Noua doctrină nucleară a Rusiei și consecințele ei pe termen lung

Vasili KAȘIN, doctor în științe politice, director al Centrului de Studii Europene și Internaționale Complexe al Universității Naționale de Cercetare la Școala Superioară de Economie

Modificările introduse oficial, pe 19 noiembrie 2024, în Fundamentele politicii de stat din sfera descurajării nucleare au fost un semnal adresat Occidentului de Rusia ca răspuns la utilizarea, pentru prima dată, a rachetelor tactice de fabricație americană și britanică în atacuri asupra teritoriului Rusiei.

Judecând după acțiunile rusești, ajustarea politicii nucleare constituie parte a planului măsurilor de răspuns la escalasare, elaborat în urmă cu ceva timp, când Statele Unite s-au apropiat la un pas de a lua decizia de a-și folosi rachetele pentru lovituri în profunzimea teritoriului rus.

Ne aflăm la începutul unei spirale periculoase de escaladare, ce-ar putea duce, într-un final, mai întâi la un conflict convențional, după care la un conflict nuclear între Rusia și Statele Unite. Scopul imediat al Doctrinei este de a explica inamicului esența viitoarelor semnale rusești pentru interpretarea lor corectă.

În același timp, o serie de noutăți ce se introduc în acest document pot avea consecințe cu bătaie lungă pentru strategiile de descurajare ale tuturor statelor lumii.

Probleme noi

Înainte de toate, modificările aduse în textul doctrinei sunt predeterminate de revoluția tehnică care a avut loc în plan militar în ultimele decenii. Această revoluție a dus, practic, la ștergerea graniței dintre ceea ce înainte era considerat o cooperare obișnuită tehnico-militaro sau militară și participarea directă la război.

Esența acestei revoluții constă în faptul că aspectele informaționale și tehnologice ale războiului modern au acum o influență decisivă asupra acțiunilor militare.

Superioritatea în tehnica de recunoaștere, sisteme de comandă și control și în procesarea informațiilor poate oferi un avantaj determinant pe câmpul de luptă și poate transforma capacitățile sistemelor de arme considerate anterior învechite.

Când o mare putere transmite în timp real partenerului său informații de la serviciile speciale, îi asigură infrastructura de comunicații spațiale, software-ul pentru gestionarea și prelucrarea datelor, ținând cont de necesarul tuturor acestor mijloace de suport tehnic continuu, acest lucru permite un control și o coordonare a activității aliatului mai mic.

Înainte ca era digitală să intre în viața noastră, destinatarul chiar și a celei mai sofisticate arme o putea folosi cum dorea, fără să informeze pe nimeni, cel puțin atâta timp cât avea capacitatea de a o întreține. Ajutorul în timp real cu informații de spionaj era aproape imposibil: aliatului i se puteau pune la dispoziție imagini satelitare doar pe un suport analog, care, de regulă, putea fi folosit doar la nivel strategic de comandă.

Cu un singur clic, protectorii americani ai Ucrainei au acum posibilitatea de a orbi Forțele Armate ale Ucrianei și de a paraliza sistemul ucrainean de comandă și control: toate atacurile cu rază lungă, inclusiv cele efectuate de drone asamblate de Ucraina, sunt planificate în comun și niciuna nu este lansată fără aprobare americană.

Astfel, orice putere externă ce oferă părții beligerante un ajutor semnificativ legat de utilizarea sistemelor moderne de recunoaștere prin satelit și electronice, procesare și control a informațiilor este un participant plenar la război. Prin urmare, atacurile de răspuns aplicate asupra trupelor și teritoriului acelei puteri sunt pe deplin justificate.

Schimbările tehnice sunt combinate cu cele politice. Progresul modelului american de globalizare, care a continuat până de curând, a dus la venirea la putere într-o serie de țări a adevăraților „cetățeni ai lumii” care pretind să intre în elita globală și care sunt rupți de interesele naționale.

Sub conducerea elitei globaliste, ce strânge capital în străinătate, astfel de state sunt capabile de uriașe sacrificii umane și economice, pierderi teritoriale însemnate pentru a duce la îndeplinire principiile politice impuse lor din exterior.

Astfel de regimuri pot rezista considerabil grație puternicului aparat de propagandă creat cu ajutor american, utilizării sistematice a represiunii în masă, a crimelor extrajudiciare, a torturii etc. aprobate de Statele Unite.

Georgia din perioada președinției lui Saakașvili și Ucraina modernă sunt exemple clasice de proxy americane moderne, ce urmează această cale. Acest model de relații este mult mai periculos decât alianțele americane din perioada Războiului Rece, când partenerii mai mici ai Statelor Unite dețineau în politică internă o libertate aproape deplină și încercau să urmeze interesele egoiste naționale.

Căi de rezolvare

Nu există nicio îndoială că Rusia are dreptul de a lansa atacuri asupra sateliților americani de recunoaștere și comunicații, asupra avioanelor și dronelor spion, implicate în operațiunea de asigurare cu informații a Forțelor Armate ale Ucrainei. Întrebarea este cât de oportun este un astfel de pas în atingerea obiectivelor operațiunii militare speciale.

Ministerul de Externe al Rusiei a precizat și înainte că sateliții occidentali folosiți pentru acțiuni militare pot deveni ținte legale pentru un atac rusesc. ”Fundamentele” actualizate extind aceeași logică și asupra domeniului descurajării nucleare.

O logică potrivit căreia o agresiune lansată împotriva Rusiei și/sau a aliaților ei de un stat non-nuclear, susținut însă de un stat nuclear, este privită ca atacul lor comun. Alte modificări se referă la posibile scenarii ale folosirii în viitor în calitate de inamic împotriva Rusiei a unor „state kamikaze” de serviciu, similare Ucrainei.

Este vorba despre primirea de informații credibile privind o lansare masivă (decolare) de mijloace de atac aerian de toate tipurile (de la drone la rachete) și trecerea lor a frontierei ruse.

SUA pot oferi rapid reprezentantului său capacitatea enormă de a lovi adânc în Rusia cu avioane fără pilot și rachete; chiar dacă Rusia îl va distruge complet pe agresorul direct printr-o lovitură de răspuns, va suferi pierderi grele, iar Statele Unite vor beneficia.

Ca atare, Statele Unite trebuie să fie ținta unei lovituri de răspuns la egalitate cu agresorul direct.

Ținând cont de proliferarea de mare amploare a dronelor de atac cu rază lungă de acțiune în întreaga lume, precum și de politica Statelor Unite de a trimite aliaților lor mai mici rachete de croazieră cu rază medie și mai scurtă de acțiune, această condiție ar trebui să creeze în viitor un nou cadru pentru viitoarele conflicte locale.

Având în vedere că Franța și Regatul Unit și-au pierdut, în mare parte, capacitatea de a produce arme cu rază lungă de acțiune fără a folosi la scară largă tehnologiile americane, orice atac masiv cu bâtaie lungă lansat cu arme occidentale și/sau cu utilizarea unui vomul mare de informații asupra forțelor sensibile din interiorul Rusiei trebuie să conducă la un atac asupra Statelor Unite.

În această etapă, ținând cont că au fost deja comise asupra Rusiei atacuri cu arme americane și europene cu bătaie lungă, Moscovei nu-i mai rămăne, proabil, altă opțiune decât să trimită într-una sau două țări armament sau tehnologii care să permită acestora să transporte în siguranță încărcătura utilă până în America de Nord și Europa de Vest: americanii și europenii trebuie să plătească. Dar cât de răspândită va fi, pe viitor, această practică în general este una dintre cele mai importante întrebări ale ordinii mondiale postbelice.

De-a lungul actualului conflict, problema atacurilor asupra țintelor americane va apărea probabil odată cu extinderea în continuare a practicii atacurilor americane prin procură în adâncul teritoriului rus.

Altă modificare legată de reacția la amenințarea unor posibile conflicte în următorii ani a fost concretizarea condițiilor de utilizare a armelor nucleare în cazul unei agresiuni non-nucleare împotriva Rusiei.

Dacă anterior condiția trecerii la utilizarea armelor nucleare era definită extrem de vag ca „agresiune cu folosirea armelor convenționale, când este pusă în perisol însăși existența statului”, acum este vorba despre o „amenințare critică la adresa suveranității și/sau a integrității teritoriale” a Rusiei și a Republicii Belarus.

După cum a arătat experiența operațiunii Forțelor Armate ale Ucranei în Regiunea Kursk, Statele Unite își pot trimite proxy pentru efectuarea de operațiuni care duc la înaintarea pe zeci de kilometrii în adâncimea Rusiei. În viitor, fiecare astfel de operațiune va trebui considerată un atac al Statelor Unite asupra Rusiei.

Problema criteriilor

Problema „statelor de serviciu” sau a „țărilor kamikaze”, care pot fi reînarmate în scurt timp și aruncate în luptă sub conducere străină, va crește.

Acest lucru va fi facilitat de dezvoltarea capacităților militare (a celor legate, în special, de utilizarea inteligenței artificiale, a platformelor autonome și a sistemelor de arme etc.) combinate cu îmbunătățirea metodelor de gestionare a societății.

Nu doar Rusia va trebui să se confrunte cu această problemă. În viitor, va apărea problema elaborării de criterii pentru acest nivel de „sprijin” acordat de un stat nuclear unei țări non-nucleare, unde acțiunile partenerului mai mic devin agresiune comună a acestora.

Ar putea fi vorba, probabil, despre căutarea unei combinații de condiții politice, economice și tehnico-militare, unde „partenerul mic” nu va mai putea fi privit ca participant separat la relațiile internaționale. Responsabilitatea pentru orice atacuri substanțiale venite din partea lui asupra teritoriului rus sau belorus trebuie, în acest caz, să fie suportată de puterea-protectoare.

Astfel de criterii trebuie să fie logice și transparente, iar elaborarea și prezentarea lor trebuie făcute cu mult timp înainte. Poate că această practică va câștiga o oarecare răspândire în viitoarea lume instabilă ca modalitate de a proteja teritoriile naționale ale marilor puteri de atacuri, îngustând potențialul de utilizare a „statelor de serviciu”.

Articol preluat de la russiancouncil.ru