Filologi români, despre soarta scriitorilor sovietici în epoca stalinistă

Filologii rușiști de la Universitatea din București, în colaborare cu Centrul de Studii Ruse și Sovietice ”Florin Constantiniu” (CSRS) din cadrul Institutului pentru Studiul Totalitarismului, au organizat, în incinta Facultății de limbi și literaturi străine, conferința cu tema: „Imposibila alegere. Scriitorii sovietici față în față cu puterea”. Comunicările prezentate s-au referit cu precădere la perioada stalinistă și cea imediat următoare după moartea lui Stalin.

După cum a subliniat dr.Vasile Buga, directorul CSRS, ofensiva regimului sovietic împotriva literaturii și culturii a început la sfârșitul anilor ’20, când a fost adoptată o serie de decizii și ordonanțe ale partidului comunist cu privire la acest aspect al vieții sociale. A fost introdusă cenzura și au urmat represiuni împotriva oamenilor de cultură și, în primul rând, împotriva scriitorilor. Aceștia au trebuit să aleagă între procesul liber de creație, asociat cu persecuții de tot felul, și adaptarea la condițiile puse de autorități pentru a supraviețui.

Șefa Departamentului de filolofie rusă și slavă, prof.dr. Axinia Crasovschi, a prezentat o comunicare cu tema: ”Apoliticul ca semn al crizei spirituale imputat ”decadentei” Ahmatova și ”ticălosului” Zoșcenko”. Ea a relatat despre colimatorul de îngrădiri, presiuni și suferințe prin care au trecut poeta Anna Ahmatova și scriitorul satiric Mihail Zoșcenko. Punctul culminant al acestei prigoniri a fost rezoluția Comitetului Central al Partidului Comunist din 1946 privind revistele „Leningrad” și „Zvezda”, care apăreau la Leningrad, și operele celor doi publicate acolo. Acest lucru s-a întâmplat pe fondul luptei și intrigilor politice intrapartinice dintre centrul de la Moscova și organizația de partid din Leningrad.

Ahmatova a fost acuzată de apolitism, decadență și de a fi străină de spiritul omului sovietic, precum și de ”artă de dragul artei”, Zoșcenko, de ”comportamentul inadecvat” în timpul războiului și chiar de ”lașitate” (el, participant la Primul Război Mondial, find evacuat, din motive de sănătate, la Alma-Ata) și de caricaturizare a vieții sovietice, precum și de ploconire în fața Occidentului. Zoșcenko (anul acesta s-au împlinit 130 de ani de la naștere scriitorului) credea că prin satira sa cel ontribuie la construirea unei noi societăți. Amândoi au fost excluși din Uniunea Scriitorilor, li s-a interzis să-și publice creațiile.

Soarta Annei Ahmatova a fost deosebit de tragică, soțul ei fiind arestat și a murit în lagăr în anii ’30, iar fiul ei, Lev Gumilev, condamnat de două ori la mulți ani grei de GULAG. Aceste suferințe și trăiri au dat naștere poemului ”Recviem” care a văzut lumina tiparului abia în anii prestroikăi. După moartea lui Stalin această atmosferă apăsătoară care a domnit în țară peste două decenii s-a cam risipit.

Problemelor realismului socialist, din aceeași perioadă, a fost dedicată intervenția doctorandei Anna Denis intitulată „Între putere și creație. Responsabilitatea scriitorilor sovietici angajați”. În acest context, ea a analizat opera lui Maxim Gorki, Aleksei Tolstoi și Aleksandr Fadeev, fiecare dintre aceștia având propriul destin creator și propria cale artistică. În principiu toți trei au îmbrătișat ideea realismului socialist – ori în mod sincer precum Gorki care a fost chiar ”părintele realismului socialist” și a cooperat cu regimul sovietic, ori din oportunism și dualitate, precum Aleksei Tolstoi. Deși și cel din urmă s-a întors din emigrație în Rusia Sovietică pentru a contribui la ”reînviierea măreției Rusiei” de pe pozițiile de naționalism și pragmatism. Cazul lui Aleksandr Fadeev este special: fiind președintele Uniunii Scriitorilor Sovietici el se simția părtaș involuntar al represiunilor întreprinse de regimul împotriva multor scriitori. Tocmai conștiința vinei sale a servit drept caza sinuciderii lui Fadeev după moartea lui Stalin: produsul epocii staliniste, el nu și-a mai văzut locul într-o viața nouă de dezgheț care urma.

Prof.dr. emerit Anca Irina Ionescu a prezentat informații despre legături culturale ruso-cehe și despre Biblioteca ”Libri prohibiti” de la Praga, cea mai mare biblioteca de literatra interzisă care cuprinde cărți din perioada 1968-1990, inclusiv numeroase exemplare de opere puse în circulație de către Samizdatul sovietic, adică sistemul clandestin de publicare și difuzare a manuscriselor bătute la mașina de scris sau trase la xerox.