Pompeo vrea să readucă Rusia în Europa din cauza Chinei

Dmitri BAVÎRIN

Fostul Secretar de stat al SUA, Mike Pompeo, s-a pronunțat în favoarea ”readucerii Rusiei în Europa” după încheierea conflictului din Ucraina. O idee ce vine în dezacord total cu acea viziune din Occident, conform căreia între Rusia și Europa trebuie să coboare o nouă ”cortină de fier”. Dar înainte de toate, ea demonstrează că americanii nu au înțeles și nu au învățat nimic, scrie cotidianul Vzgliad.

Păcăleala pe care cei doi farsori ruși i-au făcut-o lui Pompeo a scos la lumină, printre altele, viitorul Rusiei, așa cum este el văzut de unii strategi americani. Nimic nou, dar cum sună: readucerea în Europa de dragul desprinderii de China.

De fapt, strategia conform căreia Rusia trebuie, dimpotrivă, să fie desprinsă de Europa și de cooperarea industrială cu Bătrânul Continent a fost pusă în practică de SUA în 2022, dar a început să domine în „centrele de gândire” americane mult mai devreme, ca un fel de gândire clasică din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

O astfel de cooperare (Europa – Rusia – n.r.) reducea dependența Europei de America (atât economică, cât și militar-politică), consolida Rusia însăși, întărea concurența globală cu Statele Unite și, în general, nu era pe gusul Washingtonului dintr-o multitudine de motive obiective.

Paranoia americană în această chestiune a atins apogeul la începutul secolului al XXI-lea, când Rusia, Germania și Franța s-au unit împotriva aventurii SUA de invadare a Irakului.

Pompeo, care, în mandatul lui Donald Trump a lucrat ca director al CIA, după care a răspuns de politica externă tot a acestuia, este un reprezentant strălucit al altei „școli” – cea anti-chineză. Și care consideră că principala amenințare la adresa dominației Statelor Unite este China și, prin urmare consolidarea legăturilor dintre Beijing și Moscova este privită ca un proces nedorit.

Ceea ce nu înseamnă că reprezentanții primei „școli” gândesc diferit, la fel cum nu înseamnă că sinofobii sunt binevoitori cu colaborarea ruso-europeană. Această contradicție de priorități – ce este mai importantă sau, mai precis, ce este mai rău pentru Statele Unite. La modul ideal, toate țările ar trebui să se uite în gura Washingtonului și să convină cu el relațiile dintre ele ceea ce este, desigur, o utopie (adică o anti-utopie).

În același timp, Pompeo face parte dintre politienii realiști activi care, așa cum le place admiratorilor săi să scrie despre el, „nu se teme să-și murdărească mâinile”. De exemplu, să se întâlnească personal și să lucreze cu cei care în SUA sunt consniderați les enfants terribles fără speranță și chiar dușmani – de la Aleksandr Lukașenko, la Kim Jong-un.

În calitate de director al CIA, Pompeo a organizat un summit fără de egal: l-a invitat pe șeful Serviciului de Informații Externe, pe directorul FSB și pe șeful Serviciului de informații militare din Federația Rusă, pentru care a primit multe comentarii de „hate” acasă.

El continuă să clocotească de energie activă și vrea să revină la putere pentru a face lucruri mărețe, dar va rămâne, după toate probabilitățile, un pensionar de rang înalt din cauza propriilor greșeli de calcul. Pompeo l-a scos prea devreme din ecuație pe Donald Trump, provocându-l și anunțând propria candidatura la președinție, dar nu a găsit susținere și s-a certat cu Trump.

Pe de altă parte, el este interesant nu prin sine însuși, ci doar ca transmițător de opinii ale unei părți a elitei americane: a acelei pentru care cooperarea Rusiei cu Europa este un rău mai mic decât cooperarea Rusiei cu China. Dacă Trump câștigă alegerile în noiembrie, oameni cu astfel de păreri vor fi mulți în administrația lui.

În pofida diferenței de abordări cu actualele autorități americane, detestate în Rusia literalmente pentru tot, nici „metoda Pompeo” nu promite nimic bun relațiilor ruso-americane, deoarece se bazează, la rândul ei, pe un impas al stabilirii de obiective. Pentru Rusia, suveranitatea și capacitatea de a lua singură decizii cu privire la propriul ei destin constituie o valoare incontestabilă și irevocabilă. Iar, într-un final, toate strategiile Washingtonului au drept scop să facă Moscova mai ascultătoare și mai dependentă.

Pe baza acestor postulate, cea mai avantajoasă strategie pentru Rusia părea să fie cooperarea simultană atât cu Europa, cât și cu China, ceea ce ar fi compensat dependența de oricare dintre părți și ar fi permis „să se ia din viață tot ce este mai bun”. Cu un succes variabil în Occident și cu deplasarea progresivă spre Est, această strategie a fost implementată de Moscova, începând din momentul în care la cârma Ministerului de Externe a venit Evgheni Primakov. Politica multi-vectorială a devenit alternativă la percepția Occidentului ca singur aliat semnificativ al Federației Ruse.

Acum Pompeo spune: refă totul cum a fost. Dar mai bine, așa cum a fost în prima jumătate a anilor ’90, când Rusia era neobișnuit de slabă, China nu era încă suficient de puternică, iar Statele Unite se simțeau regii lumii.

Fünf Minuten, Margarita Pavlovna. Să mângâiem ciucurii.

Se pare că, personal, Pompeo prețuiește deosebit de acut perioada în care SUA erau în extaz de victoria în Războiul Rece și de propria lor atotputernicie. Cinci ani el a servit în Germania de Vest ca ofițer al trupelor de tancuri, care s-au pregătit, mai întâi, pentru a opune rezistență blocului sovietic, după care au privit căderea Zidului Berlinului, absorbția RDG și prăbușirea URSS.

Dar astea sunt, totuși, problemele personale ale lui Pompeo. O lume multipolară este o realitate obiectivă, iar relațiile Rusiei cu Europa reprezintă o asemenea tocătură, încât cale de întoarcere nu există. În același timp, prăpastia dintre noi s-a creat în primul rând grație străduințelor americanilor înșiși – Rusia nu a nutrit nici o dorință de a începe un nou Război Rece și de a distruge o afacere bine clădită cu țările UE.

Propaganda occidentală a mers atât de departe încât a ajuns să spună că rușii au aruncat singuri în aer gazoductul care ducea în Europa. Mulți din Europa chiar au crezut și ar fi crezut și acum, dacă forțele de securitate germane, din resturile de mândrie ce le-a mai rămas, nu ar fi zgârmat și publicat circumstanțele reale ale distrugerii celor două conducte ”Nord Stream”.

Pompeo este unul dintre cei care au contribuit la această distrugere (nu a ”Nord Stream”, ci a relațiilor ruso-europene), iar acum varsă lacrimi de crocodil crezând că stă de vorbă cu un funcționar african, dar de fapt vorbea cu farsorii ruși (celebrii Vovan și Lexus).

De exemplu, el s-a aflat la originile procesului de pompare cu arme ofensive în Ucraina. A fost consecvent în tactica lui a „dialogului de pe poziție de forță”, care îi plăcea lui Trump, dar acțiunile lui nu s-au deosebit, în esență, de acțiunile lobbyiștilor vulgari ai industriei americane de apărare.

Într-un final, acest lucru a amplificat stima de sine ucraineană, a stimulat militarismul ucrainean și, prin urmare, a complicat munca pe mai departe chiar a lui Pompeo: sub mandatul lui, Ucraina nu a fost într-atât de ascultătoare Statelor Unte, pe cât și-ar fi dorit el și Trump.

În paralel, s-au purtat bătălii împotriva cooperării economice ruso-europene, unde scopul principal a fost același gazoduct ”Nord Stream”. Ca strateg, Pompeo trebuia, probabil, să înțeleagă că, într-un final, acest lucru va contribui la redirecțonarea livrărilor de gaze rusești inclusiv spre China, perspectivă căreia i s-a împotrivit atât de mult. Dar lăcomia s-a dovedit, la acel moment, mai puternică, astfel că Pompeo a acționat ca un lobbyist vulgar, dar deja al companiilor energetice.

Acum, când detestata Chină trage tot mai multe foloase de pe urma confruntării Occidentului cu Rusia, Pompeo se înfățișează ca un lobbyist vulgar, dar pentru sine însuși, în principal. Practica a demonstrat că un om căruia i-au fost date pe mână spionajul extern și politica externă ale Statelor Unite s-a arătat mai curând prea îngăduitor față de interese corporative meschine, decât să realizeze vreo viziune strategică complexă.

Și Trump la fel, vorbind la modul general. Ceea ce spune multe despre perspectivele reale ale relațiilor ruso-americane, indiferent care dintre „școlile” din Washington o întrece pe cealaltă.