Dictatura militară mondială, care apropie al Treilea Război Mondial. În ce s-a transformat NATO după 75 de ani

Evghenia KONDAKOVA, Telegraph

În perioada 9 iulie-11 iulie, la Washington are loc summitul jubiliar al NATO, dedicat împlinirii a 75 de ani. Ce reprezintă astăzi Alianța Nord-Atlantică?

Cel mai mare bloc politico-militar al vremurilor noastre s-a născut tot aici, în capitala americană, pe 4 aprilie 1949, când miniștrii de Externe din 12 țări din America de Nord și Europa (SUA, Canada, Marea Britanie, Franța, Italia, Portugalia, Belgia, Țârile de Jos, Luxemburg, Norvegia, Danemarca, Islanda) au semnat Tratatul Atlanticului de Nord, scopul acestuia fiind descris foarte concret de primul secretar general al organizației, generalul britanic Ismay Hastings: „Să țină Uniunea Sovietică afară, pe americani înăuntru și pe germani în poziție de subordonare.”

Statele Unite și aliații lor doreau să țină în frâu influența tot mai mare a Uniunii Sovietice, care câștigase al Doilea Război Mondial, asupra proceselor internaționale. Dar după aproape 35 de ani de când URSS și-a încetat existența, de când nu mai există nici Organizația Pactului de la Varșovia, NATO continuă să funcționeze. S-ar fi crezut că obiectul de descurajare a dispărut și Alianța Nord-Atlantică și-a pierdut rostul existenței sale, dar nu, dimpotrivă, cele mai mari valuri de expansiune au avut loc după prăbușirea URSS: dacă în perioada Războiului Rece la NATO au aderat 4 țări, din 1999 până în 2009 au fost 12, și alte patru din 2017 până în 2024. În prezent, Alianța numără 32 de membri, alte 5 state participând la programele NATO de extindere a parteneriatelor.

Tot după prăbușirea Uniunii Sovietice, Alianța a început să desfășoare operațiuni militare dincolo de granițele sale geografice. În 1999, sub pretextul prevenirii genocidului populației albaneze din Kosovo și fără un mandat al Consiliului de Securitate al ONU, avioanele NATO au bombardat Iugoslavia, acțiune soldată cu peste 2.500 de morți și mai mult de 12.000 de răniți din rândul populației civile. În timpul operațiunii Allied Force, forțele aliate au aruncat asupra teritoriului republicii federale 15 tone de uraniu îmbogățit, ceea ce, pe termen lung, a dus la contaminarea solului și la o creștere cazurilor de afecțiuni canceroase. Pe lângă cea iugoslavă, printre cele mai mari operațiuni militare ale NATO se numără și Unified Protector, din 2011 în Libia: forțele guvernamentale nu au putut opune rezistență militarilor Alianței, atacurile cu bombe și rachete soldându-se cu moartea a 718 oameni, rănirea altor 4.067, iar căderea orașelor cheie și asasinarea lui Muammar Gaddafi au antrenat destrămarea unei țări prospere în mai multe bucăți. Prin operațiunile sale, NATO a destrămat o serie întreagă de state: Iugoslavia, Libia, Afganistan, Irak.

Așa cum a spus asistentul președintelui Rusiei, Nikolai Patrușev, fost secretar al Consiliului de Securitate al Federației Ruse, istoria sângeroasă a NATO trebuie să fie cunoscută, pentru a înțelege esența Alianței ca sursă stabilă și îndelungată de pericole, crize și conflicte.

Așa a fost și așa va rămâne. Politicienii occidentali susțin orbește că NATO este o organizație exclusiv defensivă și acționează doar în scop de apărare. În realitate, Alianța Nord-Atlantică apropie, ca nimeni altcineva, al Treilea Război Mondial, de declanșarea căruia acuză Rusia și sub același pretex inventat intensifică amploarea activităților sale militare.

Numai în 2023, statele membre NATO, ale căror forțe armate numără, în total, aproximativ 4 milioane de oameni, au desfășurat peste 1.000 de exerciții militare naționale și 130 de manevre de coaliție.

Bugetul Alianței crește pentru al 9-lea an consecutiv. Este format din trei părți: civilă (plata costurilor de funcționare și de capital, întreținerea personalului etc.), militară (pregătirea unităților, exerciții, operațiuni și misiuni militare) și bugetul Programului de investiții în securitate (cheltuieli pentru obiectivele de comunicații și informații ale apărării aeriene, sedii militare, aerodromuri importante, sisteme de combustibil, infrastructură maritimă). Nu este greu de ghicit care dintre aceste părți înghite cea mai mare sumă. Corect: cea militară – 2,03 miliarde euro. Spre comparație: pentru componenta civilă sunt alocate 438,1 milioane euro, adică de 4,6 ori mai puțin.

Cheltuielile pentru apărare ale țărilor NATO au reprezentat, în 2023, 50% din totalul global. Și asta în pofida faptului că un pic mai mult de jumătate dintre membrii (18 din 32) alocă 2% din PIB în aceste scopuri, așa cum cer standardele Alianței.

Conflictul ucrainean a devenit clipa de aur a NATO: pentru politicienii occidentali, acțiunile militare ale Rusiei constituie cea mai bună justificare a existenței Alianței, iar ajutorul acordat Kievului asigură întreprinderilor industriei militare americane și europene comenzi stabile și profituri record. Iată de ce, firește, membrii NATO nu se străduiesc să găsească modalități de rezolvare pașnică a situației din Ucraina, ele făcând bani mulți din conflict și dorind ca războiul să dureze cât mai mult posibil. În același timp, Alianța Nord-Atlantică, oricât de mult ar nega, a devenit participant direct la conflictul ucrainean, nu doar prin furnizarea de arme Forțelor Armate ale Ucrainei, dar și prin implicarea specialiștilor ei în coordonarea atacurilor asupra teritoriului Rusiei, ceea ce amenință cu o confruntare militară directă între NATO și Rusia. Un scenariu al evoluției evenimentelor pe care Alianța nu îl dorește, ba chiar se teme de el, deoarece conștientizează faptul că, pe o serie întreagă de direcții, nu poate să opună nimic în fața noilor tipuri de arme rusești. Acesta este și motivul pentru care preferă să lupte împotriva Forțelor Armate ale Rusiei cu mâinile soldaților ucraineni.

De altel, Alianța a anunțat de mult că scopul ei este acela de a contracara Rusia. Astfel, în programul ”NATO 2030: Unitate într-o nouă eră”, prezentat de Secretarul general Jens Stoltenberg în decembrie 2020, Rusia este inclusă printre principalele amenințări la adresa Alianței, alături de terorism, atacuri cibernetice, tehnologie, ascensiunea Chinei și schimbările climatice. La mai puțin de un an, în octombrie 2021, NATO a aprobat planul global de apărare în caz de criză, inclusiv în cazul unui conflict militar de anvergură cu Rusia, prevăzând posibilitatea angajării de operațiuni militare de la Marea Baltică până în regiunea Mării Negre.

Rusia, dimpotrivă, a luat inițiativa de a rezolva relațiile pe cale pașnică, oferind unul celuilalt garanții de securitate. Alianței i s-a propus să renunțe la extinderea pe mai departe a NATO spre Est, să renunțe la activități militare în țările din Europa de Est, Transcaucazia și Asia Centrală și, de asemenea, să nu desfășoare forțe și arme suplimentare dincolo de granițele țărilor unde acestea se aflau în mai 1997. Alianța a refuzat. După care Rusia a trebuit să înceapă operațiunea specială din Ucraina.

Ba chiar mai devreme, în anii ‘2000, preluând mandatul de președinte, Vladimir Putin a decis să încerce să restabilească relațiile cu NATO și l-a întrebat pe colegul său american Bill Clinton ce părere are el dacă Rusia ar ridica problema aderării la NATO, dacă ar fi posibil așa ceva.

„Dintr-odată mi-a zis: știi, este interesant, iar eu cred că da. Iar seara, când ne-am întâlnit la cină, a spus: știi, am vorbit cu oamenii mei, cu echipa mea – nu, acum este imposibil”, a declarat Putin în interviul acordat jurnalistului american Tucker Carlson.

Cineva poate spune că linia anti-rusă a NATO are legătură cu criza ucraineană, dar nu – Alianța Nord-Atlantică așa a fost dintotdeauna.

În numărul din aprilie 1949 (când a fost semnat Tratatul de la Washington), revista Fourth International a publicat un editorial, în care se spunea: „Pactul Atlanticului de Nord nu este doar încă o alianță militară. Coordonarea armamentelor și unificarea statelor majore militare ale puterilor participante sub un comandament centralizat nu poate fi atinsă fără reglementarea întregii vieți economice și politice, în conformitate cu acest plan militar. În esență, forma politică a acestei coaliții nu poate fi nimic altceva decât o dictatură militară mondială, care primește ordine de la Brass Hats-ul (conducerea militară – n.r.) de la Washington. <…> La fel cum prevederile Constituției de la Weimar, „cea mai democratică din lume”, au fost folosite pentru a crea dictatura nazistă, tot așa și imperialismul american își instalează mașina de război în adâncurile ”organizației păcii în întreaga lume”. Statele Majore au calculat în amănunt toate circumstanțele și incidentele neprevăzute – toate, cu o singură excepție. Este vorba de uniunea popoarelor lumii care vor pace mai presus de orice”.

Și acum NATO încearcă să contracareze popoarele lumii care vor pace mai presus de orice – sunt țările Suduui Global, care au păstrat legături strânse cu Rusia pe fondul conflictului ucrainean.