Hegemonia omului sănătos

Fiodor LUKIANOV, editor-șef al revistei „Russia in Global Affairs”

Cascada de știri despre prima zi de lucru a noului președinte al SUA năucește, desigur. Lumea s-a obișnuit cu hiperactivitatea lui, dar acum este văzută, totuși, altfel decât în urmă cu opt ani. Atunci, în pofida șocului provocat de apariția la Casa Albă a unui astfel de șef al statului, atitudinea generală față de el a fost ca față de o întâmplare nefericită. De aici și încercările insistente de a atribui succesul lui Trump influenței ruse. Deși nici el nu s-a simțit deloc în largul său – atunci, victoria s-a dovedit o surpriză pentru candidatul însuși, scrie analistul Fiodor Lukianov, redactor șef al revistei ”Rusia în politica globală”.

Acum totul este diferit. Trump s-a întors mai mult decât convingător. El însuși este aproape sigur că e alesul lui Dumnezeu. Partidul s-a supus, buzunarele grase au schimbat tabăra, establishment-ul s-a resemnat. Pentru cel puțin doi ani, până la următoarele alegeri pentru Congres, președintele are mâinile libere, mai ales că, de data această, și-a format echipa nu pompieristic, alegând la întâmplare, ci din timp, ținând cont de loialitatea ideologică. Cu alte cuvinte, ceea ce înainte putea părea vorbă goală acum are șansa să devină realitate. Viziunea lui Trump asupra lumii nu s-a schimbat deloc, cum nu s-a schimbat nici în precedenții patruzeci de ani. Este suficient să cauți discursurile lui publice încă din anii optzeci, când nici nu se punea problema unei cariere politice, pentru a te convinge. Dacă însumăm opiniile lui Trump despre lume, iese următorul tablou. Scopul lui este dominația americană. Dar nu în înțelesul unui ”lidership global” post-Război Rece (care, la rândul său, își are rădăcinile într-o abordare liberală mult mai timpurie, asociată de regulă cu președintele Woodrow Wilson), ci la propriu. Statele Unite trebuie să aibă posibilitatea de a construi orice relații astfel încât să-i aducă avantaje. Lucru valabil pentru economie, politică, securitate, cultură – pentru orice. Iar avantajul trebuie înțeles în sens utilitar – material. Legăturile, alianțele și instituțiile care contribuie la profiturile SUA trebuie cultivate și îngrijite. Cele care, dimpotrivă, cer investiții nu sunt necesare, trebuie să se debaraseze de ele. Lidership-ul într-un sens mai complex – adică autoritate morală, planuri de viitor, responsabilitate pentru rezolvarea problemelor mondiale – nu-i interesează din principiu pe trumpiști. Trump oferă, după înțelesul lui, afaceri „minunate” și, desigur, foarte profitabile în plan material, iar dacă cealaltă parte respinge propunerea, sunt puse în mișcare metode coercitive.

Înțelegerea lui Trump despre constrângere nu coincide în totalitate cu viziunea lui anterioară. Președintelui SUA chiar nu-i plac conflictele armate. Și nu este vorba despre pacifism sau moralism. O mare parte din viață, Trump a întruchipat businessului în contrucții, al dezvoltatorului. Scopul unui dezvoltator este de a crea și achiziționa active profitabile, nu de a le distruge. Distrugerea se produce în timpul războaielor, iar pentru purtătorul unei astfel de psihologii, acest lucru este lipsit de sens. Un activ poate fi cumpărat printr-o fuziune sau absorbție, poate fi achiziționat inclusiv printr-un proces de târguială dură, chiar agresivă, dar să-l faci una cu pământul este contraproductiv.

De aici adversitatea față de războaiele clasice, în schimb, aplecare maximă spre cele comerciale și economice. Și aici apare un paradox curios și anume că aceste războaie trebuie purtate împotriva țărilor care sunt cel mai strâns legate de Statele Unite (cu cât este mai mare volumul de legături, cu atât mai serioasă este tentația de a maximiza beneficiile) și, ghinion, majoritatea dintre ele sunt aliatele Washingtonului. Și uite așa reiese că Trump are mai multe certuri cu aliații decât cu adversarii lui, ceea ce îi panichează pe primii, obligându-i să se teamă pentru soarta sistemului lor de relații. Parțial, au dreptate, pentru că pentru președintele american aceste relații nu sunt valoroase în sine, valoarea lor fiind determinată de beneficiile lor.

Dacă proiectăm această imagine asupra relațiilor ruso-americane, rezultatul este ambiguu.

Trumpismul închide pagina „ordinii mondiale liberale” în cadrul căreia au acționat, într-un fel sau altul, toți ceilalți președinți americani după Războiul Rece.

Acest lucru oferă motive să sperăm într-un progres, deoarece ordinea liberală nu a presupus, practic, existența unor interese naționale fundamentale la alte țări, în afara Statelor Unite. Într-un oarecare sens, SUA au reunuțat chiar la propriile lor interese naționale, inlocuindu-le cu interese de dominație globală, ceea ce nu s-a suprapus întotdeauna cu nevoile națiunii americane însăși.

Pe asta se și bazează acum Trump când afirmă că întreaga lume a jefuit America cu conivența președinților criminali globaliști. El personal nu vorbește decât despre interese naționale. O asemenea abordare nu înseamnă automat ignorarea totală a intereselor altora. Ca un adevărat antreprenor, Trump înțelege că ”afacerile” dragi lui sunt posibile dacă cealaltă parte are un interes ce poate fi realizat în urma acordului. Trump își asumă însă și formularea acestui interes, adică stabilește ce anume se potrivește rangului omologului său. În acest sens, el nu merge în dezacord cu tradiția americană: chiar dacă, din multe puncte de vedere, au fost antipozii lui, predecesorii lui Trump au decis, la rândul lor, care sunt „interesele legitime” ale unora sau altora dintre țări (și dacă au existat, în general). Dar, în cazurile anterioare, motivația a fost, în mare măsură ideologică, cum ar fi, spre exemplu, cazul extinderii NATO, care, potrivit asigurărilor date de strategiii americani, nu știrbește deloc interesele de securitate ale Rusiei, chiar dacă Moscova credea altfel.

Lui Trump nu-i pasă de ideologie, fiind chiar dispus să accepte că rușii au avut motive să reacționeze negativ la extinderea NATO. Ce contează ce s-a întâmplat în trecut. Dar el consideră că este corect (și împreună cu el, evident, Elon Musk, de exemplu) să facă o evaluare a altor guverne și a modului în care conduc propriile țări. Nu din punctul de vedere al abordării democrației/autocrației, ci în planul eficienței, așa cum o înțelege Trump. Dacă nu acceptă „sfaturi”, înseamnă că pur și simplu greșesc, nu înțeleg. Adică, trumpiștii ajung, chiar dacă din cealaltă parte, la același lucru ca predecesorii negați de ei.

Mai este o problemă și este mai mare. Trump detestă structurile complexe. Maximum de complexitate pe care și-l poate imagina este modelul Acordurilor Abraham (o serie de acorduri privind normalizarea relațiilor dintre Israel și statele arabe semnate în 2020–2021 – Ed.). Schema nu este liniară, dar se bazează pe premise clare – mulți bani, un sistem de țări nu neapărat prietenoase una față de cealaltă, dar care înțeleg calculele reciproce, evitarea problemelor cu adevărat acute, cu rădăcini istorice. A funcționat în Orientul Mijlociu în urmă cu patru ani și nu este exclus să funcționeze și acum. Dar aplicat Ucrainei, așa ceva este imposibil de imaginat.

Principala discrepanță evidentă în această etapă este înțelegerea diferită a obiectivelor procesului de pace.

Trump nu are de gând să soluționeze nimic, misiunea lui fiind aceea de a pune capăt unui conflict armat de care nimeni nu are nevoie, în opinia lui.

Cu alte cuvinte: o înghețare pe linia reală, asigurarea unui armistițiu stabil și cam atât. Restul este secundar, de care se poate ocupa Europa sau oricine altcineva, în timp ce America poate trece la ce este mai important – China, taxe, emisfera vestică, Arctica și așa mai departe. Este foarte departe de ceea ce spune partea rusă: este nevoie nu de un armistițiu, ci de o pace solidă, o soluție pe termen lung, care să înlăture cauza primordială a conflictuliui, adică dezechilibrele din securitatea europeană. Dar este mai mult decât evident că pe Donald Trump această cauză primordială nu îl interesează deloc. Dacă jurnalistul Tucker Carlson a putut asculta, cu o uluire neascunsă, povestea despre rădăcinile dramei ucrainene, Trump este, în principiu, incapabil de așa ceva. În general, să asculte nu este talentul sau virtutea lui.

Indiferent de atitudinea față de specificul lui Donald Trump, venirea lui marchează începutul unei noi perioade în relațiile internaționale. Desigur, nu este vorba despre el ca persoană, el este un simptom, întruchiparea schimbării. Vechiul model și-a epuizat resursele, fapt simbolizat de finalul extrem de tern al președinției lui Joe Biden. O altă viziune asupra lumii ce vine împreună cu echipa lui Trump poate aduce și oarecare raținalizare a politicii și o agravare a contradicțiilor, ba chiar – în cazul unei evoluții nefavorabile a evenimenelor – la o harababură totală. Revenind însă la prima teză, venirea lui Trump nu este o întâmplare, nu este o combinație de circumstanție, este logica dezvoltării socio-politice. Exact așa o vom și interpreta.