De ce pericolul unui mare război nu va opri extinderea NATO

NATO este văzută de creatorii ei nu atât ca alianță militară, ci, mai degrabă, ca un „club al țărilor bune” – în contrapondere la ”cele rele”. Extinderea Alianței este privită ca expansiunea ideologiei americane a liberalismului cosmopolit. Nu poate schimba politica NATO nici înțelegerea faptul că un mare război este posibil. Cum și de ce s-a decis lărgirea Alianței a explicat Dylan Royce, colaborator știițific al Departamentului pentru Relații Internaționale al Școlii Superioare de Economie a Universității Naționale de Cercetare (Moscova), într-un interviu acordat analistului Fiodor Lukianov pentru emisiunea ”Panorama internațională” de pe canalul TV ”Rossia-24”.

Fiodor Lukianov: – Când a apărut ideea primirii Ucrainei în NATO?

Dylan Royce: – Întreaga politică de extindere a NATO în ansamblul ei, inclusiv în ceea ce privește Ucraina, nu s-a realizat pe baza vreunei planificări politice coerente, care să se fi concretizat într-o decizie calculată cu precizie legată de acțiunile ulterioare. Ca atunci când se cântăresc argumente pro și contra, iar pe această bază se elaborează o anumită linie. Din informațiile accesibile cercetătorilor, nu reiese că ar fi existat vreo dezbatere în guvern: pur și simplu, la un moment dat, a apărut un asemenea punct de vedere.

Anul 1992 se numără, probabil, printre primele momente când pot fi observate dovezi a apariției respectivului punct de vedere. Atunci a început un schimb de mesaje între guvernele SUA și Ucrainei în privința dorinței de a vedea Ucraina în NATO. Dar tocmai atunci era în plină derulare și procesul de convingere a Ucrainei să renunțe cât mai repede posibil la armele nucleare de pe teritoriul ei și, posibil, motivul semnalelor referitoare la primirea în NATO consta în dorința de a atinge tocmai acest obiectiv.

Ceea ce are probabil o semnificație mai mare, pentru că este vorba despre documente interne chiar ale administrației americane, este decizia de la jumătatea lunii octombrie 1994. Atunci a avut loc o ședință a Consiliului de Securitate Națională al SUA, unde s-a spus clar că ușa NATO trebuie să fie deschisă pentru Ucraina, pentru țările baltice, România și Bulgaria. După cum vedem, cu excepția Ucrainei, toate aceste țări au devenit membre NATO în următorii zece ani. Președintele Clinton a susținut acest document și, merită precizat, l-a lăsat fără observații deosebite. Singurul lucru pe care l-a scos în evidență a fost exact paragraful despre necesitatea de a ține ușa deschisă.

Fiodor Lukianov: – Dacă decizia nu s-a bazat pe un calcul strategic, pe ce s-a bazat?

Dylan Royce: – Putem împărți motivele expansiunii NATO, inclusiv pe partea Ucrainei, în două ample categorii: Realpolitik sau argumente de natură morală și ideologică. În opinia mea, argumentele din segmentul politicii reale privind Ucraina sunt sub orice critică. În schimb, au dominat clar motivele moraliste și ideologice.

Din momentul prăbușirii URSS, a existat intenția fermă de a extinde NATO din diverse motive, dar toate au fost de factură idealistă, nicidecum practică.

De exemplu, convingerea că nicio terță parte nu are drept de veto asupra extinderii este acea abordare cosmopolită liberală clasică, așa cum a fost ea modelată pentru Statele Unite de președintele Woodrow Wilson, care, în urmă cu un secol, a respins categoric orice Realpolitik: țările au dreptul legal de a lua pentru sine diferite decizii, iar nouă ne este indiferent care vor fi consecințele.

În cazul fostelor țări socialiste și al republicilor URSS, exista convingerea că, la momentul dat, Occidentul le-a trădat și le-a lăsat pradă comunismului, astfel că acum au dreptul la un sprijin deplin. Poate că cel mai important motiv este conceptul de NATO nu ca alianță militară, a cărei extindere sau neextindere se decide pornind de la considerente de câștig strategic pentru țările membre, ci un club de țări „bune”, la fel cum este „lumea rusă” și „lumea liberală”. Iar extinderea NATO este văzută ca răspândire a liberalismului cosmopolit ca ideologie americană.

Fiodor Lukianov: – Amintind de peisajul politic american al anilor ’90, este greu de crezut că acolo au existat doar wilsonieni idealiști…

Dylan Royce: – Firește, au existat oameni care, într-o oarecare măsură, s-au ghidat după abordări strategice. Dar aici trebuie făcută distincția între politica reală și încăpățănatul expansionism al ”uliilor”, în spiritul neoconservatorilor. Iar acest lucru s-a manifestat în toată splendoarea lui în cazul țărilor baltice. Primirea acestor state cu siguranță nu a ridicat gradul de securitate al SUA și NATO. Nu le-a amplificat nici influența, pentru că, obiectiv vorbind, țările baltice nu au ce să aducă în Alianță. Din punctul de vedere al realismului politic, este imposibil de explicat de ce este nevoie de așa ceva. Eu nici nu aș spune că a fost o acțiune agresivă – nu presupunea un război, dar reprezenta o dorință de a maximiza puterea Americii, ceea ce nu este același lucru cu securitatea Americii.

Fiodor Lukianov: – În documente există vreo aluzie la participarea Rusiei la NATO?

Dylan Royce: – Desigur, dacă întrebarea este astfel pusă, extinderea Alianței nu ar trebui să aibă limite, iar ușa nu ar trebui închisă, în acest caz ar trebui să fie avută în vedere și Rusia.

Chiar la începutul anilor ’90, Rusia era menționată ca participant ipotetic la NATO. Dar tot la acea reuniune a NSC din octombrie 1994, s-a spus că perspectivele de aderare pentru Rusia nu ar trebui excluse în mod direct. Cuvântul cheie era „deschis”, dar s-a spus că SUA trebuie să propună alternative la aderarea Rusiei. Într-un final, acest lucru s-a transformat în Consiliul Rusia-NATO. Atunci mai exista și programul ”Parteneriat pentru Pace”, privit mai degrabă ca un prim pas spre aderare, chiar dacă și Rusiei îi era propusă sub forma unei alternative. Adică pentru unii a fost ca un vestibul al NATO, iar pentru alții a fost o distragere a atenției.

Fiodor Lukianov: – Nu a existat nicodată ideea limitării extinderii?

Dylan Royce: – Nimeni nu s-a gândit că undeva va trebui pusă o limită la lărgirea Alianței. Doar câțiva, dar foarte puțini, reprezentanți ai Pentagonului au ridicat o astfel de problemă, dar numai în cea mai timpurie etapă. În acest caz însă nu se poate vorbi despre vreo dispută.

Practic, de la bun început ca bază s-a luat ideea că expansiunea nu ar trebui să fie limitată de geografie sau de orice obstacole geopolitice.

Fiodor Lukianov: – Evenimentele din 2008 – războiul ruso-georgian, care s-a întâmplat imediat după anunțul că Georgia și Ucraina vor deveni membri ai NATO, nu au devenit motive pentru a se gândi dacă nu trebuie oare să se oprească?

Dylan Royce: – La acel moment, Georgia și Ucraina se apropiaseră de statutul de membru mai mult decât părea. În aprilie 2008, la summitul NATO de la București a fost făcut binecunoscutul anunț, că cele două țări vor deveni membre NATO.

SUA doreau altceva, și anume ca ambele țări să primească Planul de acțiuni pentru aderare (MAP), ceea ce ar fi fost bilet de intrare: nu s-a întâmplat niciodată ca MAP să nu ducă în Alianță. Washingtonul nu s-a mulțumit cu o jumătate de decizie, astfel că, în vara anului 2008, după cum arată documentele interne americane, SUA au obținut din partea Germaniei, principalul opozant al extinderii forțate a NATO, acordul pentru următoarele: ca în decembrie 2008, la reuniunea miniștrilor de externe ai NATO, să se anunțe că MAP va fi oferit Georgiei și Ucrainei în 2010.

Germanii au spus că sunt de acord, dacă înainte de respectiva dată nu se întâmplă nimic îngrozitor. După conflictul din august, linia politică a Rusiei s-a înăsprit, firește, și a fost reacție la circumstanțele apărute din cauza demersurilor intense ale americanilor în vederea atragerii în NATO Georgiei și Ucrainei. După cum se știe, în decembrie Tbilisi și Kiev nu au primit nici un fel de MAP.

Obiectivul oficial al SUA nu s-a schimbat, rămâne includerea în NATO a celor două țări, iar noi putem urmări lanțul acțiunilor întreprinse de Washington pentru a-și atinge scopul, lucru care continuă și astăzi.

Fiodor Lukianov: – Înțelegerea că un război este posibil poate schimba politica NATO? Și cum – în direcția reținerii sau a militarizării?

Dylan Royce: – Da, NATO începe să înțeleagă faptul că, posibil, va fi nevoită să participe la un conflict militar.

După 2022, NATO a primit doi noi membri. Unul este Finlanda, care are o graniță lungă cu Rusia. Greu de presupus că acest aspect poate fi cel mai probabil motiv pentru care s-ar putea întâmpla un război cu Rusia, pentru că riscurile nu sunt aici aceleași ca în cazul Ucrainei, al țărilor baltice sau Georgiei. Dar nu se vede deloc că ar fi apărut temeri legate de riscul unei extinderi exagerate. Dimpotrivă, există dorința clară de a se lărgi și pe mai departe.

Nu toate țările aliate sunt la fel de pregătite să lupte pentru țările care aderă, iar dovada o constituie tărăgănarea ratificării primirii noilor membri. Dar ar fi greșit să pornim de la premisa că, în cazul unei acutizări directe a situației, NATO nu-și va îndeplini obligațiile – cel puțin se vor găsi țări, în primul rând Statele Unite, care vor acționa în conformitate cu acestea.