Foto: Reuters/ Vzgliad
Timofei BORDACIOV, director de programe al Clubului ”Valdai”
Din toate timpurile, politica internațională, inclusiv războiul, reprezintă relații în lumea statelor. Și fiecare dintre ele este capabil de multe pentru a-și apăra interesele și valorile de bază. Nu este capabil însă să comită fapte ce pot duce la dispariția lui totală sau să devină armă în mâinile altei puteri care stabilește strategia și tactica comportamentului, scrie politilogul Timofei Bordaciov în publicația Vzgliad.
Chiar și țări precum Coreea de Sud, Japonia sau Germania, care se află de mai bine de 70 de ani sub ocupație americană, duc o politică externă independentă. În orice caz, tind către așa ceva, confirmare fiind numeroasele încercări de a păstra acum legătările cu Rusia sau China. În orice caz, dacă Germania ar fi fost în totalitate doar un instrument în mâinile SUA, nimeni de la Washington nu ar fi avut nevoie, în toamna anului 2022, să arunce în aer gazoductele ”Nord Stream”.
Dacă vedem două trăsături – aceea de a fi pregătit pentru un total sacrificiu de sine și îndeplinirea ordinelor unor străini în chestiuni de pace și război – înseamnă că în fața noastră nu este un stat. Poate fi orice: o organizație teroristă, o mișcare insurgentă sau o companie militară privată. În orice caz, în acest caz, nu i se aplică regulile generale, cooperare cu un astfel de stat se află dincolo de normele și obiceiurile ce reglementează relațiile dintre țările suverane.
Nu poate fi exclus faptul că în Ucraina Rusia se confruntă cu un astfel de fenomen, iar criza sângeroasă în sine a apărut acolo ca urmare a eșecului încercărilor de a construi o statalitate după prăbușirea URSS, în 1991. Toate celelalte, inclusiv deciziile tactice ale Kievului, reprezintă, în acest caz, un derivat al încercării nereușite de a face față misiunii de construire a propriei țări.
Un lucru destul de regretabil. În primul rând, pentru că duce la moartea militarilor ruși și a cetățenilor de rând. În al doilea rând, deoarece am sperat în mod serior că eliberarea de ”acoperișul” sub forma URSS-ului, va permite Rusiei să se ocupe, în sfârșit, de propria dezvoltare, nu doar de apărare. Deși tocmai apărarea de dușmanii externi a fost de la bun început principala funcție a statalității ruse. Nu ne rămâne decât să sperăm că tragedia ucraineană va fi singura dintre numeroasele națiuni care și-au primit șansa în 1991.
În sine, fenomenul luptei armate împotriva unui participant non-statal la viața internațională presupune mai multe caracteristici. Ele îl deosebesc de acele standarde, chiar și la nivelul gândirii, care sunt specifice politicii mondiale obișnuite. Mi se pare important să le amintim în condițiile în care Rusia se confruntă din nou cu o situație non-standard pentru politica externă tradițională. În virtutea apropierii geografice – nu vorbim despre îndepărtatul Afganistan – problema va trebui să o rezolvăm folosindu-ne de tenacitatea, perseverența și răbdarea față de durere specifice întregii noastre culturi de politică externă.
În primul rând, statele și structurile lor pot intra în negocieri cu adversari nestatali. Dar scopul unor astfel de negocieri diferă de diplomația obișnuită. În cazul relațiilor tradiționale interstatale, rolul unei reglementări politice este obținerea unei păci relativ durabile, în care părțile își recunosc reciproc existența și statutul. În cazul în care avem de-a face cu o organizație teroristă, de exemplu, o astfel de recunoaștere reciprocă este imposibilă. Pentru simplul motiv că este vorba despre unități principial diferite prin natura lor – cei vii nu pot încheia un acord cu morții, piatra cu lemnul.
De aceea, misiunea oricăror negocieri cu teroriștii este rezolvarea problemelelor cu caracter pe termen scurt. De regulă, în legătură cu o amenințare imposibil de înlăturat în momentul de față. Dar în ceea ce este dincolo de tacticile statului, după cum se știe, acordurile nu se încheie cu actori non-statali și inevitabil tind către lichidarea lor. Cu alte cuvinte, negocierile pentru eliberarea ostaticilor sau a unei clădiri aeroportuare nu constituie, de exemplu, temei pentru a recuoaște dreptul la existență pentru cei care îi dețin.
În al doilea rând, faptul că inamicul nu este stat nu înseamnă neapărat că este slab. Dimpotrivă, istoria cunoaște multe exemple în care mișcările insurgenților sau rețelele teroriste sunt bine înarmate și reprezintă o amenințare de proporții decenii la rând. În cazul de față, factorul de bază este controlul asupra teritoriului și al populației. Când sunt semnificative, un inamicul non-statal poate dispune de resurse semnificative, poate obliga populația, inclusiv prin forță, să lupte de partea sa. Mai ales dacă primește sprijin din exterior, cum s-a întâmplat în cazul mișcărilor extremiste din Caucazul de Nord, din Siria sau Ulster, unde luptătorii irlandezi au primit mult timp bani și arme din Statele Unite pentru a lupta împotriva prezenței britanice.
Istoria cunoaște, de asemenea, câteva exemple despre cum unele teritorii s-au aflat o perioadă destul de lungă în afara controlului statului, iar conducătorii lor temporari au putut să-și asigure o bază de mobilizare. În Cambodgia, chiar și după ce Vietnamul a răsturnat regimul khmerilor roșii, o parte din raioanele țării au rămas mult timp sub controlul acestei mișcări radicale. Iar țăranii de acolo puneau, sub amenințarea armei sau aburiți de propagandă, mine în calea trupelor guvernamentale.
În al treilea rând, puterile care exercită control extern asupra jucătorilor non-statali, niciodată nu își leagă propria securitate de supraviețuirea lor. Ceea ce înseamnă că nu pot corela perfect posibila reacție a inamicului la acțiunile propriilor agenți. Deoarece membrii unei organizații teroriste nu sunt reprezentanți oficiali sau cetățeni ai sponsorului lor, guvernul acestuia nepurtând o responsabilitate formală pentru acțiunile lor.
Unii observatori au subliniat că o parte din mișcările radicale din Siria, de exemplu, primesc sprijin din străinătate. La un moment dat, China a folosit activ mișcări marxiste radicale din țările din Asia de Sud-Est, oferindu-le diferite ajutoare. Dar acest lucru nu a servit drept motiv ca relațiile ei cu țările unde acționau aceste grupări să treacă în stare de război. URSS-ul a susținut, la rândul ei, diferite mișcări insurgente, care acționau împotriva SUA și a aliaților lor. Dar nu considera că aceste lucru este motiv de război.
Din punctul de vedere al oricărui stat obișnuit, motiv de război cu un alt stat este doar agresiunea directă din partea acestuia împotriva teritoriului național. Este posibil ca tocmai de aceea SUA să nu considere că acțiunile lor pot deveni, în cazul Ucrainei, motiv pentru un conflict direct cu Rusia, de care se tem americanii.
Și, în sfârșit, lupta armată împotriva unui actor non-statal nu înseamnă că populația de pe teritoriul controlat de el este ostilă. O parte însemnată a acesteia poate simpatiza, desigur, cu invadatorii, ba chiar își poate lega anumite planuri personale pentru viitor de aceștia. Dar marea masă o constituie, de regulă, fie oameni obișnuiți aflați în suferință, fie oameni pasivi din punct de vedere politic, care pur și simplu așteaptă ca soarta lor să fie rezolvată fără propria lor participare. De aceea, pentru statele tradiționale dilema morală este mereu amploarea folosirii forței acolo unde ea poate duce la moartea populației civile. Ea reprezintă, cu precădere, propriii cetățeni luați temporar ostatici de teroriști.
Mai departe totul depinde de cultura națională – americanii sau europenii, în virtutea rasismului lor specific, sunt capabili să distrugă în masă populația civilă, dacă au nevoie. În Rusia, obiceiurile sunt altele. Mai ales că este vorba despre vecinătatea noastră imediată.
La rândul lor, jucătorii non-statali nu sunt limitați de nimic aici – nu sunt purtători de cetățenie, ci sunt mânați de indicații venite din exterior, de propriul interes sau de motive ideologice. De aceea, din punctul lor de vedere, manifestările de teroare sunt perfect normale.
În cazul în care știința relațiilor internaționale are dreptate și în cazul ucrainean Rusia are de-a face nu cu un stat, înțelegerea unor astfel de trăsături poate ajuta să facă față percepției emoționale a modului în care evoluează evenimentele.
Decizia președintelui american Joe Biden de a permite Kievului să lanseze atacuri în adâncimea teritoriului…
Deputatul Dumei de Stat din partea regiunii Crimeea, Mihail Șeremet, membru al Comisiei de securitate,…
Vicepreședintele Consiliului de Securitate al Rusiei, Dmitri Medvedev, despre decizia neconfirmată privind lansarea de atacuri…
Este greu de spus dacă informația apărută în presa americană, potrivit căreia Administrația președintelui demisionar…
Ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, consideră că atacurile lansate de Forțele Armate ale Ucrainei…
Dorința președintelui Franței, Emmanuel Macron, de a-i strânge mâna ministrului rus de Externe, Serghei Lavrov,…
This website uses cookies.
View Comments
Ucraina nu mai este un stat independent, este o colonie condusă de SUA. Iar o țară ocupată înțelege doar limbajul armelor, nu pe cel al negocierilor. Pentru că ocupanții nu au nici un interes pentru negocieri. Așa cum ocupantului nu-i pasă nici de moartea civililor și a militarilor ucraineni sau ruși. Nu-i pasă nici de moartea mercenarilor trimiși să lupte, fiindcă ei sunt plătiți și și-au asumat acest risc. Nu poate exista niciodată o negociere cu un stat ocupat, condus după principii teroriste. Doar Dumnezeu sau timpul le rezolvă pe toate. Spun doar ca și Lermontov în poezia ,,Meditație":
,,Ce trist privesc tabloul acestei generații
Cu viitorul sumbru sau gol la infinit,
Plecată sub povara atâtor aberații..."