America caută un plan B pentru a rezolva „problema rusă”

Aleksandr IAKOVENKO/ RIA Novosti

Pe segmentul conservator al comunității americane de expertiză întotdeauna a existat o viziune lucidă. Cu totul altceva este că foarte des ea s-a lăsat copleșită de actuala conjunctură politică, în primul rând de psihologia politică primitivă, reprezentată de euforia „victoriei în Războiul Rece” și de tentația de a șterge definitiv Rusia de pe lista puterilor geopolitice. O și mai mare tentație a fost singurătatea pe Olimpul geopolitic: ne amintim de George W. Bush cu teza lui despre „superputere unică”. La asta mai trebuie adăugat ceva: luxul de a nu cunoaște istoria și de a construi strategii de la zero.

Dar criza din jurul Ucrainei a spulberat această iluzie și a demonstrat în mod evident pericolul de a se lăsa ademeniți de tentațiile analfabetismului politic, iar operațiunea militară specială provocată de Occident ne-a oferit ocazia de a demonstra acest lucru în practică. În condițiile unei situații geopolitice calitativ noi, voci raționale au început să-și facă drum prin grosimea presei americane practic cenzurate.

Din această categorie face parte Thomas Graham, care a răspuns de afacerile rusești în Consiliul Național de Securitate al administrației republicane Bush, după care a lucrat la firma de consultanță politică a lui Henry Kissinger, unul dintre pilonii școlii realiste a relațiilor internaționale. Nu altceva decât preocuparea pentru interesele naționale ale Americii și eșecul evident al încercării inepte și periculoase a administrației democratului Biden de a rezolva „chestiunea rusă” odată și pentru totdeauna l-a determinat să-și expună punctul de vedere în paginile revistei conservatoare The National Interest. Ce a scris el într-un articol foarte scurt intitulat „Cum să ne convingem că putem evita un conflict al NATO cu Rusia”?

El sare, pur și simplu, peste problematica soluționării situației din Ucraina (o problemă evident ingrată – să o descâlcească democrații dacă tot s-au vârât în ea) și trece la tema relațiilor cu „Rusia post-conflict”. Iar aici este nevoie de o lecție de istorie: „firește că Moscova se va strădui să împingă cât mai departe de granițele ei amenințarea militară emanată, în opinia ei, de Europa” (din nou Europa, iar America rămâne în afara parantezei). Și mai departe: având în vedere că sunt destul de puțin probabile planuri de realizare a rețetelor occidentale de rezolvare a problemei, inclusiv „distrugerea Rusiei”, Moscova „va rămâne, cel mai probabil, versiunea ei recunoscută în istorie”, cu toate resursele ei și, cel mai important, cu dorința de a-și asigura securitatea pe direcția vestică. Subliniez că exact acest lucru a propus Moscova Occidentului să ajungă, prietenește, la o înțelegere în decembrie 2021.

Statele Unite și NATO vor trebui să trăiască cu această „provocare” până când vor reuși să cadă la învoială în privința măsurilor de control al armamentului în Europa, ceea ce este, în opinia lui, puțin probabil în următorii zece ani. Pentru a priva Rusia de stimulentele „de a răsturna structura politică europeană” (probabil un eufemism corect din punct de vedere politic pentru destabilizarea NATO și subminarea solidarității occidentale) și, în același timp, pentru a evita „balansarea veșnică pe marginea unei confruntări militare directe, va fi nevoie de ”o coexistență reciproc convenită”, chiar dacă acest lucru va însemna ”concurență” (oare nu așa a fost ea în varianta inițială a perioadei Războiului Rece?).

Fără a renunța la politica de descurajare, țările NATO trebuie ”să restabilească relații diplomatice normale cu Rusie, pentru a colabora pe probleme de interes reciproc, precum schimbările climatice (iată că și clima ajută), și pentru a gestiona divergențele curente, cum ar fi, spre exemplu, chestiunile legate de securitate”. Membrilor NATO li se recomandă, de asemenea, „să slăbească sancțiunile pentru a restabili legăturile comerciale reciproc avantajoase și contactele între oameni”, ba „chiar să permită Rusiei să revină pe piața energetică (de fapt, nici nu am părăsit-o vreodată în totalitate), creând mecanisme de protecție împotriva unei dependențe excesive de Rusia”.

În sfârșit, el recunoaște importanța contextului geopolitic mai larg, recunoscând, în esență, multipolaritatea, formulată voalat, dar corect din punct de vedere politic: „o lume a puterilor regionale și globale (ceea ce înseamnă că America nu este singură în această categorie) care concurează activ între ele, o lume care crește rapid”. Amintește foarte mult de formularea din Strategia de securitate națională a lui Donald Trump din decembrie 2017. În opinia lui, a fost „cea mai bună variantă posibilă”.

Timpul va arăta cum va decurge totul, dar este greu să nu fii de acord cu el că situația a adus Occidentul tocmai pe o astfel de linie, la o astfel de stare a lucrurilor, care doar ea poate asigura o asistență externă a unei păci durabile și nu un armistițiu în Ucraina, pentru că nu Ucraina reprezintă întreaga problemă, ci politica Occidentului a cererii, nesusținută de resurse reale.