Două lumi – două geometrii

Fedor LUKIANOV, „Russia in Global Affairs”

Două evenimente – vizita fastuos organizată a premierului indian Narendra Modi la Moscova și summitul NATO de la Washington împodobit cu accesorii de sărbătoare – s-au întâlnit săptămână aceasta întâmplător. Dar coincidența este semnificativă, deoarece ilustrează două modele de bază pentru organizarea relațiilor interstatale. Direcția de dezvoltare a politicii mondiale depinde în mare măsură de care dintre ele va deveni dominantă.

Legăturile ruso-indiene sunt un fenomen de amploare, complex și deloc simplu. Rădăcinile istorice și culturale comune, scopurile și obiectivele ce se împletesc între ele într-o serie întreagă de domenii, coexistă cu o divergență de interese asupra altor probleme nu mai puțin importante pentru părți și cu o conincidență incompletă de idei și viziuni asupra lumii. Relațiile în sine sunt demne de cea mai serioasă analiză, dar aici, fără să intrăm în detalii, ne vom limita la caracteristile lor tipologice. Nu este o alianță ce se sprijină pe obligații. Riscăm să spunem că nu este nici un parteneriat strategic (chiar dacă un astfel de termen este folosit oficial). Pur și simplu, strategiile celor două țări sunt diferite, iar în momentul de față ele se mai și schimbă în virtutea instabilității extreme a lumii înconjurătoare.

Un parteneriatul strâns (furtunile politice nu sunt încă în stare să-l distrugă), dar mai degrabă exact tactic – atât Moscova, cât și New Delhi au nevoie una de cealaltă pentru a atinge obiective concrete necesare, fiecare pe ale lui.

În acest context, tactic nu înseamnă conținut temporar, ci permanent, dar schimbător. Care are nevoie nu de reguli stabilite rigid ci, dimpotrivă, de capacitatea de a se adapta reciproc la circumstanțe în schimbare.

Căldura cu care a fost primit Modi și recunoștința sinceră nu înseamnă că părțile vor înceta să mai manevreze pentru a obține o cooperare de maximă eficiență cu celelalte mari contrapărți – Statele Unite, în cazul Indiei, și China, în cazul Rusiei. Mai mult, ambele capitale vor face totul pentru ca relațiile cu acestea din urmă să se întărească și extindă în paralel cu relațiile dintre ele. Inevitabile devin aici, bâlbele și supărările. Esențial este altceva: atât Moscova, cât și New Delhi sunt vital interesate ca acele parteneriate să nu le anuleze și să nu le slăbească pe acestea. Toate astea sună oarecum sofisticat și nu foarte concordant, ceea ce înseamnă că nici foarte practic. Dar dacă te uiți la modul în care se străduiește acum să se comporte majoritatea țărilor lumii, reiese că o asemenea foarte complicată ”geometrie schimbătoare” de interese îi atrage pe foarte mulți.

Excepție fac țările reunite la Washington pentru summitul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, dedicat împlinirii a 75 de ani de existență. NATO este o alianță clasică, unită prin disciplină de bloc, care proclamă comunitatea de valori, ce idenfică strict adversarii atât de gen militar-politic, cât și etic (ideologic). Scopul adunării la cel mai înalt nivel este de a demonstra unitate în fața celorlalți. Până de curând, obiectivul Alianței a fost expansiunea – s-a pornit de la ideea că nu prezintă riscuri serioase.

Acum s-a constatat că prezintă și a apărut o dilemă. Să obții dreptul la expansiune cu orice preț, inclusiv prin creșterea amenințării la adresa membrilor clubului, sau să-i stabilești caracterul exclusiv și să-ți zidești apărarea cu componența existentă. Indiferent de alegerea făcută, caracterul obligatoriu al relațiilor în Alianță este de la sine înțeles. Pot apărea devieri individuale, de genul Turciei sau Ungariei, dar până acum ei nu au zdruncinat nici un pic principiul comun și nu au amenințat cu adevărat unitatea blocului.

Conflictul ucrainean nu a făcut decât să sublinieze caracterul obligatoriu al relațiilor în cadrul NATO.

Nu trebuie să credem că mobilizarea împotriva Rusiei s-a produs doar din cauza presiunii principalului aliat, este o versiune simplistă. Situația de criză a declanșat instinctul de bloc, conform căruia la apariția unui pericol trebuie să te aliniezi și să strângi rândurile, acesta este sensul Alianței. Iar mai departe, acest lucru nu va face decât să se întârească, pe măsură ce situația se înrăutățește. Obligațiile din cadrul blocului limitează din start libertatea de acțiune și de decizie, oferind (trebuie să ofere), în schimb garanții de securitate și avantaje de pe urma cooperării preferențiale în cerc închis.

Prin urmare, există două tipuri de relații. Unul este specific comunității pe care o numim acum majoritatea globală (și care chiar reprezintă majoritatea țărilor și a populației lumii). Aici nu se acceptă legăturile rigide care exclud posibilitatea stabilirii lor cu alții. Mesajul principal este că, dacă contactele cu cineva ajută propria dezvoltare, la rezolvaarea propriilor problemele stringente, nu trebuie refuzate din cauza obligațiilor date cuiva. Celălalt distinge lumea atlantică (adică o minoritate clară a locuitorilor planetei, deși una extrem de influentă). Există o comunitate valoaroasă și geopolitică, apartenența la care presupune limitarea altor legături.

Să spui care este mai bun, care este mai rău nu are sent, pentru că sunt, pur și simplu, două abordări diferite. Destul de mult timp s-a crezut că al doilea reprezintă cea mai modernă și de perspectivă formă și că, prin urmare, toate celelalte trebuie fie să se integreze la această comunitate, fie să-și construiască una proprie, pe baza acelorași principii. Acum pare tot mai mult că viitorul aparține primului. După toate probabilitățile, ambele abordări se vor păstra și de acum înainte, dar cea atlantică va fi tot mai exclusivă, în arealul unei culturi foarte bine delimitate. Iar restul majorității va trăi altfel, cooperând într-un fel cu minoritatea, evitând-o, într-altfel.