Din mass-media română. Dr.Nicolae Dolghin: Washington, 10 iulie 2024

Propunem atenției cititorilor un articol analitic, publicat pe site-ul Asociației Europene de Studii Geopolitice și Strategice ”Gheorghe I. Brătianu”, la data de 12 august. Autorul aricolului este expertul militar, dr. Nicolae DOLGHIN. Pozele sunt selectate de autor și prezentate în ordinea stabilită de acesta.

Cu câteva zile înaintea Summit-ului jubiliar și înainte de a dispărea de pe ecrane, Jens Stoltenberg, căruia tare i-au plăcut camerele de televiziune, a rostit, în sfârșit, un adevăr, după atâtea minciuni despre securitate. Conform spuselor lui, două treimi din bugetele mărite pentru apărare ale statelor europene membre ale Alianței Nord-Atlantice sunt investite deja în complexul militar-industrial al SUA. Deci armatelor europene, inclusiv Armatei României, le rămâne o treime pentru exerciții, instrucție, logistică, generarea forței, mentenanță, cheltuieli de personal și întreținerea uriașei infrastructuri europene a NATO. Faceți dumneavoastră socotelile și veți trage concluzii despre ce mai rămâne din apărarea națională trecută prin Constituții.

Viitorul director de bancă ne-a relevat, astfel, un retur european de neimaginat, la Planul Marshall de odinioară în condițiile în care datoria externă a Statelor Unite devine o vulnerabilitate pentru întreaga lume. Germania se dezindustrializează și trage după ea și alte economii europene. Este contribuția la reindustrializarea Americii. Participă și state europene care nu au beneficiat de acel ajutor postbelic. Desigur, propaganda s-a făcut că nu aude declarația tele-funcționarului care a depus toate eforturile pentru a consacra războiul în Europa. Discursul lui din ultimii ani de înalt mercenar internațional ne-a demonstrat iarăși că NATO nu poate exista fără a-și autogenera amenințări. În tot acest timp, discursurile liderilor politici europeni au fost mai nuanțate, influențate de interese naționale, realități geopolitice și presiunea propriului electorat. Soldații ucraineni și ruși golesc rapid arsenalele Occidentului de arme. Se pregătesc depozitele pentru generații noi. Este un proces care va dura, probabil un deceniu, cam aceasta este scadența contractelor pentru viitoarele arme, dar până atunci se pot întâmpla multe. Ca de obicei, noutățile vor fi plimbate câțiva ani prin reclame, se vor ademeni lideri politici din toată lumea, oamenii obișnuiți vor fi hipnotizați de strălucirea lor, vor fi încercate prin lupte, se vor trage concluzii și va începe un alt ciclu. Se vor câștiga dolari cu sutele de miliarde. Suntem convinși că vor fi ai producătorilor de arme, dar adevărul e mai complex. Cei mai mulți vor intra, desigur, în conturile lor, dar …

Alte miliarde vor intra în buzunarele politicienilor de toate ierarhiile și din toate instituțiile naționale și internaționale pentru a fi motivați să adopte și să aplice decizia dorită. Va înflori corupția, botezată, desigur, altfel pentru că vin rușii. Unii vor fi cumpărați pentru a decide, alții pentru a vota ori închide ochii, alții pentru că își așteaptă rândul. Se vor îmbogăți comercianții fiindcă armele nu sunt o marfă obișnuită căreia i se calculează aritmetic prețul, ci una politică pentru care plătești cât ți se cere, iar dacă e mare coada, dai mai mult, nația trebuie salvată, nu? Se vor pricopsi tot felul de trepăduși intermediari, de regulă, foști purtători de uniformă care, pentru a se îmbogăți, vor flutura autoritatea stelelor de pe umăr mult mai eficient decât atunci când se aflau în cazărmi. Sute de mii de propagandiști vor sta de strajă și ne vor droga cu lozinci despre libertate, democrație și prețul ce trebuie plătit, vor distruge cu mijloacele lor tot ceea ce li se va ordona că nu este corectitudine politică, dar și ei se vor îmbogăți.

Peste toate plutesc instituțiile de forță și serviciile, ridicând mingea viitorilor îmbogățiți prin manipularea riscurilor și amenințărilor în documentele de planificare, justiția aplicând legea și procedurile legale după criterii doar de ea cunoscute, intervenind, astfel, în exercițiul politic exact când trebuie și alterând separarea puterilor în stat, alte combinații letale pentru democrație etc. Deci, sunt destui cei care vor război. Astfel, putem explica prăpastia dintre agenda cremei europene și preocupările reale ale majorității populației. Acesta este motivul pentru care candidatul Donald Trump sperie de moarte politica occidentală. El declară că pe timpul mandatului său, Statele Unite nu au deschis fronturi noi, are soluții rapide pentru conflicte, iar cine vrea să fie apărat, să plătească. În schimb, soldatul va merge la luptă sărac, dar fudul că și-a cumpărat în rate o armă super de la cel care-l trimite la război și meditând la vremurile când, după cucerirea cetății, o avea la dispoziție, cu civili cu tot, trei zile. Un război care lui nu-i va aduce nimic.

O confruntare directă, nemascată, NATO – Rusia pare iminentă, chiar dacă părțile declară că nu și-o doresc. Rusofobia ca instrument propagandistic pentru unitatea Occidentului se pare că s-a epuizat, se cer fapte. În mass-media rusă sunt tot mai frecvente știrile despre obiective și efective combatante mascate ale statelor Alianței Nord-Atlantice aflate deja pe teritoriul ucrainean, în cea occidentală despre viitoarea agresiune ce trebuie oprită acum. Escaladarea realităților militare ale conflictului capătă forme tot mai subtile și perverse, dar spiralele ei se epuizează, apropiind momentul ciocnirii directe. Întâlnirea jubiliară de la Washington a confirmat că Occidentul este pregătit doar pentru verificata terra-formare prin strategii militare, gazda s-a întrecut în a-și arăta pornirile vitejești, dar a demonstrat și că nu înțelege reacția majorității lumii. Acolo, la Washington, liderii politici ai Alianței Nord-Atlantice și-au asumat angajamente care marchează tot mai vizibil drumul spre război. Fotografia de grup ne arată mai curând figuri inconștiente decât lideri satisfăcuți de realizări. Unul nici măcar n-a vrut să apară în poză. După câte și-au propus conducătorii Occidentului în modelarea lumii, fără să țină seama de uriașele resurse de care vor avea nevoie și indiferenți la opiniile celor care i-au ales, după cum s-au stabilizat liderii ruși în poziții anti-occidentale, după reacțiile politice ale majorității statelor neangajate se profilează o ciocnire distrugătoare între principalii actori ai confruntării. Va fi scurtă, pentru că una de durată dezavantajează Occidentul lipsit de resurse și ar putea pune întreaga lume în mișcare. Se va urmări anihilarea imediată a potențialelor de război, dar și protejarea resurselor pentru acțiuni viitoare.

Spațiul confruntării, cu avantaje și vulnerabilități strategice, va fi imens, se va folosi tot ceea ce au părțile în înzestrare, politic, economic, financiar și militar. Se poate ajunge la armele nucleare începând cu cele tactice. Germania pregătește revenirea la perioada eurorachetelor care au generat cu decenii în urmă scenariile războiului limitat între superputeri la ea acasă și care, atunci, au îngrozit-o. Nimic nu ne sugerează că nu vor fi întrebuințate și armele destinate descurajării nucleare, după scenariile catastrofale consacrate: lovituri preventive, de întâlnire-răspuns, de răspuns. Nu mai există niciun angajament restrictiv între superputeri, doar teama de consecințe rămâne convingătoare. Deocamdată, SUA evită să se ajungă la asemenea escaladări, în Rusia se fac trimiteri atomice doar la continentul european. Timpii pentru ajungerea vectorilor nucleari la obiectivele adversarului s-au scurtat într-atât, încât decidenții politici și militari vor fi nevoiți să hotărască aproape instantaneu. Să nu uităm, SUA au folosit la Hiroshima și Nagasaki bomba nucleară pentru că era armă din înzestrare în care investiseră, pentru a demonstra lumii de ce este ea în stare, dar și pentru a salva viețile militarilor americani. Japonezii pierduseră oricum războiul.

Conflictul ruso-occidental se desfășoară în Ucraina, adică în ceea ce ar fi încă centura de siguranță dintre principalii adversari. Dacă nu se va ajunge la soluții politice, vor urma aliniamentele înaintate ale Frontului de Est, din care facem parte. Ultimele evenimente sugerează că armata ucraineană nu mai poate îndeplini mult timp misiunea de intermediar. Occidentalii afirmă că au furnizat tot ce era necesar, ucrainenii, cu infrastructura energetică distrusă, răspund că n-au primit niciodată cât le-a trebuit. Au cerut trei sute de avioane F-16, de exemplu, au primit după multe amânări câteva. Europenii sunt în fața deciziei extreme, vor interveni deschis cu trupe în teatru ori nu. Recenta incursiune ucraineană în regiunea Kursk pare mai curând episod dintr-un asemenea scenariu, altfel cu greu se poate explica. Liderii Europei rămân în propria capcană când susțin că victoria Rusiei va însemna înfrângerea NATO, dar se pare că nu prea știu nici cum ar arăta victoria Ucrainei. SUA declară că nu vor trimite niciun soldat, la fel și mulți europeni. Europa războiului, cu un uriaș potențial, nu poate convinge Rusia – cu imense resurse de distrugere – să accepte ideea că a pierdut fără a-și întrebuința tot ce are. Pe acest fond se înmulțiseră speculațiile despre posibile discuții politice. S-au stins după Kursk.

Summit-ul NATO de la Washington nu a adus nimic bun pentru pacea lumii în abordările sale. Nu a sugerat eventuale alte căi de oprire a evoluțiilor către război decât cele ale strategiei militare. Folosind socoteli lineare, Declarația din 10 iulie 2024 afirmă chiar din primele rânduri că NATO este cea mai puternică alianță din istorie și de aici începe toată construcția mentală. În simbolistica documentului, tot ceea ce se petrece altcumva prin lume nu este decât nerecunoașterea acestei măreții. De asemenea, confirmă că principala amenințare este Rusia, adică vecina noastră, la orizont este China, dar nu pentru că ajută Rusia, cum se afirmă, ci pentru că își are rolul său important în ecuațiile viitorului. Cine știe, poate că războiul mondial a început la 10 iulie 2024, dar nu observăm noi, pentru că nu avem unitățile de măsură potrivite, e încă o perioadă ciudată. Principalele evoluții în mecanismele războiului se produc mai ales pe Frontul de Est, dar documentul indică și următoarele teatre unde vor începe pregătirile. Liderii europeni, mai mari ori mai mici, l-au semnat fără să clipească, au făcut cuvenitele poze și au uitat că prima victimă va fi Europa, care, spre deosebire de teritoriul SUA, protejat de două oceane, este, la urma urmei, un apendice la uriașul supercontinent terestru eurasiatic. Distanțarea Marii Britanii prin Brexit, pentru mai multă libertate, confirmă exact această realitate a hărții. Documentul de la Washington, dincolo de umpluturile ritualice cuvenite, va rămâne probabil în istorie prin două din prevederile sale.

Prima este că NATO și-a extins oficial zona de responsabilitate pe întreg globul. Tratatul de la Washington încheiat acum 75 de ani se referea doar la zona Atlanticului de Nord cu delimitări geografice stricte și doar la amenințarea sovietică. Acum Alianța Nord-Atlantică își asumă roluri în toate zonele importante geopolitic. Ca urmare, s-a dat semnalul pentru construcția următorului inamic strategic – China, vom asista la modelarea lui. Vor urma alții, lista e demult pregătită. Dacă aliaților europeni li se inspirase, de ceva timp, această succesiune, acum, prin document, le-a fost ordonată. Occidentul va începe instituționalizat generarea altor fobii oriunde prin lume și, desigur, amenințarea nu va putea fi eliminată decât prin strângerea rândurilor democrațiilor după modelul aplicat în Europa. Așteptăm momentul când la București se va declara că România este pregătită să genereze securitate în Strâmtoarea Malacca, de exemplu, vitală pentru interesele ei naționale.

A doua este că Ucrainei i s-a semnat condamnarea definitivă la distrugere. Declarația a confirmat că drumul spre NATO al vecinului nostru este ireversibil, nu a stabilit nimic concret, în schimb a afirmat că sunt condiții de îndeplinit. Pe lângă cele cunoscute, pe listă a apărut și victoria împotriva Rusiei. Aceasta înseamnă prelungirea confruntării dintre Occident și Rusia atâta timp cât statul ucrainean va rezista în proxi-război. Abia mai apoi vedem ce urmează. Probabil că, în următoarele luni, cel puțin până la alegerile prezidențiale din SUA, caracterul distructiv al conflictului pentru ucraineni se va intensifica. Statele care constituie Frontul de Est își așteaptă oficial misiunile.

Înainte de a-și începe operația militară specială, Rusia propusese Occidentului să renunțe la includerea teritoriului Ucrainei în NATO. S-a dovedit că pentru aliați este vital, ceea ce a făcut să devină vital și pentru Rusia care, până în 2014, văzuse cum îi sunt ignorate preocupările de securitate și cum sunt tratați etnicii ruși în teritoriile lor istorice. I s-au respins atunci toate propunerile. Este greu de presupus că acum, după trei ani și din poziția de deținătoare a inițiativei pe front, Moscova va accepta o soluție care să permită constituirea unei anti-Rusii specifice la granițele sale. Ar însemna să fie de acord cu ștergerea tuturor eforturilor de până acum și cu instalarea unei permanente amenințări lângă ea. Rusia nu și-a propus desființarea statului ucrainean, ci demilitarizarea, denazificarea și protecția conaționalilor. Nici măcar nu a încercat eliminarea Ucrainei de la Marea Neagră, ceea ce ar fi constituit o cumplită sfidare a NATO. Este dificil de crezut că va accepta chiar și o mini anti-Rusie, în zona vestică a Ucrainei. Acolo formațiunile militare ucrainene au colaborat cu Hitler în uciderea populației civile și erau deopotrivă antirusești, antipoloneze, antievreiești și întrucâtva antiromânești, atât cât le permitea alianța româno-germană. Nu se vorbește, dar nu s-a uitat. Conducătorii lor de atunci sunt astăzi canonizați la Kiev. O asemenea anti-Rusie ar fi bătaie de cap pentru Europa, în primul rând, mai ales după ce vor ieși la iveală slăbiciunile entuziasmului de astăzi pentru cauza ucraineană.

Occidentul încearcă o soluție asemănătoare celei aplicate de Marea Britanie Indiei după ce i-a recunoscut independența. Atunci, în 1947, Marea Britanie și-a fragmentat Diamantul Coroanei, unitar în granițele sale externe cât a fost colonie, dar multiconfesional. A rezultat un stat indian majoritar non-musulman, învecinat cu o lume majoritar musulmană nemulțumită de noile frontiere. Pakistanul îi este acum cel mai reprezentativ adversar, s-au desfășurat războaie, situația este exploatată geopolitic. Ambele state sunt puteri nucleare aflate într-un echilibru delicat, pentru că niciuna dintre divergențele dintre ele nu a fost rezolvată.

Lumea se schimbă fără a-i fi clar spre ce se îndreaptă și unde va ajunge, continuă confruntarea din bipolaritate, dar pe alte aliniamente. Singura certitudine este că lumea nu va mai fi cum a fost ieri. Pe glob crește atractivitatea ineditei asocieri internaționale neformale numite BRICS, văzută ca o alternativă la organizațiile existente, perfect formalizate. Organizația propune alte mecanisme de cooperare, nerestrictive. Ea include acum aproape jumătate din populația globului. Nu se știe cum se vor finaliza evoluțiile, dar alte 30 de state sunt pe lista de așteptare. Organizația pentru Cooperare de la Shanghai a fost înființată în centrul Eurasiei imediat după intervenția Statelor Unite în Afganistan pentru a-l captura pe teroristul Osama bin Laden. La înființare și ea și-a propus, printre altele, combaterea terorismului. În iulie anul acesta, organizației i s-a alăturat Belarus, țară central-europeană. Pentru a nu lăsa loc dubiilor, imediat s-au desfășurat în Europa exerciții militare chino-belaruse. În jurul acestei organizații se urmărește realizarea unui proiect de securitate pan-eurasiatic. Se pare că evoluțiile nu au trecut neobservate, pentru că imediat după finalizarea vizitei sale în SUA, premierul Israelului a inițiat inflamarea rapidă a Orientului Mijlociu. Pentru eliminarea propriilor vulnerabilități, dar și pentru a deturna preocupările, el încearcă să reaprindă multisecularul conflict arabo-persan prin atragerea Iranului în război.

Liderii Europei evită analizarea profunzimilor legăturii dintre schimbări și războiul european cu toate conexiunile lui politice, economice și financiare. Prin lume se încearcă organizarea schimbării, dar Europa rămâne ancorată în vechile realități instituționalizate și în perpetua paradigmă a strângerii rândurilor. Totuși, și continentul se modifică. Au demonstrat-o recentele europarlamentare. Sunt cele mai nesemnificative alegeri dintr-o democrație, pentru că generează cele mai diluate relații dintre alegător și ales. Alegătorul nu se regăsește printre sutele de milioane de alții ca el, aleșii lui își pierd urma și au agende proprii. Dar aceste alegeri sunt necesare ca momeală și doar pentru a legitima guvernul european cu imensa sa birocrație atât de tentantă pentru crema politică. După ce se finalizează împărțeala, UE funcționează precum un imens imperiu al executivului în care parlamentul își mimează rolul. Puterea reală aparține oricum guvernului gestionar al pungii, conducând prin directive.

Europarlamentarele din acest an au relevat schimbări pe care partidele politice, pe val până mai ieri, nu le mai pot ignora. A crescut reprezentarea atitudinilor suveraniste, etichetate imediat extremism de către propaganda supusă. În motorul economic de-acum câțiva ani al Europei, partidul, relativ nou, Alternativa pentru Germania (AfD) a câștigat în fostul RDG voturi cât partidul istoric al cancelarului în toată Germania. În Franța, vechea sperietoare, Adunarea Națională, și-a multiplicat numărul euro-deputaților, nu a câștigat alegerile parlamentare anticipate din cauza unor manevre politicianiste, în schimb Noul Front Popular (NFP) a obținut o mare victorie, folosind o formulă a Kominternului interbelic. În Marea Britanie, în alegerile naționale, conservatorii au suferit cea mai mare înfrângere din istoria lor etc. Desigur, noile tendințe nu sunt generate în totalitate direct de război, dar reflectă consecințele lui.

Primul Război Mondial a fost evenimentul care a schimbat Europa și lumea, cam tot așa cum se modifică acum. Atunci, scena noii geografii politice a fost ocupată rapid de o confruntare a ideologiilor ce-și generau modele politice proprii de organizare a societăților. Noile regimuri autoritare își justificau ascensiunea tot prin voința populară. În practicile statale, confruntarea dintre ideologii a căpătat rapid cruzimea cruciadelor și războaielor religioase. Până la urmă, confruntarea a fost câștigată de statele în care ideologiile au contribuit cel mai bine la realizarea superiorității militare. Propaganda vorbea atunci, vorbește și acum, despre valori ale democrației și atractivitatea lor pentru cetățenii liberi, dar, în realitate, au câștigat actorii politici care și-au impus motivația prin violență armată, au dispus de arme performante și abilitatea de a le folosi, iar cetățeanul a fost obligat să lupte. Ideologia comunistă, precum și cea tradițională occidentală au câștigat, dar și cele învinse fuseseră aplaudate copios înainte și nu întâmplător lumea privește azi și în urmă.

Confruntarea dintre ideologii și organizările lor statale domină lumea și în zilele noastre și, tot ca odinioară, se contestă reciproc și își perfecționează armele. Apar ideologii noi. Degeaba ne amăgim cu atractivitatea valorilor democrației care, iată, trosnesc din toate încheieturile când ți-e lumea mai dragă. În lipsa amenințării ideologice externe concrete vedem cum modelul clasic european, în variantele neo de astăzi, se modifică din interior, tulbură paradigmele, devine o problemă de politică internă, superioritatea militară nu ajută în interior și atunci ne întoarcem la clasica amenințarea externă. Prin lumea divizată circulă reprezentări șablon despre libertăți și drepturi, dar confruntarea dintre ideologiile care au dominat Războiul Rece nu mai este atât de inflexibilă. Astăzi, China trezește îngrijorări Occidentului nu pentru ideologia sa de stat, ci pentru cu totul alte motive, Vietnamul comunist se dorește partener strategic al SUA, iar intelectualitatea americană e bănuită de neo-marxism etc. Totul este geopolitică în dimensiunea ei clasică de impunere a voinței în dinamica unor relații de putere, în care factorul militar este decisiv. Superputerea care s-a autodecretat învingătoare în Războiul Rece a dispus nu numai de cea mai eficientă armată, dar și de vreo duzină de servicii speciale care au fortificat-o. Europa seamănă astăzi cu cea din perioada interbelică, când nu a reușit să se echilibreze după un război dezastruos.

*

*     *

România a contribuit cât a putut în ultimele decenii la transformarea Mării Negre într-un uriaș câmp dinamitat care va bloca multă vreme orice alte alternative la dezvoltare. Vor fi necesare decenii pentru a ieși din rolul pe care Occidentul i l-a destinat de la Războiul Crimeei încoace, cea de bază ofensivă în socotelile lui cu Rusia. Geopolitica românească ignoră ca și altădată lecția că statul român a plătit scump când în ecuațiile de stabilitate ale zonei au intervenit actori politici majori, cu propriile lor interese. Va trebui să apară generația de lideri politici constructori pentru a curăța zona de tot ce este exploziv și a reda Mării Negre rolul de punte de legătură între lumi.

Până nu demult de acest rol se legau speranțe pentru dezvoltarea reală a României. Astăzi toate raționamentele de stabilitate justifică doar armele, care oricum nu vor fi niciodată suficiente, dar își au logica lor. Liderii noștri politici, cu comportament specific elitelor din colonii, își leagă viitorul doar de întărirea dependenței de metropole, cărora le vinde la subpreț orice, inclusiv patrimoniul geopolitic. Într-o lume în transformare, ei încă nu s-au hotărât care este acea metropolă, dar oportunismul și l-au reactivat. Au eliminat singuri avantajele oferite de dimensiunile non-militare ale construcției numite securitate națională și se împotmolesc acum în mocirla aducătoare de război. Numai că dimensiunea militară a fost pierdută încă din 2014, când Rusia s-a întors în Crimeea și a transformat-o în portavion. Nu au înțeles – ori statutul lor de elită colonială nu le permite altceva – deocamdată. Nu întâmplător, în planurile de modelare a viitorului spațiu vital, Hitler intenționa să formeze în acea peninsulă un stat elitist ce urma să fie populat cu arieni mitologici pentru a controla tot ce mișcă în zonă.

Avantajele stăpânirii gurilor Dunării, sursă pentru geopolitica românească clasică, nu mai există, pentru că Dunărea însăși nu mai duce nicăieri, este blocată la Marea Neagră și în problemele zecilor de milioane de europeni care trăiesc în bazinul ei. Dacă schimbările climatice vor continua, ea va deveni, cel mai probabil, motiv de neliniști geopolitice pentru resursa ei vitală – apa. Este ceea ce s-a înțeles în Turcia, de exemplu, unde se construiesc strategii multidimensionale de dezvoltare, pornite tocmai de la realitatea zonei pontice și având drept fundament avantajele propriului teritoriu, nu iluzii colectiviste. Propaganda s-a pus din nou pe treabă și ne amăgește acum cu perspectivele oferite de baza militară de la Mihail Kogălniceanu, așa cum a făcut și pentru cea de la Deveselu, de care a cam uitat. Dar orice cunoscător în ale artei militare știe că în momentele decisive acele baze, precum și altele aflate pe teritoriul românesc, pot fi lovite chiar și cu o praștie mai puternică, nu doar cu arme sofisticate. Între cicluri electorale, vacanțe, crize inventate ori reale, săraci și bogați, umilințe și orgolii, societatea românească a ajuns o comunitate botoxată pentru a ascunde riduri adânci și conducători narcisiști admirându-și silicoanele, tenul neted și mușchii umflați. Propaganda începe să semene cu cea din ultimii ani ai comunismului când narativul dominant era că din afară vin toate rele. România se depopulează, îmbătrânește și se golește rapid de componenta dinamică a populației sale. Doar listele electorale rămân neschimbate. Acesta este universul mânat acum spre abatorul războiului. Societatea nu poate deveni una normală, capabilă și de altceva, cât timp chirurgia plastică se va substitui valorilor sociale verificate, educației, competenței, profesionalismului, corectitudinii, continuității, devotamentului și multor altora. Ele oferă stabilitate, motivație și patriotism real, nu drogurile propagandei.

În uriașul continent eurasiatic se dezvoltă noi comunicații, benzi și centuri, în Nordul extrem și în Sud, de la Nord către Sud și invers, de la Est către Vest, se construiesc ramificații către viitoare centre ale dezvoltării. Ele scurtează lungimile și timpii, creează alte rute comerciale, schimbă ponderea celor tradiționale pentru care s-au consumat atâtea resurse și s-au dus războaie. În această dinamică Marea Neagră nu are nici măcar un rol de nișă. Va rămâne un câmp minat, potrivit pentru permanente războaie hibride ca supape pentru eliberarea altor energii mai distrugătoare.

Reducerea importanței Mării Negre doar la rolul ei de război a lovit în primul rând Ucraina, ea este cea care a pierdut mai mult decât România. Din momentul în care Europa a renunțat aproape la importurile energetice din Rusia și a ales SUA ca furnizor de energie, vecinul nostru și-a pierdut rolul important de spațiu de tranzit între foștii parteneri din Est și din Vest. Poziția de intermediar îi asigurase importante resurse financiare din exploatarea unei infrastructuri pe care ea nu o construise, ci o moștenise. Dar mult mai importante erau avantajele geopolitice oferite de un spațiu în stabilitatea căruia erau interesate atât Europa cât și Eurasia. Eliminând orice schimb comercial cu fostul partener rus, oferind arme și protecție regimului de la Kiev, Occidentul a aplicat o cumplită lovitură statului ucrainean. Pur și simplu l-a deposedat de acele avantaje, l-a îndatorat pentru decenii, iar infrastructura moștenită a devenit o gaură neagră. Spațiul de tranzit îi oferea consistența geopolitică. Cam tot așa se va întâmpla cu inițiativa poloneză a celor trei mări, fundamentată tot pe premisa geopolitică a controlului tranzitului dintre Europa și Eurasia. Dar cu această inițiativă, Polonia a dorit să reamintească Europei că au existat și vremuri când era stat la Marea Neagră.