Casa construită de dolar: SUA și decăderea hegemoniei liberale

Andrei SUȘENȚOV, director de programe al Clubului ”Valdai”

Criza ucraineană ar putea deveni prologul unei perioade de conflict prelungit. Taiwan, Marea Chinei de Est, Orientul Mijlociu și America Latină se prezintă ca potențiale zone de crize politico-militare. Viitorul ordinii mondiale depinde acum de putința marilor puteri de a forma un nou sistem al relațiilor internaționale bazat pe o evaluare la rece a intereselor naționale și a echilibrului acestora.

În decembrie 1941, la Moscova s-au întâlnit liderul Uniunii Sovietice, Iosif Stalin, și ministrul de Exerne al Marii Britanii, Anthony Eden. Acesta din urmă nu cunoștea amănunte despre agenda de lucru a întrevederii și a trebuit să ghicească despre ce detalii l-ar putea informa liderul sovietic. Poate va vorbi despre mutarea capitalei în Est? Poate că Uniunea Sovietică este pregătită pentru negocieri separate cu Germania? Eden a fost plăcut surprins de faptul că subiectul întâlnirii a fost o discuție despre cum va arăta lumea după victoria asupra celui de-al Treilea Reich.

În decembrie 1941, conducerea Uniunii Sovietice era ferm convinsă că, datorită potențialului de mobilizare, a unei evacuări efective în Est a producției industriale, grație faptului că Uniunea Sovietică a rezistat primei lovituri, acum URSS are suficiente resurse pentru a învinge Germania chiar și singură – și cu atât mai mult cu aliați. Conducerea sovietică era, de asemenea, convinsă că puterile învingătoare sunt cele care vor stabili arhitectura noii lumi postbelice. Principiile acestei arhitecturi fuseseră înscrise, anterior, într-un document paradigmatic, Carta Atlanticului (1941), elaborată de Statele Unite și Marea Britanie și susținută de Uniunea Sovietică. Carta Atlanticului a fost scrisă „cu speranța într-un viitor mai bun pentru întreaga lume”, care urma să fie asigurat, potrivit propunerii autorilor, prin crearea „un sistem larg și permanent de securitate generală”.

Forte curând însă, patosul cooperării pașnice în interesele comune ale tuturor a cedat locul intereselor pragmatice. Întărite pe fondul unei Europe postbelice în ruine, Statele Unite au afectat în mod sensibil, în anumite elemente ale strategiei lor de politică externă, interesele chiar și ale celor mai apropiați dintre aliații lor. Astfel, principiile decolonizării și piețelor deschise, utile pentru consolidarea influenței globale a Statelor Unite, au devenit o lovitură pentru imperiul colonial britanic.

Această împrejurare a fost primul semnal că la baza hegemoniei americane au fost așezate nu doar principii liberale, ci și o pragmatică dură, care uneori ignora interesele aliaților săi.

Cu timpul, predominanța pragmaticii a devenit tot mai evidentă și mai reală. Dolarul, considerat cândva un „bun comun”, nu mai este perceput ca un instrument neutru. Politica de sancțiuni a Statelor Unite îi obligă pe aliații americani să sacrifice relații comerciale reciproc avantajoase pentru a nu risca sancțiuni secundare. Totuși, strategia hegemoniei liberale bazate pe frică a demonstrat o eficiență limitată. Bazele conceptuale ale hegemoniei liberale servesc ca factor de încredere a aliaților față de hegemon ca sursă a binelui comun și de teama inamicului de „pedeapsa efectivă” (credible threat). Statele Unite pierd controlul asupra ambelor componente.

Vorbind despre „pedeapsa efectivă”, observăm că instrumentele hibride, în special presiunea economică sau diplomația coercitivă, deși creează inconveniente pe termen scurt pentru oponenții americani, nu pot schimba radical situația. Numărul companiilor chineze și turcești care fac obiectul unor sancțiuni secundare pentru că întrețin relații comerciale cu Rusia reprezintă câteva procente din numărul total al companiilor acestor țări. Situația creată are două explicații. Pe de o parte, în actualul mediu internațional turbulent se intensifică tendința spre multipolaritate. Marile puteri, cu înclinație spre o gândire strategică independentă, acționează tot mai activ în propriile interese, ignorând adesea regulile jocului propuse de Statele Unite ca universale. Politica de sancțiuni a SUA nu a făcut decât să accelereze procesul de abandon al dolarului: țările trec la plăți în monede naționale. Pe de altă parte, chiar Statele Unite înțeleg cât de contraproductivă este impunerea unui „covor” de sancțiuni.

Sancțiunile de amploare sapă la rădăcina unuia dintre pilonii cheie ai puterii americane – dominația dolarului american și statutul sistemului financiar american ca verigă cheie în tranzacțiile internaționale.

Astfel, Statele Unite nu pot „amenda” fiecare operațiune efectuată cu țări sancționate, deși astfel de tranzacții sunt destul de transparente pentru ministerele americane. La rândul său, abținerea de la aplicarea unei „pedeapse” scade încrederea în măsurile coercitive americane.

Problema încrederii între aliați este, de asemenea, un punct dureros pentru politica externă americană. Presiunea asupra aliaților creează tensiune în interiorul blocului occidental. În cadrul diferitelor dezbateri, experți din țările Europei ridică tot mai des întrebarea privind interesele pe termen lung ale continentului care diferă de cele ale Statelor Unite, deși aceste voci rămân încă la nivelul eșalonului secund de politicieni și analiști. Criza ucraineană a devenit un test de stres pentru piramida încrederii în viziunea americană asupra politicii externe. Statele Unite sperau să implementeze o „strategie de zdrobire”, creând pentru Rusia o situație de înfrângere militară în teatrul de operațiuni ucrainean, de destabilizare economică prin sancțiuni și de izolare diplomatică. Acest plan s-a dovedit însă ineficient, deoarece Rusia a adaptat economia la realitățile sancțiunilor și a continuat să ducă o politică externă activă. Între timp, aliații europeni, confruntați cu probleme economice și cheltuieli tot mai mari, încep să pună la îndoială oportunitatea continuării confruntării cu Rusia.

Criza ucraineană ar putea deveni prologul unei perioade de conflict prelungit. Taiwan, Marea Chinei de Est, Orientul Mijlociu și America Latină se prezintă ca potențiale zone de crize politico-militare. Ordinea mondială în plină transformare a ajuns într-un punct în care Statele Unite sunt forțate să țină cont de realitatea decăderii influenței sale. Viitorul ordinii mondiale depinde acum de putința marilor puteri de a forma un nou sistem al relațiilor internaționale bazat pe o evaluare la rece a intereselor naționale și a echilibrului acestora.