CÂINELE VASEA, EROU DE RĂZBOI AL UCRAINEI PE FRONTUL DIN DONBASS RUPE TĂCEREA ÎNTR-UN INTERVIU EXPLOZIV

pamflet

Ioan POPA

DE CE-I URĂȘTE VASEA PE RUȘI CU O URĂ DE NESTINS ȘI CUM A AJUNS EL SOLDAT DE ELITĂ AL ARMATEI UCRAINENE. VIAȚA GREA A EROULUI  ȘI CARIERA MILITARĂ. VICTORIILE STRĂLUCITE DE PE FRONT. CUM A CĂZUT ÎN CAPTIVITATEA RUȘILOR.  CUM S-AU COMPORTAT CU EL NEMILOȘII RUȘI. SPECTACULOASA EVADARE A LUI VASEA DIN INFERNUL LAGĂRULUI  RUS DE PRIZONIERI UCRAINENI.

Iubesc Ucraina mai mult decât orice pe lume și iubesc ziarul românesc ADEVĂRUL tot atât de mult cât iubesc Ucraina.

În ziarul ADEVARUL citesc cu nesaț articolele care descriu mărețele fapte de vitejie și eroism ale rafinaților și eleganților soldați ucraineni care luptă contra sălbaticilor și needucaților soldați ruși.

Jurnaliștii de la ADEVĂRUL sunt cei mai buni jurnaliști din țară și România poate fi mândră că are astfel de maeștri ai scrisului de un profesionalism absolut uimitor. Ei nu se comportă ca alți ziariști care înșiră numai neadevăruri în articolele lor, prezentând luptele de pe frontul ucrainean într-un mod revoltător de părtinitor, înflorind articolele lor cu tot felul de povești și improvizații de prost gust precum armata feminină de ucrainence care sabotează Rusia  ori soldatul ucrainean care omoară de unul singur câte o mie de militari ruși în fiecare zi.

Astfel de jurnaliști de strânsură, mercenari ai scrisului care publică pentru bani și înșiră la ordin tot felul de neghiobii și stupidități, au făcut ca meseria de gazetar să ajungă în zilele noastre o meserie de tot râsul lumii pe care nu mai dă nimeni nici un ban, iar jurnaliștii (în special ”știriștii” de la posturile de televiziune) să fie întâmpinați peste tot cu rânjete ironice sau luați în zeflemea.

Dar spre deosebire de astfel de pușlamale și neisprăviți precum cei descriși mai sus,  jurnaliștii de la ADEVARUL scriu cu o responsabilitate demnă de toată admirația, articole extrem de corecte și fără să se abată de la realitate.

Așa am citit eu în ziarul ADEVĂRUL articolul semnat de Maria Țaga despre câinele Vasea, dușman neîmpăcat al rușilor, care a luptat ca pușcaș marin și ca lunetist în armata ucraineană și care dintr-un simplu maidanez a ajuns erou al poporului ucrainean și simbol al luptei ucrainenilor contra rușilor. Faptele de arme ale acestui teribil războinic, din câte am înțeles eu din ADEVARUL, sunt demne de a fi studiate în toate școlile militare din țară și nu numai.

Arzând de nerăbdare să-l cunosc eu însumi pe acest Ahile al neamului canin, m-am repezit imediat la Kiev și am bătut la ușa reședinței sale. Mi-a deschis chiar Domnia Sa Vasea, un uriaș câine lup care șchiopăta și care în loc de laba stângă din spate, pierdută în războiul contra rușilor, avea o proteză pusă pe cheltuiala armatei ucrainene, al cărei soldat fusese vreme îndelungată și al cărei drapel îl slujise cu cinste și onoare.

Aflând că tot eu am avut norocul de a lua un interviu eroinei poporului ucrainean Capra din Kiev, bravul erou de război s-a ridicat în două picioare, și-a pus labele anterioare pe umerii mei, și-a trecut limba lată și roșie peste obrajii mei, apoi m-a lins bine pe la gură, ceea ce pentru neamul câinesc este un semn de mare cinste și apreciere.

Am rămas uimit că un câine ucrainean face o asemenea onoare excepțională unui român umil ca mine aflat, ca jurnalist al animalelor, pe treapta cea mai de jos a gazetăriei. Am fost atât de emoționat de această dovadă de respect și considerație că mi-am pierdut pentru moment simțul realității și mi-am zis în sinea mea: ”În sfârșit, străinii  încep să-i aprecieze pe români!…”.

  La rândul lui, mișcând din urechi, din coadă și din sprâncene și respirând firesc, cu limba scoasă afară din gura larg deschisă, bravul câine mi-a spus:

  — Ați venit într-un moment când războiul din Ucraina cunoaște o evoluție istorică și sperăm să nu ne mai retragem din fața Armatei ruse. Așa să ne-ajute Dumnezeu și președintele României, Johannis!” a încheiat el.

M-am simțit foarte mândru de apropierea acestor două cuvinte, Dumnezeu și Iohannis,    dar și nedumerit auzind că în Ucraina numele marelui nostru președinte Johannis a ajuns să fie invocat alături de numele lui Dumnezeu.

Dar gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că era firesc și normal ca să aud așa ceva, fiindcă  președintele nostru este cunoscut în lumea întreagă pentru marea lui iubire față de ucraineni, de dragul cărora este hotărât să  sacrifice tot ce stă în puterile lui prezidențiale și politice, lucru pe care, în locul lui,  nici un alt președinte n-ar avea curajul să-l facă pe final de mandat.

Ucrainienilor li se pare un noroc picat din cer miliardele de euro pe care noi, în fiecare lună, le dăm cadou țării lor și sutelor de mii de ucraineni refugiați în România. Deci nu este deloc de mirare că ei  așază figura înțeleptului nostru cârmaci Johannis alături de Pronia Divină. De aceea am spus marelui erou Vasea:

— Nu pot decât să împărtășesc cu Domnia Voastră speranța sinceră că  ajutoarele pe care țara mea le trimite aici în Ucraina vor opri, în sfârșit, ofensiva Armatei Ruse fără a mai fi nevoie de intervenția șamanilor africani pe care-i caută militarii ucrainieni prin Ciad, Niger și Sudan din  ordinul dlui Zelenski.  Îmi pare rău că nu mai putem ajuta Ucraina cu transportul grânelor ucrainene în Uniunea Europeană fiindcă Dunărea, ca să zic așa, a trecut de partea inamicului rus și a secat…

  Bravul Vasea, dând dovadă de diplomație, a schimbat subiectul întrebându-mă:

— Ce mai e nou prin România?

— Societatea românească, am spus eu, este profund șocată de faptul că prădătorii sexuali și-au făcut apariția chiar și în rândurile elitei intelectuale românești. Mai pe scurt, au fost descoperiți profesori universitari români care întrețin  relații sexuale cu tinere femei sau chiar cu studente. Și din păcate cazurile sunt destul de numeroase, acest flagel bântuie mai ales în București. De aceea  ne gândim ca, după instituția medicului de familie, să introducem în România procurorul de familie și judecătorul de familie, ajutați bineînțeles de polițistul de familie și de avertizorul public  de familie. Asta, bineînțeles, în conformitate cu legile europene și cu drepturile omului.

— Este groaznic că există asemenea cadre universitare, a replicat bravul erou de război. Sunt pur și simplu uimit să aud așa ceva…

Până la urmă, după o discuție fructuoasă, atât eu cât și distinsul erou ucrainean Vasea am căzut de acord că un  profesor universitar care are erecție atunci când vede o femeie frumoasă este ceva împotriva firii, o aberație a naturii și împotriva unui astfel de individ ar trebui să se ia imediat cele mai categorice și severe măsuri, inclusiv de ordin chirurgical. 

— Vă citesc interviurile, a continuat eroul Vasea. Sunteți singurul jurnalist care ia interviuri animalelor. Faceți o treabă excelentă. Noi iubim România și cu ajutorul ei sperăm să înfrângem definitiv Rusia și s-o punem pe ticăloasa asta cu botul pe labe în așa fel încât să nu se mai poată ridica de jos prea curând.

Auzind aceste cuvinte, am constatat cu satisfacție că aveam în fața mea, în bravul câine Vasea, un erou care, la fel ca toți politicienii și conducătorii noștri de la București în frunte cu dl Johannis, era un adept convins al democrației occidentale autentice, al valorilor europene și al gândirii occidentale care a rămas neschimbată de mai bine de trei secole.

— Cum ați ajuns să luptați în Armata Ucraineană? am întrebat eu.

— M-am născut într-o familie săracă. Tatăl meu ne-a părăsit de când eram copil, iar mama mea, o biată cățea, nu avea suficiente mijloace să ne întrețină pe mine și pe ceilalți trei frați ai mei, deși muncea din greu în fiecare zi ca să ne asigure cele necesare traiului. Din păcate mămica noastră a murit călcată de o mașină cu număr rusesc, pe când alerga ca s-o muște de cauciucurile de la roți, fiindcă sărmana noastră mamă (Dumnezeu s-o odihnească), nu suferea automobilele cu numere rusești. Cred că de la ea am moștenit eu fervoarea mea patriotică și ura contra rușilor. În urma acestei tragedii, eu și frățiorii mei am rămas orfani…Autorul crimei, un rus, nu a fost prins niciodată…

Aici Vasea s-a oprit puțin, copleșit de amintiri, iar eu, ca jurnalist al animalelor,  auzind aceste vorbe nu m-am mai putut stăpâni. Am simțit cum ochii mi se umplu de lacrimi și, gândindu-mă la bieții căței orfani, am izbucnit în hohote amare de plâns. O astfel de dramă sfâșietoare, care ar fi smuls lacrimi chiar și unui om precum președintele Iohannis, era peste puterile naturii mele simțitoare și cu greu mi-am revenit, după ce am udat cu lacrimi două batiste și fularul. Iar Vasea a continuat:

— Nemaiștiind ce să fac și cum să-mi întrețin frații, am bătut într-o zi la ușa unui birou de recrutare al armatei, mai ales că recent izbucnise războiul contra rușilor care ne atacaseră țara pentru că ei nu erau de acord ca Ucraina să intre în NATO.

— Ce ticăloși! am strigat eu plin de indignare la adresa rușilor, ca orice român.

— Am discutat cu ofițerii din biroul de recrutare, a continuat Vasea.

— Dar ofițerii care făceau recrutări, am întrebat eu pe Vasea, cum puteau să vă înțeleagă vorbele? Că ei erau oameni…

— Să zicem că erau oameni… Erau de fapt ucraineni care-i luau cu japca pe alți ucrainieni, îi legau burduf și-i trimiteau pe front în linia întâi să lupte în război, a zis Vasea repede.

— Dar cum v-au putut înțelege ofițerii recrutori?  

— Nu se putea să nu-l înțeleagă ei pe un frate de-al lor…În afară de asta, a oftat Vasea, era o mare secetă de recruți, așa cum vedem și azi, când nu se mai oferă nimeni voluntar în armată nici măcar pentru funcția de degustător militar de vodcă.

— La ce unitate ați fost repartizat să luptați?

— Ei mi-au spus la început: ”Vasea, tocmai am primit în secret, așa cum primim noi în fiecare an,  avioane de luptă F16 din America. Vrei să te punem pilot de vânătoare pe unul dintre acestea? O să ai și soldă mai mare…Sau nu ai curaj?…”… ”Eu să n-am curaj!? am strigat eu indignat. Pilot de elită scrie pe fruntea mea!  Dă să semnez hârtiile și adu-ncoaʼ tpynyʼ ăla zburător. Coșciugul adică…”.  

— Și chiar ați fost pilot? V-ați suit într-un F 16?  am strigat eu cuprins de entuziasm.

— Am urcat în avion atât cât să ciulesc urechile și să adulmec cu nasul tabloul de bord… Din păcate, doctorii de la comisia militară medicală, între care și un doctor englez,  au decis că eram inapt pentru funcția de pilot de avion, fiindcă aveam un suflu cardiac sistolic. Doctorul englez care purta ochelari  m-a întrebat de ce aveam întreg corpul acoperit cu păr și i-am spus că așa mă născusem. Așa că m-au repartizat la un batalion de pușcași marini ca lunetist.

— Nu v-ați simțit singur printre camarazi ori stingherit, având în vedere că dumneavoastră erați câine?

— Păi nu eram singurul câine.  În armata ucraineană există multe animale care luptă împotriva rușilor. Unele se luptă între ele, mai ales cele venite din afara Ucrainei; alea  sunt cele mai rele. Când am trecut frontiera rusă ca să intrăm în oblastul Kursk, multe animale, împreună cu soldații ucraineni, au călcat cu copitele pe pământul Rusiei. Chiar și rușii știau de noi și de multe ori strigau pe front către liniile ucrainene: ”- O să plătiți scump, animalelor, că ați călcat cu copitele voastre pe pământ rusesc!”. Sau: ”- O să vă luăm prizonieri pe toți, boilor!”.

— Ce ticăloși! am strigat eu plin de indignare la adresa rușilor, ca orice român.

— Da, a răspuns bravul câine, dar nimeni nu se supăra. Când rușii strigau spre noi ”Animalelor!”, soldații ucraineni, camarazii noștri umani credeau că rușii se refereau la noi, iar noi, animalele știam bine că nu despre noi era vorba, așa că era toată lumea mulțumită, inclusiv inamicul.

— Ați luptat în linia întâi pe front?

— Da, a spus bravul erou. Am luptat pe front în linia întâi ani întregi. Am înfruntat moartea zi de zi. Am stat în noroiul din tranșee până la burtă. Am înghețat în nopțile de iarnă. Credeam că totul se va termina prin discuțiile de pace din Turcia, dar discuțiile trenau. Am auzit și noi, cei de pe front  ce s-a întâmplat acolo mai târziu…

— Adică?

— Păi, am auzit că rușii o tot țineau pe-a lor cu bomba atomică. Ne amenințau…

— Era de așteptat…

— Ai noștri, a continuat Vasea, le-au cerut rușilor să le explice mai bine ce voiau să zică ei cu bomba atomică, iar canalia de Lavrov a zbierat: ”- Vrem să zicem că dacă nu vă potoliți o să vă trântim o bombă atomică în cap! Acum ați înțeles?”.  Noi, ucrainenii, suntem altfel decât rușii, suntem rasă superioară rușilor, nu suntem obișnuiți cu un astfel de limbaj barbar și după ce ne-am consultat cu aliații le-am spus rușilor: ”- Cum adică să ne trântiți o bombă atomică în cap? Tot nu înțelegem. Puteți să fiți mai clari?” Și rușii au zis: ”- Putem. O să vă facem mâine o demonstrație pe viu ca să vedeți de aproape cum este când vă cade o bombă atomică în cap…” Ăștia sunt rușii, n-ai cum să-i schimbi, a oftat bravul Vasea.

— Și cum s-a terminat?

— Păi nu s-a terminat. Că participanții la discuții, când l-au auzit pe Lavrov, au început să strige îngroziți: ”Fără demonstrații, nu vrem demonstrație pe viu cu bombă atomică!…”. Și rușii au zis: ”Atunci înseamnă că ați înțeles cum funcționează doctrina noastră militară”…  Așa că s-au reluat discuțiile. Dar atunci a fost un moment periculos pentru noi.

— Da, am spus eu, atunci a fost un moment periculos pentru toată lumea. S-a zvonit chiar că unele țări NATO vor deveni vecine cu Rusia. Și s-a creat o panică de nedescris mai ales în una dintre acele țări (nu spun care e țara aia). Ziariștii de la posturile de televiziune și din presă strigau: ”Nu vrem ca țara noastră să fie vecină cu rușii!… Aoleeeo, mamă, mă sinucid dacă o să fim vecini cu rușii!…Săriți, lume!…Ține-mă, soro, că mor..” Unii strigau ”Ține-mă, Soros, că mor!”.

— Da, a spus bravul dulău. A fost panică, dar lumea a uitat că noi, ucrainenii suntem apărătorii Europei și nu am fi fost niciodată de acord ca rușii să ia Gurile Dunării…

— Era o nebunie! am zis eu, mai ales la televiziuni. Ziariștii, în special cei de la emisiunile de știri, au reacționat cu multă hotărâre. Unii strigau că mai bine pleacă pe planeta Marte decât să fie vecini cu rușii, alții cereau să vină NATO și CNN la fața locului, alții vorbeau ca nebunii, fluierau a pagubă, făceau pe proștii, învățau limba rusă, se dădeau cu curuʼ de pământ, schimbau dolarii și euro în ruble, cântau la acordeon, băteau șaua să priceapă iapa, își puneau cenușă-n cap, se lepădau de Satan… 

— Luptau și ei cum puteau contra pericolului rusesc, a zis Vasea. Tot așa luptăm și noi în tranșee contra inamicului rus. Din păcate rușii atacau furibund pe front și a venit și ziua amară când a trebuit, alături de ceilalți camarazi umani ucraineni din regimentul meu, să-mi ridic labele anterioare și să iau calea amară a prizonieratului.

— Ați căzut în captivitate…

— Da. A fost înfiorător. Am fost băgat într-un coteț de câini…

— Dumneavoastră într-un coteț de câini?! am exclamat eu oripilat. Ce ticăloși! am strigat eu plin de indignare la adresa rușilor, ca orice român.

— Da. Într-un coteț de câini prin care ploua, că avea acoperișul spart. Lângă coteț  fusese pusă o strachină ciobită, cu niște apă în ea. Cotețul se afla într-o curte cu un gard vechi, spart și plin de găuri prin care putea trece și un  tanc. Un soldat rus mi-a aruncat peste gard un ciolan de vită și a strigat la mine: ”- Aici să stai, ticălosule, dacă muști oamenii…”. Eu am lătrat imediat la el cu voce puternică de mai multe ori ”Slavă Zelenski! Slavă Zelenski!” și m-am aruncat pe gardul dincolo de care se afla inamicul, dar rusul a fugit înspăimântat. Eu strigasem ”Slavă Zelenski!” pentru a arăta inamicului că, deși eram prizonier de război, eu rămâneam fidel conducerii poporului ucrainen. În ceea ce privește condițiile de privațiune cumplită în care eram ținut, știam că așa acționează rușii ca să distrugă moralul prizonierilor, pentru ca apoi să-i stoarcă de informații și secrete militare. Cu siguranță că mă așteptau cazne și torturi înfiorătoare, iar supliciul începuse deja. Așa că mi-am zis: ”Vasea, băiete, ia rapid o decizie sau o s-o mierlești.  O să te tortureze, o să te schingiuiască rușii ca pe hoții de cai sau poate o să ai parte de o soartă și mai cumplită și înspăimântătoare decât moartea, adică o să te lași amăgit de ei și o să juri credință Moscovei și lui Putin și o să te alături celor zece divizii de ucraineni care au trecut deja de partea Federației Ruse. Că așa fac rușii”…

— Într-adevăr, acesta este stilul lor.

— Nu mă durea, a continuat Vasea, că fusesem băgat într-un amărât de coteț de câini și nici că mi se aruncase un ciolan de vită direct pe pământ și nu mi se adusese pe o tavă. Ce poți cere de la ruși? Dar am supraviețuit acelor condiții degradante fiindcă proveneam din popor. Tata, bunicul și mama mea nu avuseseră, bieții de ei, nici măcar coteț, dormeau pe maidan. Despre ciolan nu mai vorbim, că nu văzuseră toată viața lor unul mai bun ca al meu, pe care mi-l dăduse rusul și din care rodeam acum cu poftă. Faptul că proveneam din poporul de jos, că nu eram un câine crescut în puf, cum se zice, m-a ajutat să supraviețuiesc. Ochisem deja o gaură în gard și urma să mă gândesc la un plan de evadare pentru a mă întoarce pe front la ai mei. Așa că am ros frumușel ciolanul ca să prind puteri și m-am culcat.

— Nu v-a mai deranjat nimeni….

— Nu. Probabil că a doua zi aveau să mă ducă la interogatoriu să-mi bage așchii de fier sub unghii sau să-mi zdrobească degetele de la picioare cu ciocanul… Toată lumea știe că asta fac rușii când interoghează prizonierii.  La căderea nopții m-am trezit și am ieșit afară din curte printr-o gaură mai mare pe care am găsit-o în gard. Trebuia să ajung la linia frontului, care era la o depărtare de câteva sute de metri, dar m-am călăuzit după lumina stelelor și după strălucirea Căii Lactee. Din nefericire, după câteva minute de mers, mi s-a încurcat piciorul stâng din spate în niște sârmă și n-am mai putut să înaintez. Atunci, fără să clipesc, mi-am ros cu dinții piciorul ca să-l scot din sârma în care se prinsese și așa am ajuns înapoi în liniile noastre, unde m-am prăbușit epuizat de drum în brațele camarazilor mei umani. Le-am dat de înțeles, mișcând cu greu din urechi și din coadă, că evadasem din lagărul rusesc de prizonieri ucraineni și că, dacă muream, doream să fiu înmormântat înfășurat în drapelul ucrainean și având alături tabloul președintelui Zelenski.

Sacrificiul meu și evadarea mea spectaculoasă au impresionat profund întreaga armată ucraineană. Am fost declarat erou al poporului ucrainean și mare mutilat de război, ceea ce mi-a permis să fiu lăsat la vatră cu acte în regulă și cu soldă militară…

— Chiar? Aveți soldă militară? am exclamat eu.

— Evident. La ce m-aș lăuda cu ceva ce nu am? Mi s-a dat voie să stau în această locuință, ca invalid de război. Am primit și o proteză. Asta e tot și sunt așa cum mă vezi, a zâmbit marele erou.

Am rămas sincer impresionat de faptul că un astfel de erou de război se comportă așa de simplu și modest și, militar fiind, nu urmărește nici faima nici bogăția și nici nu se comportă ca generalii noștri care, odată trecuți în retragere, își aruncă șapcile și vestoanele și aleargă glonț de se înscriu într-un partid politic, se apucă să scrie cărți autobiografice în care se laudă cu faptele lor de arme, făcându-se de râsul lumii și ajungând ținta glumelor și zeflemelelor tuturora.

Mi-am luat rămas bun de la eroul Vasea, l-am îmbrățișat călduros și am revenit în țară. Sper ca reportajul de față să sporească și mai mult admirația poporului român față de poporul-frate ucrainean și față de Ucraina. Slavă Zelenski.