În bipolaritate amenințarea cu războiul fierbinte a fost permanentă, conflicte locale au existat, sancțiuni de orice natură, la fel, dar la confruntarea directă între superputerile nucleare nu s-a ajuns. La urma urmei, bipolaritatea a fost o repetiție pentru ceea ce astăzi numim război hibrid, pregătit de vreo două decenii. Acum aceleași tablouri jucate atunci se vor relua pe scena globală, iar la orizont se profilează și o dimensiune ideologică, mult mai complexă. Tot la Vilnius președintele SUA a declarat că intrarea Ucrainei în NATO ar însemna război cu Rusia și nu își dorește așa ceva. Preferă varianta războiului prin intermediar. Deocamdată!

Sfârșitul bipolarității a adus războiul în Europa, în spațiul ex-iugoslav, la început sub forma autodeterminărilor, apoi a operațiilor de impunere și menținere a păcii. Occidentul a stimulat evoluția spre conflict a istoricelor divergențe interetnice din Balcani. Nu a acceptat decât soluțiile sale și le-a impus ca și altădată. Monopolaritatea gestionată de SUA câteva decenii a extins războiul și în spațiul ex-sovietic folosind tot factorul etnic. S-a preferat formula verificată, dar dinamica globalizării a fost complexă, a generat un alt tip de concurență multidimensională cu actori care nu se sfiesc să-și promoveze insistent interesele, dar și realitățile militare se schimbaseră. Probabil că superputerea unică nu a avut pregătite alte strategii și politici adaptate post-bipolarității – războiul a rămas cel mai facil instrument pentru a-și atinge scopurile pe continentul european –, dar nu s-a așteptat la reacția dură a Moscovei.

Acum UE nu mai este principal concurent economic pentru SUA, se află în căutare de resurse și piețe noi, economia își pierde competitivitatea, iar liderii ei politici s-au transformat în aplaudaci fascinați de putere. Obsedanta posibilitate a unei apropieri geopolitice ruso-germane a dispărut, pe continent se desfășoară jocuri în care actorii tradiționali nu mai au rol principal. Universul relațiilor de putere a intrat în normalitatea sa dintotdeauna. Modelul euroatlantic folosit în spațiul ex-iugoslav a fost continuat, dar în Ucraina a explodat. Aici era afectată soarta a milioane de ruși considerați amenințare acolo unde s-au născut. Moscova nu a uitat soarta sutelor de mii de sârbi alungați definitiv din casele lor, pentru purificare etnică, sub privirile întregii lumii civilizate. Sârbii au fost incriminați în numele unor valori universale generoase, dar care nu erau valabile și pentru ei. Același tipar li se pregătea rușilor din Ucraina sub înalt patronaj occidental. Reacția Rusiei schimbă lumea, ea a fost cea care a inițiat propria operație de impunere a păcii într-o zonă vitală pentru interesele ei de securitate.

În reuniunea de la Vilnius regimul de la Kiev a văzut o șansă istorică pentru statul care nu a existat vreodată în interiorul actualelor granițe și care nu a luptat niciodată pentru teritoriile sale. Au făcut-o alții. NATO i-ar fi oferit protecția unor teritorii dăruite în timp. A provocat intervenția militară a unei Rusii căreia, cu doar câteva luni în urmă, Occidentul îi respinsese chiar și ideea unor discuții de securitate ca șansă pentru pace. Acum la Kiev se susține că armata sa apără întregul Occident pe istorica Frontieră dintre Vest și Est, pe unde au luptat cândva și teutonii. Astfel liderii ucraineni au inițiat o motivație capcană pe care încearcă să o impună și care funcționează și acum. Alianța Nord-Atlantică i-a lăsat ușile deschise, dar în fața lor a plantat un nou obstacol, cel al victoriei pe câmpul de luptă, pe lângă clasicizatele condiții ce țin de reforme, democrație și combaterea corupției. Astfel, Ucraina a fost provocată să lupte pentru teritoriile sale, ceea ce, în timp, au făcut toate statele actuale, iar în Europa s-a redeschis un dosar ce părea închis.

Tot în capitala Lituaniei s-au adoptat măsuri pentru reorganizarea militară a unui continent inclus în cvasitotalitatea sa în spațiul euroatlantic. Prin ultimul val al lărgirii, infrastructura Alianței Nord-Atlantice a ajuns pe un aliniament al confruntării directe cu Rusia de peste două mii de kilometri și care urmează a fi consolidat. De la Marea Barenț la Marea Neagră au dispărut spațiile tampon neutre și s-a trasat clasica linie de contact dintr-o situație pre-război. Occidentul pare a fi în avantaj, dar, în realitate, spațiul occidental din spatele liniei de contact este imens și slab populat. Vor fi necesare relocări substanțiale de resurse și efective, bineînțeles din Europa. De această realitate s-au lovit și alte nume sonore ale istoriei când s-au aflat pe același aliniament.

De altfel, o nouă ediție a Războiului Rece pare o soluție deplin agreată și de complexul militar industrial occidental. Acesta se află în fața perspectivei concrete a unor profituri de sute de miliarde de dolari/euro pe termen lung, fără riscul de a-i fi distruse capacitățile de proiectare și producție. Într-un război fierbinte, generalizat, ele ar fi obiective prioritare pentru toate mijloacele de lovire în adâncime. Moscova își dorește doar multipolaritate, ceea ce, până la urmă, nu încurcă prea mult socotelile producătorilor de armament.

La reuniune, Rusia a fost declarată amenințare principală pentru NATO, deci ea va oferi motivul pentru modelarea acțiunilor Occidentului și în ediția resetată a Războiului Rece, cel puțin în această parte a lumii. În rapiditatea evenimentelor cine mai este dispus să observe că totul a început cu înlăturarea unui președinte ales democratic la Kiev printr-o lovitură de stat patronată de Occident? Actori ai aceluiași Occident se pregătesc, iată, să reinstaleze în Niger un președinte înlăturat tot prin lovitură de stat, desigur, antidemocratică de această dată. Probabil o vor face tot prin intermediari. Statele Unite au reușit să-și recreeze inamicul de care întotdeauna au avut nevoie pentru a-și susține strategiile războiului perpetuu. Cam două decenii le-au trebuit pentru a-și disciplina aliații. De-acum încolo totul va intra în rutina verificată în deceniile postbelice. Dispozitivele informaționale ocupă tranșeele părăsite, amenajează altele noi, propaganda revine la ceea ce știe cel mai bine. Va fi o confruntare îndelungată, în care se vor intensifica acțiunile de corodare a realităților interne ale beligeranților, o simțim deja, dar este abia începutul.

Se pare că SUA nu mai sunt convinse că pot desfășura cu succes războaie simultane cu Rusia și China, deci sunt nevoite să gestioneze situația altfel. În timp ce flotele rusă și chineză desfășoară acțiuni comune în Oceanul Pacific, la Beijing nu contenesc vizitele oficialilor Statelor Unite. Nu a fost uitat nici centenarul Henry Kissinger, cel care cu decenii în urmă a oferit Chinei oportunitatea de a intra în marea geopolitică, folosindu-și naționala de tenis de masă. Acum ea este cel mai puternic competitor global al SUA. Este, de altfel, singurul actor al lumii care își poate permite să constituie o armată cu efective de zeci de milioane în timp scurt. De aceea președintele Chinei l-a primit pe venerabilul diplomat american ca pe un vechi prieten.

Ceea ce se întâmplă pe câmpurile de luptă din vecinătatea noastră a oferit teoreticienilor americani posibilitatea să se convingă că fizionomia acțiunilor militare în proxi-confruntarea cu un adversar pe măsură nu seamănă deloc cu scenariile hollywoodiene atât de atractive și amăgitoare, iar principiile de bază ale artei militare nu s-au modificat, se perfecționează. Occidentul a livrat progresiv Ucrainei tot ce avea în depozite pentru armatele sale, SUA au făcut-o pe departe cel mai consistent. Au livrat și arme interzise prin convenții internaționale. Putem presupune că nu s-au trimis încă cele mai noi tipuri de arme, dar se va ajunge și la acel moment. În presa rusă au apărut comentarii despre tehnica de luptă capturată de la inamic. Specialiștii susțin că ea dispune de blindaj corespunzător, electronică, aparatură optică modernă și armament diversificat, dar este puțin manevrieră, cu mobilitate redusă în teren dificil și mlăștinos, cu soluții tehnice complicate, ceea ce o face greu de reparat pe câmpul de luptă, mentenanța este dificilă și costisitoare. În luptă este vulnerabilă chiar și atunci când se înfruntă cu armele mai vechi, de producție sovietică.

Cu aproape două luni în urmă, armata ucraineană și-a început mult anunțata contraofensivă cu scopul de a ajunge la Marea de Azov, a izola Peninsula Crimeea de partea continentală a Rusiei, apoi a o cuceri. Cam multe pentru o singură operație, dar s-a dorit ca reuniunea de la Vilnius să fie condimentată cu succese care să determine decizia dorită. Operația nu a beneficiat de supremația aeriană obligatorie, de densitatea mijloacelor de lovire cu foc, corespunzătoare misiunilor, de sprijinul aerian nemijlocit și se pare că nici moralul trupelor nu mai este ca altădată. Ofensiva s-a lovit de un puternic dispozitiv de apărare asigurat cu trupe, eșalonat în adâncime, cu o amenajare genistică sofisticată și acoperită cu un sistem de foc diversificat. S-a împotmolit în fața câmpurilor de mine ori în primele poziții de apărare ale eșaloanelor tactice. Pierderile în efective și tehnică militară au fost imense, inclusiv în armele minune oferite de aliați. Configurația unui front de aproximativ 1.000 km a rămas neschimbată. Au apărut și primele nemulțumiri exprimate public. Liderul de la Kiev le-a reproșat aliaților insuficiența materialelor de război și întârzierile, aceștia i-au reamintit că ar trebui să le fie recunoscători, s-au achitat de obligații, armata sa dispune de suficiente arme și sprijin și ar cam fi timpul să se apuce cu profesionalism de treabă.

Asistăm acum la un nou episod al ofensivei, după o pauză neobișnuită pentru amploarea unei asemenea operații, dar sprijinul financiar și militar primit trebuie justificat prin succese care să motiveze unitatea Occidentului și sacrificarea ucrainenilor. Războiul ruso-occidental pare lipsit de soluții politice, iar ceea ce se întâmplă pe câmpul de luptă o confirmă. După aproximativ două luni, ofensiva ucraineană este cam ca la început, în faza ruperii dispozitivului de apărare ce ar fi trebuit să se întâmple cam cu două luni în urmă. Pierderile au fost imense și acum comandanții ucraineni folosesc pentru rupere eșaloane care, probabil, într-un plan al operației, urmau să fie introduse pe aliniamente din adâncimea apărării, pentru a dezvolta ofensiva și intensifica ritmul. Scopurile au rămas neschimbate, mai mult, propaganda ucraineană vorbește despre refacerea granițelor din 1991 ca scop final, deci înțelegem că operația ofensivă va fi una continuă.

Circumstanțele generale în care se desfășoară noul efort sunt neschimbate, la fel de nefavorabile ca la începutul lunii iunie. Înăsprirea regulilor de mobilizare sugerează că sunt probleme și cu generarea forței, ce părea inepuizabilă. Se întreprind acțiuni care mai curând demonstrează lipsa altor soluții decât încredere în rezultatul ofensivei. Ele urmăresc internaționalizarea nu doar informațională a violenței armate. Pierderile sunt mari, pentru că probabil comandanților li se cere să protejeze armele occidentale cu forță vie, ucraineană, nu invers. Propaganda de la Moscova afirmă că, pe o importantă direcție a frontului, trupele ruse sunt în ofensivă. Nu este clar dacă reprezintă riposte în cadrul unei apărări manevriere, dinamice, ori operație distinctă. Pe câmpul de luptă ies în evidență tactici noi, se afirmă genuri de armă, arme și contra-arme tot mai performante, comandanți, state majore și efective cu o imensă experiență de război.

În Ucraina se distruge un stat cu contribuția nemijlocită a elitei sale politice. S-a întâmplat cu decenii în urmă și în RDG, când guvernul său a distrus instituțiile statului pe care-l conducea pentru a fi integrat mai ușor în RFG, dar a făcut-o pașnic. Atunci s-a consolidat securitatea Europei, acum se destructurează. În Ucraina se volatilizează și reprezentări despre superioritatea Occidentului. Pentru prima dată după Vietnam, arta militară a SUA se confruntă cu cea a unui adversar pe măsură și are probleme mari. Mă refer la SUA, pentru că forțele lor sunt singurele cu experiență de război reală, altele au fost doar prezente, pe acolo, pe undeva.

Se apropie momentul în care SUA vor fi nevoite să decidă cum vor continua proxi-războiul cu Rusia, fără a fi implicate nemijlocit în războiul hibrid, viitor Război Rece. Propagandiștii ruși afirmă că la rând așteaptă Polonia și țările baltice. Efective ale acestora ar urma să intervină sub un motiv generos în regiunile vestice ale vecinului nostru, fără un mandat explicit din partea NATO. Tratatul de la Washington prevede că Articolul V se operaționalizează doar în cazul unui atac armat asupra uneia ori unora dintre părțile semnatare. Se pare că nu doar propagandiștii cred în acest scenariu, ci și planificatorii. Așa s-ar putea explica recentul episod cu mutarea unor efective ale grupării Wagner în Belarus, după spectacolul estival al răzmeriței. În Ucraina vestică ar urma să acționeze efective ale Alianței Nord-Atlantice, fără ca aceasta să fie implicată direct; în Polonia estică, mercenari, fără ca armata rusă să intervină nemijlocit. Ar fi o variantă la situația actuală, când peste cincizeci de state oferă deschis ajutor militar și financiar consistent Ucrainei, dar declară că nu sunt parte la război. S-ar putea să asistăm la o dezvoltare a practicii războiului prin intermediari, ce va solicita neobișnuit abilitățile principalilor actori internaționali. Se vorbește chiar și despre o coaliție est-europeană care-și așteaptă rândul.

S-au activat și inițiative de pace, fără Rusia, deocamdată, cea care deține inițiativa pe câmpul de luptă. Propaganda Occidentului continuă să prezinte ofensiva ucraineană ca pe o victorie, cu orice preț. Subliniază, astfel, că rezultatul ei va avea o importanță politică mult mai mare decât semnificația militară în sine, pentru că, dacă nu-și atinge scopurile, și Occidentul și Ucraina și Rusia se vor afla în situații ce vor impune decizii grave. Nici dacă își va atinge scopurile, nu va fi mai ușor, va fi o prelungire a unui război cu perspectiva unor consumuri și mai mari de resurse, iar Ucraina va conta tot  mai puțin.

În Europa se anulează instituții și mecanisme politice, economice, civilizaționale care i-au garantat pacea, stabilitatea, prosperitatea și chiar atmosfera de încredere. Nu Moscova a inițiat fenomenul de coroziune. În lume, se modifică strategii investiționale, relații politice, practici, realități financiar-economice și fluxuri comerciale ce s-au constituit timp de decenii și au adus dezvoltare. Toate acestea generaseră interdependențe care, în esența lor, ofereau circumstanțe pentru cea mai pragmatică stabilitate. Acum multe dintre ele se reconfigurează. Globalizarea părea o expresie a acestei stabilități, dar nu a adus tuturor avantajele așteptate. Mai mult, a scos în relief labilitatea formulelor de obținere a profitului ocolind economia reală, producătoare, dar consumatoare de energie și resurse. Multe dintre realitățile intrate acum într-o dinamică accelerată fuseseră instituite, în timp, prin războaie ori ca soluții pentru evitarea altora și susținerea păcii. Marea necunoscută a vremurilor prin care trecem este dacă politicienii de astăzi își vor reaminti că politica oferă soluții pentru orice situație dificilă și vor reuși să aplice lecții cândva învățate pentru a evita alte războaie devastatoare.