statelor”[2]. Nici ONU nu face excepție în acest sens, cu mănunchiul ei complex de reguli sub forma Cartei, convenite și adoptate prin consens. De aceea, ordinea centrată pe ONU se numește ordine bazată pe dreptul internațional, cu adevărat universal, și se consideră că fiecare stat va respecta acest drept.

Ca majoritatea membrilor comunității mondiale, Rusia nu a avut niciodată probleme cu acest lucru, dar formatul conlucrării interstatale bazate pe respectul dreptului internațional nu i-a venit niciodată la socoteală Occidentului, care nu s-a vindecat de sindromul excepționalității, care s-a obișnuit să acționeze în paradigma neocolonială, adică să trăiască pe seama altora. Despre asta a vorbit cu franchețe fostul adjunct al Secretarului de stat al SUA, V. Nuland, care într-unul dintre interviuri, a mărturisit, cu caracteristicul ei simplism direct, că „Yalta nu a fost o decizie bună pentru SUA, că nu trebuiau să fie de acord”. Această mărturisire explică multe despre comportamentul Americii pe scena internațională. Deoarece, potrivit lui Nuland, în 1945 Washingtonul aproape că a fost forțat, împotriva voinței sale, să fie de acord cu ordinea mondială postbelică, percepută, chiar și atunci, de elitele americane ca o povară. Tocmai acest sentiment a dat naștere liniei ulterioare a Occidentului de reconsiderare a păcii Yalta-Potsdam. Un astfel de proces a început, în 1946, la Fulton, cu discursul de tristă amintire al lui W. Churchill, care a declarat practic ”război rece” Uniunii Sovietice. Interpretând acordurile Yalta-Potsdam drept o concesie tactică, SUA și aliații lor nu au respectat ulterior niciodată principiul fundamental al Cartei ONU privind egalitatea suverană a statelor.

Occidentul a avut șansa de a se corecta, de a da dovadă de cumințenie și previziune în etapa de cotitură, când Uniunea Sovietică s-a prăbușit și, odată cu ea, tabăra socialismului mondial. Dar instinctele egoiste au prevalat. Îmbătat de „victoria în Războiul Rece”, președintele american George Bush Sr. a proclamat, pe 11 septembrie 1990, într-un discurs rostit în fața ambelor camere ale Congresului[3], apariția noii ordini mondiale, care, în concepția strategilor americani, însemna dominația totală a SUA pe scena internațională, o „fereastră de oportunități neîmpărțite” pentru Washington de a acționa unilateral, fără a ține seama de constrângerile juridice incorporate în Carta ONU.

Una dintre manifestările „ordinii bazate pe reguli” a devenit cursul Washingtonului de explorare geopolitică a Europei de Est, ale cărei consecințe explozive suntem nevoiți să le înlăturăm prin operațiunea militară specială.

Odată cu revenirea la putere în Statele Unite ale Americii a administrației republicane conduse de D. Trump, interpretarea de către Washington a proceselor internaționale de după al Doilea Război Mondial a dobândit o nouă dimensiune. Pe 15 ianuarie, în Senat, noul secretar de stat M. Rubio a făcut, în acest sens, declarații foarte grăitoare. Esența lor: ordinea mondială postbelică nu este doar depășită, ci a fost transformată într-o armă folosită împotriva intereselor Statelor Unite[4]. Cu alte cuvinte, acum nu mai este dorită nu doar lumea Yalta-Potsdam, cu rolul central al ONU, dar și „ordinea bazată pe reguli”, ce părea să întruchipeze egoismul și aroganța Occidentului condus de Washington în perioada de după Războiul Rece. Trecerea la conceptul „America înainte de toate” are o consonanță alarmantă cu sloganul din epoca hitleristă „Germania, mai presus de orice”, iar miza pe „obținerea păcii prin forță” poate îngropa definitiv diplomația. Ca să nu mai vorbim de faptul că astfel de declarații și construcții ideologice nu arată nici măcar o umbră de respect pentru obligațiile juridice internaționale ale Washingtonului în temeiul Cartei ONU.

Dar nu mai suntem în 1991 și nici chiar în 2017, când actualul stăpân de la Casa Albă a preluat pentru prima dată „puntea căpitanului”. Analiștii ruși subliniază pe bună dreptate că „nu se va întâmpla o revenire la starea anterioară a lucrurilor, pe care SUA și aliații lor au apărat-o până acum, deoarece condițiile demografice, economice, sociale și geopolitice s-au schimbat ireversibil”[5]. Cred că se adeverește și predicția conform căreia, la un moment dat, „SUA vor înțelege că nu trebuie să exagereze aria responsabilității lor pentru afaceri internaționale și se vor simți destul de armonios ca unul dintre statele conducătoare, dar deja nu ca hegemon”[6].

Multipolaritatea se consolidează și, în loc să contracareze acest proces obiectiv, SUA ar putea deveni, într-o perspectivă istorică previzibilă, unul dintre centrele de putere responsabile – alături de Rusia, China și alte puteri din Sudul, Estul, Nordul și Vestul Global. Între timp, se pare că noua administrație americană va face incursiuni gen cowboy pentru a testa capacitatea sistemului ONUcentric existent de a rezista față de interesele americane. Cu toate acestea, sunt sigur că această administrație va realiza în curând că realitatea internațională este mult mai bogată decât acele idei despre lume care pot fi utilizate fără consecințe în discursurile adresate publicului american intern și aliaților săi geopolitici obedienți.

În așteptarea unei asemenea treziri la realitate, vom continua, împreună cu cei care gândesc ca noi, să depunem o muncă minuțioasă pentru a crea condiții de adaptare a mecanismelor de construire practică a relațiilor interstatale la realitățile multipolarității, la consensul juridic internațional al sistemului Yalta-Potsdam întruchipat în Carta ONU. Aici se cuvine menționată Declarația de la Kazan a Summitului BRICS, din 23 octombrie 2024, ce reflectă poziția unitară, în această chestiune, a statelor Majorității Mondiale, ce reafirmă clar „angajamentul de a respecta dreptul internațional, inclusiv obiectivele și principiile consfințite în Carta ONU ca element inalienabil și fundamental al acestuia, și de a păstra rolul central al ONU în sistemul internațional”[7]. Este abordarea formulată de principalele state care modelează înfățișarea lumii moderne și reprezintă majoritatea populației ei. Da, partenerii noștri din Sud și din Est au dorințe perfect legitime în privința participării lor la guvernanța globală. Spre deosebire de Occident, ei, ca și noi, sunt pregătiți pentru o discuție onestă și deschisă cu privire la toate problemele.

Poziția noastră privind reforma Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite este bine cunoscută. Rusia se pronunță în favoarea democratizării acestui organism prin extinderea reprezentării Majorității Mondiale – Asia, Africa și America Latină. Susținem cererile Braziliei și Indiei de a primi ”rezidența” permanentă în Consiliu, corectând în același timp nedreptatea istorică împotriva continentului african în parametrii conveniți chiar de africanii. Acordarea de locuri suplimentare țărilor ”Occidentului colectiv” care dispun deja de o suprareprezentate în Consiliu este contraproductivă. Germania sau Japonia, care au delegat cea mai mare parte a suveranității lor patronului de dincolo de Ocean și care, în plus, reînvie la ele acasă fantomele nazismului și militarismului, nu sunt în stare să aducă nimic nou în activitatea Consiliului de Securitate al ONU.

Suntem ferm angajați față de inviolabilitatea prerogativelor membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate. În condițiile liniei imprevizibile a minorității occidentale, doar dreptul de veto este capabil să garanteze adoptarea, în Consiliu, a unor decizii care țin cont de interesele tuturor părților.

Insultătoare la adresa Majorității Mondiale rămâne situația privind personalul Secretariatulului ONU, unde occidentalii sunt încă suprareprezentați în toate posturile cheie. A aduce birocrația ONU în conformitate cu harta geopolitică a lumii este o misiune care nu suportă nici o amânare. În acest sens, Declarația de la Kazan a BRICS, menționată mai sus, conține o formulare ce exclude ambiguități în această privință. Să vedem cât de receptivă va fi la aceasta conducerea Organizației Națiunilor Unite, obișnuită să servească interesele unui grup restrâns de țări occidentale.

În ceea ce privește cadrul normativ înscris în Carta ONU, sunt convins că el răspunde cel mai bine și optim cerințelor erei multipolare. O epocă în care trebuie respectate nu prin cuvinte, ci prin fapte principiile egalității suverane a statelor, neamestecul în afacerile lor interne și alte postulate fundamentale, inclusiv dreptul popoarelor la autodeterminare în interpretare consensuală, consfințite în Declarația ONU din 1970 privind principiile dreptului internațional: toți sunt obligați să respecte integritatea teritorială a statelor ale căror guverne reprezintă întreaga populație care trăiește pe respectivul teritoriu. Nu trebuie demonstrat că, după lovitura de stat din februarie 2014, regimul de la Kiev nu îi reprezintă pe locuitorii din Crimeea, Donbass și Novorossiia, la fel cum metropolele occidentale nu au reprezentat popoarele din teritoriile coloniale pe care le-au exploatat.

Încercările de restructurare brutală a lumii în funcție de interesele lor, prin încălcarea setului de principii al Organizației Națiunilor Unite, pot aduce și mai multă instabilitate și confruntare, până la scenarii catastrofale. La nivelul actual al spiritului conflictual din afacerile internaționale, o renunțare nechibzuită la sistemul Yalta-Potsdam cu „nucleul” lui sub forma ONU și a Cartei sale va duce inevitabil la haos.

Se exprimă adesea opinia că este inoportun să vorbim despre chestiuni legate de ordinea mondială dorită în timp ce continuă luptele pentru suprimarea forțelor armate ale regimului rasist de la Kiev, susținut de „Occidentul colectiv”. În opinia noastră, o astfel de abordare vine de la Necuratul. Contururile ordinii mondiale postbelice, structurile de rezistență ale Cartei ONU, au fost discutate de Aliați în toiul celui de-al Doilea Război Mondial, inclusiv la Conferința de la Moscova a miniștrilor de externe și la Conferința de la Teheran a șefilor de stat și de guvern din 1943, în timpul altor contacte între viitoarele puteri victorioase, până la conferințele de la Yalta și Potsdam din 1945. Faptul că aliații au avut și atunci o agendă ascunsă este o altă problemă, dar acest lucru nu diminuează importanța netrecătoare a principiilor înalte ale Cartei: egalitatea, neamestecul în afacerile interne, soluționarea pașnică a disputelor, respectarea drepturilor oricărei persoane – „indiferent de rasă, sex, limbă sau religie”. Faptul că Occidentul, așa cum este acum absolut de clar, a semnat aceste postulate având „gânduri ascunse”, iar în anii următori le-a încălcat în mod grosolan, fie în Iugoslavia, fie în Irak, Libia și Ucraina, nu înseamnă că ar trebui să exonerăm Statele Unite și sateliții lor de responsabilitatea morală și juridică, că ar trebui să abandonăm moștenirea unică a părinților fondatori ai ONU, încorporată în Carta sa. Doamne ferește dacă cineva va încearcă să o rescrie acum (sub sloganul de a scăpa de „sistemul învechit Yalta-Potsdam”). Lumea va rămâne fără niciun fel de valori comune.

Rusia este pregătită pentru o muncă comună onestă de convenire a echilibrului de interese și de consolidare a principiilor juridice ale relațiilor internaționale. Inițiativa președintelui rus Vladimir Putin din 2020 de a organiza o reuniune a șefilor membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU, care poartă „o responsabilitate specială pentru protejarea civilizației”[8], a avut ca scop stabilirea unui dialog egal cu privire la întregul ansamblu al acestor probleme. Din motive cunoscute și care nu depind de Rusiei, acesta nu a fost dezvoltată. Dar nu ne pierdem speranța, deși componența participanților și formatul unor astfel de întâlniri pot fi diferite. Principalul lucru, în viziunea președintelui rus Vladimir Putin, este „o întoarcere la înțelegerea scopului pentru care a fost creată Organizația Națiunilor Unite și respectarea principiilor stabilite în documentele Cartei”[9]. Acesta ar trebui să fie firul călăuzitor pentru reglementarea relațiilor internaționale în era multipolarității care a venit.

=======================

[1] Бордачёв Т.В. ООН не привела нас к раю, но спасла от ада // Можно ли представить мир без ООН? Круглый стол СВОП и фонда Горчакова в рамках проекта «Лаборатория исторической памяти: что было не с нами?» // Россия в глобальной политике. 26.11.2020. URL: https://globalaffairs.ru/articles/mozhno-li-predstavit-mir-bez-oon/ (дата обращения: 31.01.2025).

[2] Там же.

[3] George Bush. Address Before a Joint Session of the Congress on the Persian Gulf Crisis and the Federal Budget Deficit // The American Presidency Project. URL: https://www.presidency.ucsb.edu/documents/address-before-joint-session-the-congress-the-persian-gulf-crisis-and-the-federal-budget (дата обращения: 31.01.2025).

[4] Opening Remarks by Secretary of State-designate Marco Rubio Before the Senate Foreign Relations Committee // Official websites use .gov. 15.01.2025. URL: https://www.state.gov/opening-remarks-by-secretary-of-state-designate-marco-rubio-before-the-senate-foreign-relations-committee/ (дата обращения: 31.01.2025).

[5] Лукьянов Ф.А. Ведущие вниз // Россия в глобальной политике. 2025. Т. 23. № 1. С. 5–8. URL: https://globalaffairs.ru/articles/vedushhie-vniz-lukyanov/ (дата обращения: 31.01.2025).

[6] Сушенцов А. Осыпание мирового порядка и видение многополярности: позиция России и Запада // Международный дискуссионный клуб «Валдай». 20.11.2023. URL: https://ru.valdaiclub.com/a/highlights/osypanie-mirovogo-poryadka-i-videnie-mnogopolyarnosti/ (дата обращения: 31.01.2025).

[7] XVI Саммит БРИКС. Казанская декларация. Укрепление многосторонности для справедливого глобального развития и безопасности // Председательство Российской Федерации в объединении БРИКС в 2024 году. 23.10.2024. URL: https://cdn.brics-russia2024.ru/upload/docs/Казанская_декларация.pdf?1729693488382423 (дата обращения: 31.01.2025).

[8] Форум «Сохраняем память о Холокосте, боремся с антисемитизмом» // Президент России. 23.01.2020. URL: http://www.kremlin.ru/events/president/news/62646 (дата обращения: 31.01.2025).

[9] Пресс-конференция по итогам российско-иранских переговоров // Президент России. 17.01.2025. URL: http://www.kremlin.ru/events/president/transcripts/76126 (дата обращения: 31.01.2025).