Foto: FLLS a Universității din București
Filologii rușiști de la Universitatea din București, în colaborare cu Centrul de Studii Ruse și Sovietice ”Florin Constantiniu” (CSRS) din cadrul Institutului pentru Studiul Totalitarismului, au organizat, în incinta Facultății de limbi și literaturi străine, conferința cu tema: „Imposibila alegere. Scriitorii sovietici față în față cu puterea”. Comunicările prezentate s-au referit cu precădere la perioada stalinistă și cea imediat următoare după moartea lui Stalin.
După cum a subliniat dr.Vasile Buga, directorul CSRS, ofensiva regimului sovietic împotriva literaturii și culturii a început la sfârșitul anilor ’20, când a fost adoptată o serie de decizii și ordonanțe ale partidului comunist cu privire la acest aspect al vieții sociale. A fost introdusă cenzura și au urmat represiuni împotriva oamenilor de cultură și, în primul rând, împotriva scriitorilor. Aceștia au trebuit să aleagă între procesul liber de creație, asociat cu persecuții de tot felul, și adaptarea la condițiile puse de autorități pentru a supraviețui.
Șefa Departamentului de filolofie rusă și slavă, prof.dr. Axinia Crasovschi, a prezentat o comunicare cu tema: ”Apoliticul ca semn al crizei spirituale imputat ”decadentei” Ahmatova și ”ticălosului” Zoșcenko”. Ea a relatat despre colimatorul de îngrădiri, presiuni și suferințe prin care au trecut poeta Anna Ahmatova și scriitorul satiric Mihail Zoșcenko. Punctul culminant al acestei prigoniri a fost rezoluția Comitetului Central al Partidului Comunist din 1946 privind revistele „Leningrad” și „Zvezda”, care apăreau la Leningrad, și operele celor doi publicate acolo. Acest lucru s-a întâmplat pe fondul luptei și intrigilor politice intrapartinice dintre centrul de la Moscova și organizația de partid din Leningrad.
Ahmatova a fost acuzată de apolitism, decadență și de a fi străină de spiritul omului sovietic, precum și de ”artă de dragul artei”, Zoșcenko, de ”comportamentul inadecvat” în timpul războiului și chiar de ”lașitate” (el, participant la Primul Război Mondial, find evacuat, din motive de sănătate, la Alma-Ata) și de caricaturizare a vieții sovietice, precum și de ploconire în fața Occidentului. Zoșcenko (anul acesta s-au împlinit 130 de ani de la naștere scriitorului) credea că prin satira sa cel ontribuie la construirea unei noi societăți. Amândoi au fost excluși din Uniunea Scriitorilor, li s-a interzis să-și publice creațiile.
Soarta Annei Ahmatova a fost deosebit de tragică, soțul ei fiind arestat și a murit în lagăr în anii ’30, iar fiul ei, Lev Gumilev, condamnat de două ori la mulți ani grei de GULAG. Aceste suferințe și trăiri au dat naștere poemului ”Recviem” care a văzut lumina tiparului abia în anii prestroikăi. După moartea lui Stalin această atmosferă apăsătoară care a domnit în țară peste două decenii s-a cam risipit.
Problemelor realismului socialist, din aceeași perioadă, a fost dedicată intervenția doctorandei Anna Denis intitulată „Între putere și creație. Responsabilitatea scriitorilor sovietici angajați”. În acest context, ea a analizat opera lui Maxim Gorki, Aleksei Tolstoi și Aleksandr Fadeev, fiecare dintre aceștia având propriul destin creator și propria cale artistică. În principiu toți trei au îmbrătișat ideea realismului socialist – ori în mod sincer precum Gorki care a fost chiar ”părintele realismului socialist” și a cooperat cu regimul sovietic, ori din oportunism și dualitate, precum Aleksei Tolstoi. Deși și cel din urmă s-a întors din emigrație în Rusia Sovietică pentru a contribui la ”reînviierea măreției Rusiei” de pe pozițiile de naționalism și pragmatism. Cazul lui Aleksandr Fadeev este special: fiind președintele Uniunii Scriitorilor Sovietici el se simția părtaș involuntar al represiunilor întreprinse de regimul împotriva multor scriitori. Tocmai conștiința vinei sale a servit drept caza sinuciderii lui Fadeev după moartea lui Stalin: produsul epocii staliniste, el nu și-a mai văzut locul într-o viața nouă de dezgheț care urma.
Prof.dr. emerit Anca Irina Ionescu a prezentat informații despre legături culturale ruso-cehe și despre Biblioteca ”Libri prohibiti” de la Praga, cea mai mare biblioteca de literatra interzisă care cuprinde cărți din perioada 1968-1990, inclusiv numeroase exemplare de opere puse în circulație de către Samizdatul sovietic, adică sistemul clandestin de publicare și difuzare a manuscriselor bătute la mașina de scris sau trase la xerox.
Ralph Niemeyer, șeful Consiliului German pentru Constituție și Suveranitate, a declarat într-un interviu acordat agenției…
Ministerul Sănătății: Vaccinul ARNm împotriva cancerului și de producție autohtonă, va fi gratuit pentru pacienți…
Foto: Izvestia Două membre pe jumătate despuiate ale mișcării feministe ucrainene Femen au folosit drujbe…
Deputatul ucrainean Aleksandr Dubinski a comparat dorința lui Volodimir Zelenski de a continua conflictul cu…
Statele Unite așteaptă ca Rusia să lanseze, ”în zilele următoare” o rachetă balistică ”Oreșnik” asupra…
Kornelia Dudaite (în imagini) a ieșit la ședința foto a echipelor naționale purtând un tricou…
This website uses cookies.
View Comments
Scriitorii, intelectualii și întreaga cultură au avut de suferit în perioada stalinistă. Însă acest lucru a avut loc din cauza ideologiei comuniste, care a afectat nu doar Rusia acelor ani. Marea Revoluție Culturală Proletară din China, începută de Mao Zedong în 1966 și încheiată în 1976, cred că a fost o perioadă mult mai cumplită decât cea din perioada lui Stalin, prin duritatea ei și prin urmările pe care le-a avut. După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, milioanele de soldați sovietici demobilizați se întorceau acasă, unde au găsit o țară distrusă. Poate că Stalin a recurs la un mijloc de a distrage atenția poporului de la greutățile vieții: a dezlănțuit propaganda anti-occidentală. Pentru că îmi este greu să cred că Stalin, care era un intelectual, un om dedicat lecturii și scrierii, ar fi avut doar motivul ideologiei comuniste pentru a distruge o parte din cultura și din intelectualii Rusiei. El a citit până la sfârșitul vieții sale cărți despre știință, lingvistică, filosofie, economie, politică. A prețuit ideile și cărțile la fel de mult ca puterea. Biblioteca lui avea 20.000 de volume și zilnic citea cel puțin 300 de pagini. Nu-i iau apărarea lui Stalin, doar că vreau să arăt că încă din anul 1946 el a început să vorbească despre pericolele ,,închinării față de Occident" și despre necesitatea de a evita ,,servilismul față de străini." Liderii sovietici din acea perioadă au cerut ca societatea să fie epurată de influențele occidentale. O campanie brutală, care denunța pe cei mai buni din elita culturală sovietică drept admiratori ai Occidentului, a fost condusă de Andrei Jdanov și a devenit cunoscută drept ,,Jdanovșcina." Campania lui Jdanov a început în urma unui discurs, în care a condamnat opera mai multor scriitori sovietici ca fiind burgheză și individualistă. Aici i-a evidențiat pe satiristul Mihail Zoșcenko și pe poeta Anna Ahmatova. În urma declarațiilor lui Jdanov, Comitetul Central al Partidului a decis că opera lui Zoșcenko era vulgară, goală, apolitică și lipsită de idei, în timp ce poezia lui Ahmatova reflecta valorile estetice burghezo-aristocratice, era pesimistă și decadentă. Pe lista neagră au fost trecuți pictori (în special cei ale căror lucrări reprezentau arta modernă, abstractă), compozitori acuzați de formalism (Șostakovici, Prokofiev), regizori (Serghei Eisenstein). Nici știința nu a scăpat de Jdanovșcina. Marele fizician Piotr Kapits a fost acuzat că este un om de știință burghez cu contacte în Occident. Jdanov a murit în 1948, dar Jdanovșcina a continuat în diferite forme până la moartea lui Stalin. Multor scriitori le-au fost interzise operele, unii au murit prin lagăre, alții s-au adaptat cerințelor Partidului. A fost o perioadă neagră.