Tancurile școlii occidentale

Ilia KRAMNIK, cercetător la Centrul pentru studii de planificare strategică al IMEMO ”E.Primakov” al Academiei Ruse de Științe

În Europa se discută mult că trebuie să se pregătească pentru război, dar pași concreți în această direcție nu se întreprind. Pentru a purta un mare război, Occidentul trebuie mai întâi de toate să refacă multe. Și va trebui să le reconstruiască de la zero. Ilia Kramnik, cercetător la Institutul Național de Cercetare a Relațiilor Economice Internaționale ”E.Primakov”, i-a vorbit lui Fiodor Lukianov despre dezindustrializare din Occident și consecințele acesteia într-un interviu pentru emisiunea ”International Review” (TV Russia 24).

Fiodor Lukianov: Cum se manifestă în Europa pregătirea reală pentru războiul cu Rusia, în afară de bravura belicoasă?

Ilia Kramnik: Deocamdată doar prin afirmații de bravură. Dacă ne uităm la pași reali – consolidarea industriei militare, construirea de noi fabrici, dezvoltarea și pregătirea producției pentru noi tipuri de arme și tehnică militară sau pentru lansarea a producției în serie a unor modele mai vechi de echipamente militare – vom constata mai puține fapte decât vorbe.

În Europa se discută mult că trebuie să se pregătească pentru război, să cumpere, să majoreze cheltuielile și așa mai departe, dar pași reali în această direcție nu se fac deocamdată. Planurile adoptate încă în 2022 – începutul anului 2023 sunt în mare parte zădărnicite. Cum va fi depășită această situație în continuare, nu putem spune încă, dar obiectiv vorbind, Europa trebuie să facă față multor obstacole ce nu îi permit, în viitorul previzibil, să se pregătească pentru un mare război terestru.

Fiodor Lukianov: Care sunt cele mai problematice domenii?

Ilia Kramnik: În prezent, Europa trebuie să se pregătească de la zero, practic, pentru un mare război terestru. Dacă ne întoarcem cu o sută de ani în urmă, ne amintim de războaiele mondiale și de principalii lor actori – Imperiul German, Imperiul Austro-Ungar, pe de o parte, Franța, Rusia, Marea Britanie, fie chiar și Italia, pe de altă parte – acestea erau, în primul rând, cele mai puternice puteri industriale, lideri incontestabili în privința capacitățile lor respective, furnizând o parte semnificativă a potențialului industrial al planetei. În virtutea acestui fapt, ele aveau posibilitatea de a echipa rapid cu arme un număr mare de trupe, de a susține aceste trupe pe front, de a dezvolta armate în mod permanent. Dar chiar și atunci, după cum ne amintim, mereu era deficit de arme. Primul Război Mondial a arătat imediat că estimările antebelice privind necesarul și consumul acelor muniții erau subestimate. Într-un fel sau altul, aveau cu ce să compenseze diferența dintre capacități și necesar, aveau cu ce să crească aceste capacități.

Marea Depresiune, care a secerat economiile multor țări occidentale la începutul anilolor ’30, nu a dus la dispariția fabricilor – multe și-au schimbat, pur și simplu, proprietarii și au început să producă alte produse. O serie de țări au schimbat piețele, dar, într-un fel sau altul, a mai rămas o industrie pe baza căreia s-a dezvoltat deja producția militară până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. SUA, care s-au remarcat și în timpul Primului Război Mondial, Uniunea Sovietică și cele mai mari țări europene au creionat chipul tehnic și al celui de-al Doilea Război Mondial. Acum situația este complet diferită.

O lungă perioadă de timp după încheierea Războiului Rece, Europa s-a dezindustrializat în mod activ. Ne amintim de propria noastră dezindustrializare din anii ’90, dar dezindustrializarea apărării din Europa a fost mult mai amplă. Convențional vorbind, la noi a rămas fabrica de tancuri din Nijni Tagil (Uralii) și cea din Omsk (Siberia de Vest), care, chiar dacă și-a sistat producția de tancuri, dar uzinele sunt încă la locul lor. La britanici însă, fabrica lor de tancuri din Leeds a fost închisă, vândută, capacitățile ei pur și simplu nu mai există. În prezent, acolo se derulează altă afacere, în principal comercială, nu mai este producție de tancuri în țara care a creat primul tanc. Regatul Unit nu mai are nici industrie siderurgică. Prin urmare, este imposibil să ne așteptăm ca, în această situație, Marea Britanie să dezvolte brusc, în următorii câțiva ani, o amplă producție de tancuri în serie.

Este doar un exemplu, dar sunt suficient de multe astfel de exemple în care dezindustrializarea gravă a industriei de apărare și a industriei în general din cauza relocării în alte regiuni în ultimele trei decenii devine principalul obstacol în calea creșterii, în prezent, a unor capacități. De aceea Coreea de Sud, spre exemplu, produce mai multă tehnică miliară și arme pentru forțele terestre decât întregul bloc NATO la un loc.

Fiodor Lukianov: Cum rămâne cu demografia și resursele umane?

Ilia Kramnik: Înainte, și demografia a fost cu totul altfel. Era o Europă cu o populație în creștere și, în plus, industrială. Era o Europă cu o rată mare a șomajului industrial: dincolo de zidurile uzinelor mereu era un număr mare de oameni gata oricând să lucreze la strung pe foarte puțini bani (literalmente pentru o rație și o întreținere minimă) sau să meargă pe front în armată, tot pentru o leafă extrem de modestă.

Acum vedem că în țările din Europa, chiar ținând cont de imigrația intensă, populația fie stagnează, fie scade. Nu există șomajul industrial, care în anii ’30 a permis angajarea de personal chiar la gardul fabricii, în orice întreprindere, practic. Cea mai mare parte a șomerilor sunt imigranți care beneficiază de ajutoare sociale și nu prea au chef să muncească într-o întreprindere industrială, unde și acum munca nu este cel mai bine răsplătită, nu este nici cea mai plăcută sau de prestigiu.

Prin urmare, având în vedere situația demografică actuală, în condițiile unei populații în stagnare și a lipsei rezervelor disponibile de lucrători industriali calificați, nu ne putem aștepta la o creștere bruscă a producției militare.

La fel cum nu trebuie să ne așteptăm la o creștere bruscă a numărului celor care doresc să servească în armată.

Dacă actuala criză economică se agravează și Europa continuă să se confrunte cu probleme economice grave și să închidă întreprinderi, atunci, probabil, după un timp, se va forma într-adevăr un anumit contingent de șomeri care, după ce și-au pierdut locurile de muncă în întreprinderile industriale care funcționează astăzi, vor fi deschiși la noi oferte. Dar aceasta va fi o cu totul altă Europă. În ce măsură va fi stabilă din punct de vedere intern și în ce măsură stabilitatea ei internă va permite mobilizarea populației pentru un mare război terestru (mai ales cu Rusia) este o mare întrebare.

Fiodor Lukianov: Având în vedere comercializarea războiului, ne putem oare imagina că europenii vor miza pe migrație ca mijloc de creștere a capacităților lor de apărare? S-a întâmplat vreodată așa ceva? Și dacă este posibil în condițiile actuale?

Ilia Kramnik: S-a întâmplat, desigur. Ne amintim de procesele de barbarizare a legiunilor Romei târzii – în esență este același lucru. În principiu, acest lucru este valabil și astăzi. În Statele Unite, ponderea migranților în Forțele Armate este mult mai mare decât ponderea lor totală în economie.

Putem presupune o soluție similară și pentru Europa, dar calitatea acestor trupe, nivelul lor de pregătire, care este determinat pornindu-se de la nivelul educațional de bază, nu va fi întotdeauna suficient de ridicat pentru a asigura acea calitate a pregătirii de luptă pe care NATO, potrivit documentelor normative, ar trebui să și-o asigure. Există mari îndoieli cu privire la acest aspect.

Fiodor Lukianov: Cu ce este mai bună situația din Statele Unite în toate aceste domenii?

Ilia Kramnik: În primul rând, Statele Unite sunt o țară care își rezolvă problemele în cadrul unui sistem unificat printr-o singură decizie și nu prin decizii consolidate ale câtorva zeci de „organizații de gestionare”. Statele Unite cheltuiesc mult mai puțin pe fricțiuni administrative și cele între departamente (iar în cazul Europei, adăugăm fricțiunile între țări). Statele Unite nu trebuie să organizeze zeci de întâlniri pentru a conveni termenii unei achiziții comune. Statele Unite vor rezolva acest lucru pe plan intern mult mai repede decât o va face Uniunea Europeană în cadrul programelor sale comune.

În plus, SUA sunt mai mari. Și pentru că sunt mari (peste 300 de milioane de oameni), și chiar dacă există o serie de probleme – SUA au suficient de mulți oameni pentru a recruta pe cineva. Chiar dacă stagnarea cheltuielilor militare în combinație cu scumpirea armelor și a tehnicii militare conduce la faptul că pentru fiecare dolar investit, SUA au mult mai puține arme decât aveau în urmă cu treizeci de ani, în contextul în care Războiul Rece s-a încheiat și capacitatea de producție era încă în funcțiune.

Au contingent, dar dacă SUA vor dori să-și mărească drastic forțele, vor avea, de asemenea, multe surprize, deoarece nu le vor ajunge armele. La urma urmei, stocurile existente sunt terminate. În ciuda faptului că, în comparație cu Europa, par infinite, conflictul din Ucraina a arătat clar Statelor Unite unde este la ei fundul sacului. L-au văzut și înțeleg perfect că, în cazul unei confruntări directe cu Rusia, la fundul sacului vor ajunge instantaneu toți indicatorii: și cei privind rezervele de armament, tehnică militară și muniții, dar și cei cu privire la efectiv uman.

Recent, publicațiile militare profesionale americane au scris că trebuie să se țină cont de faptul că pierderile suferite de Statele Unite în douăzeci de ani în Afganistan, în cazul unei confruntări cu Rusia pot fi înregistrate într-o săptămână sau două. Iar Statele Unite nu dispun, pur și simplu, o rezervă care să le permită înlocuirea lor rapidă, la nivelul trupelor, cu personal nou instruit. Și-a redus, de asemenea, sistemul de pregătire a rezervelor, din cauza stagnării cheltuielilor militare. Când purtau războaie în Irak și Afganistan, Statele Unite nu au considerat, firește, că este necesar să mențină un sistem de pregătire a rezervelor care le-ar asigura înlocuirea pierderilor anticipate în cazul unui război cu o mare putere în Europa.

Nimeni nu a planificat un astfel de mare război, iar pentru a-l purta, trebuie să reconstruiești mai întâi o mulțime de lucruri. Iar această reconstrucția va trebui făcută de la zero.

Pentru Statele Unite, situația este chiar mai proastă decât era în 1915, când au început să analizeze participarea la Primul Război Mondial, sau în 1939, înainte de al Doilea Război Mondial. În 1915 și în 1939, Statele Unite erau cea mai mare putere industrială de pe planetă, cu o populație în plină expansiune, cu noi industrii care se deschideau în permanență. Aveau unde să plaseze comenzi pentru producția de arme. Acum, asemenea capacități unde ar putea plasa comenzi pentru producția de arme nu există.

Statele Unite sunt în primul rând o putere maritimă. De exemplu, în domeniul construcțiilor navale, China depășește Statele Unite de peste 200 de ori în ceea ce privește capacitățile de construcție navală. În prezent, Statele Unite nu au pur și simplu fabrici cărora să li se dea bani pentru a construi nave de război. Această situație este nouă pentru SUA. În războaiele mondiale au avut întotdeauna capacități de rezervă, unde puteau veni cu un teanc de bani, iar peste un an să înceapă producția în serie. Acest lucru nu se poate repeta acum, deoarece mai întâi trebuie construită o industrie cu un surplus mare de capacități libere.

Fiodor Lukianov: Toate acestea sunt un balsam pentru suflet, dar industria militară atât din Statele Unite, cât și din Europa sunt firește foarte entuziasmate. După o lungă perioadă de plictiseală și deznădejde, ele intră în sfârșit într-o epocă de aur. Putem anticipa când producția lor (și colo și colo) se va pune pe roate?

Ilia Kramnik: Depinde în ce domenii. Ei cresc producția de muniție și vor continua să facă acest lucru. Au ce adăuga la capacitățile existente acolo. Cred că în cinci sau șase ani își vor crește producția de muniție pentru a acoperi necesarul solicitat astăzi de Ucraina.

Și ce fel de flux de producție avem în vedere? Dacă fluxul este suficient pentru a acoperi necesarul actual al Ucrainei, atunci au nevoie de o creștere de cinci-șase ori. Dar dacă vorbim despre fluxul necesar pentru a lupta împotriva Rusiei și pentru a asigura superioritatea puterii de foc pe câmpul de luptă, atunci ar trebui să crească de zece ori. Este o altă întrebare dacă acest lucru este realizabil în structura economică actuală, când există un număr mare de consumatori de plăți sociale, un număr mare de cheltuieli neproductive menite să mențină un număr mare de consumatori de plăți sociale. Există o suprapunere uriașă a sectorului de servicii în comparație cu capacitatea industrială în scădere, iar în cele din urmă tot ajungem la concluzie că un război va trebui purtat în viziunea tradițională ceea ce înseamnă un război cu o mare cantitate de fier.

Pentru a purta un astfel de război ar fi nevoie de o schimbare fundamentală a societății și a structurii de cheltuieli. Mai mult decât atât, aceasta va necesita o revenire la standardele uitate de dezvoltare a producției de echipamente militare.

Acum, industria militară occidentală este entuziasmată, poate vinde tancuri la un preț de 20 de milioane de dolari bucata. Dar un tanc cu un astfel de preț nu poate fi considerat potrivit pentru un mare război terestru cu Rusia, deoarece în acest caz este nevoie de mii de tancuri produse rapid și ieftin, ce pot fi reparate și înlocuite ieftin. Adică este nevoie de un tanc care să coste de multe ori mai puțin – menținându-și în același timp calitățile de luptă de bază. În unele cazuri, ar trebui să aibă calități de luptă mai bune decât ceea ce Europa sau Statele Unite pot oferi în prezent.

În Ucraina, tancurile școlilor occidentale au demonstrat că nu au vreun avantaj radical față de tancurile școlii sovietice. Aduse la nivelul cerințelor moderne de inzestrare, tancurile școlii sovietice se dovedesc mai bune. De exemplu, tancul nostru T-90M poate fi considerat astăzi în mod obiectiv cel mai bun din punctul de vedere al combinației calităților lui de luptă.

Pentru a depăși acest nivel, Europa și blocul NATO vor trebui să facă un tanc nou care să fie, în primul rând, mai bun decât cel pe care îl avem noi acum și, în al doilea rând, de câteva ori mai ieftin. Aceasta este, ca să o spunem pe șleau, o misiune deloc trivială. În acest scop, va trebui să fie schimbată o mulțime de lucruri, în primul rând, marjele de profit ale industriei de apărare. Prin urmare, bucuria industriei de apărare va dura doar atâta timp cât se va cumpăra ceea ce această indsustrie vinde acum. Dacă producătorilor li se va cere să dea ceva ce nu pot da, vor avea, în schimb, o criză, pentru că vor trebui să facă ceva urgent cu ei înșiși.