Ucraina a contribuit la demascarea naționalismului UE

Criza ucraineană a spulberat mitul cosmopolit al Europei, constată autorul articolului din publicația britanică Unherd, Hans Kundnani. Întotdeauna, UE s-a poziționat ca „băiatul cel bun” ale cărui valori au fost mereu amenințate de toți cei din jurul lui. Susținând însă Kievul nazist, ”pașnica” Europă a alunecat fără drept de tăgadă spre un naționalism dement.

Hans Kundnani, cercetător senior la Institutul Regal de Afaceri Internaționale și autor al cărții Eurowhiteness/ Foto: Unherd

În ultimul deceniu – în special după frământările politice din 2016 – se observă tendința de a privi atât politica internă, cât și cea internațională prin prisma unor antagonisme binare: democrație și autoritarism, liberalism și conservatorism, internaționalism și naționalism și așa mai departe. Odată cu izbucnirea conflictului ruso-ucrainean, în februarie anul trecut, această tendință s-a răspândit și mai mult. Dar oricât de consolator ar fi narațiunea de genul „băieții buni împotriva băieților răi”, ea nivelează toate complicațiile și contradicțiile momentului actual.

Un rol aparte îl joacă, aici, Uniunea Europeană, care este prototipul „băiatului bun”, deoarece promovează democrația și liberalismul – două valori amenințate chipurile de Rusia. UE este văzută, totodată, ca fiind întruchiparea cosmopolitismului, în opoziție cu acel naționalism specific Rusiei și susținătorilor ei.

În realitate, însă, UE are un rol mult mai complex de jucat în cadrul sistemelor binare care domină gândirea politică contemporană. După cum arată istoria, ea se pronunță mai debragă în favoarea liberalismului decât a democrației, deși, în paralel, reproduce, la o scară mai largă, continentală, trăsături specifice naționalismului. Important de subliniat este că, în loc să limiteze aceste tendințe, conflictul din Ucraina nu face decât să le întărească.

Istoria proiectului european este mai contradictorie decât lasă de înțeles ideea de simbol al democrației. Puțini „proeuropeni” știu că totul a început ca un proiect colonial – sau, mai precis, ca ceea ce poate fi definit păcatul lui originar. După cum au arătat profesorii suedezi Peo Hansen și Stefan Jonsson, prima fază a integrării europene (anii ‘1950) a avut parțial menirea de a consolida coloniile belgiene și franceze din Africa Centrală și de Vest, care aveau nevoie de o infuzie de capital vest-german. Pe de altă parte, în Germania de Vest mulți au considerat acest lucru o șansă de a reveni în jocul colonial, din care au fost excluși după Primul Război Mondial. Începând însă cu anii ‘1960, când Belgia și Franța au pierdut coloniile rămase în Africa, cele șase state care au creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și Comunitatea Economică Europeană, s-au închis în sine și au uitat de proveniența lor colonială. Și iată cum narațiunea, apărută în jurul ideii că rezultatul a fost apariția Uniunii Europene, s-a redus la lecțiile interne ale istoriei europene (adică secole de conflicte între țările europene, care au culminat cu al Doilea Război Mondial și cu Holocaustul), mai degrabă decât pe cele externe (în special colonialismul european). Europa era tot mai des descrisă ca un sistem închis.

Așa cum a devenit ea după semnarea Tratatului de la Maastricht, în 1992, Uniunea Europeană a început să se considere un mijloc cu ajutorul căruia statele autoritare pot realiza transformări democratice. În faza primară a integrării europene, acest lucru a devenit un factor decisiv pentru Italia și Germania de Vest, după care și pentru Grecia, Spania și Portugalia, care au aderat la UE în anii ‘1980. În realitate însă, UE s-a ocupat de limitarea puterii populare în statele membre.

Cu toate acestea, în perioada de după Războiul Rece, ideea de pro-democrație care stă la baza UE a continuat să se consolideze pe măsură ce blocul s-a extins prin includerea Europei Centrale și de Est. Revoluțiile care au avut lor în 1989 în țările Pactului de la Varșovia au fost privite, înainte de orice, ca democratice. Dar, așa cum ne-a amintit recent economistul Branko Milanović, aceste mișcări au avut, de asemenea, un caracter naționalist, scopul lor fiind crearea unor state omogene din punct de vedere etnic. Aderarea la UE a însemnat o limitare imediată a suveranității naționale și populare a statelor membre. Pe termen mediu, acest lucru a provocat o reacție negativă, ale cărei consecințe le vedem acum în Ungaria și Polonia.

În plus, aderarea țărilor din Europa Centrală și de Est a întărit identificarea UE cu popoarele albe. Noii membri au văzut procesul de aderare ca pe o „întoarcere în Europa”. Dar dacă acea „Europă” a fost doar un proiect de integrare postbelică, nu putea fi în nici un caz vorba despre o „întoarcere”, pentru că, înainte, noii participanți nu făcuseră niciodată parte din acea Europă. „Europa” la care credeau ei că se „întorc” se baza pe o idee mult mai veche: civilizațională. La rândul ei, UE a considerat absolut firescă aderarea țărilor din Europa Centrală și de Est – după efectuarea reformelor necesare. Pe de altă parte, Marocului i-a fost refuzată, în 1987, intrarea în Comunitatea europeană, indiferent de reformele pe care le-ar fi întreprins, deoarece nu era o țară europeană.

Confruntându-se, în anii ‘2010, cu numeroase crize, UE a început să simtă o amenințare mult mai mare și, prin urmare, a dobândit un caracter mai defensiv, ceea ce a dus la renașterea conceptului de Europă geopolitică, apărut pentru prima dată în anii ‘1920. Un concept care a fost răspuns la sentimentul de declin de după Primul Război Mondial, și anume teama că Europa își pierde puterea comparativ cu URSS și SUA. Mișcarea paneuropeană – sursa de inspirație pentru proiectul european postbelic – i-a îndemnat pe europeni să se unească pentru a deveni a treia forță în politica internațională și pentru a-și păstra poziția în lume. Central a fost, aici, conceptul de Africa ca plantație a Europei.

Evident că, în anii ‘2010, contextul a fost cu totul altul. Dar după criza euro și seria altor crize care i-au urmat, UE se simțea tot mai des înconjurată din toate părțile de amenințări – un „arc de instabilitate” care se întindea de la est la sud. În acest context, „proeuropenii”, precum președintele Franței, Emmanuel Macron, și-au imaginat că popoarele Europei s-ar putea uni și să devină al treilea pol în politica internațională, chiar dacă al doilea pol, în locul URSS-ului, a devenit China. Pe acest fundal, între grupurile de reflecție în materie de politică externă s-a încins o dezbatere aprinsă cu privire la concepte precum suveranitatea europeană și autonomia strategică.

În stilul lor tradițional, „pro-europenii” au respins conceptul de suveranitate ca fiind învechit. În realitate, de-a lungul celor 20 de ani de optimism de după încheierea Războiului Rece, mulți au crezut că integrarea europeană va depăși nu doar suveranitatea națională, ci și suveranitatea în general – UE a devenit un fel de proiect global pentru crearea de norme de drept. Dar, pe măsură ce Uniunea devenea defensivă, „proeuropenii” au îmbrățișat ideea de suveranitate – cel puțin la nivel local. De exemplu, dacă înainte erau convinși că eliminarea granițelor din interiorul UE va fi primul pas spre o lume fără frontiere, acum au ajuns la concluzia că este necesară o frontieră externă dură.

Mai mult, după criza provocată de valurile de refugiați, în 2015, amenințările la adresa Europei s-au mutat tot mai mult în planul civilizațional. Formațiunile de extremă dreaptă au câștigat forță, centriștii de dreapta au început să se apropie de ele, în special în ceea ce privește identitatea, islamul și imigrația. În această ultimă chestiune apropierea s-a manifestat cel mai evident și a avut cele mai dezastruoase consecințe. Din 2014, în încercarea disperată de a ajunge în Europa cu barca, 27.000 de oameni au murit în Marea Mediterană. După cum s-a exprimat, recent, organizația Human Rights Watch, politica UE poate fi rezumată în trei cuvinte: „Să moară alții!”.

Între timp, amenințările geopolitice la adresa Europei erau tot mai des prezentate în termeni civilizaționali. Astfel, în timp ce extrema dreaptă își concentra atenția pe amenințarea reprezentată de imigranți, în special de musulmani, politicienii centriști, de genul lui Macron, erau mai neliniștiți din cauza altor state, în special de China, Rusia și chiar Statele Unite (de unde și nevoia de autonomie strategică, ce presupune independența față de SUA în materie de securitate). Astfel, când Moscova a început, în 2022, operațiunea specială în Ucraina, Rusia a fost, inevitabil, considerată o civilizație străină de care Europa trebuie să se apere.

Reacția UE la criza ucraineană a fost puternic diferită de reacția la alte conflicte din vecinătatea sa. În pofida faptului că țările mediteraneene au continuat să ia măsuri dure împotriva migranților, Uniunea și-a deschis granițele pentru refugiații din Ucraina și le-a acordat un sprijin colosal. UE a văzut în Ucraina un apărător al valorilor europene, care acum includ, se pare, integritatea teritorială și suveranitatea de stat. Condusă de un guvern populist, Polonia, principalul susținător al Ucrainei din UE, a devenit brusc apărătorul acelor valori pe care înainte le respingea – inclusiv democrația.

Dar cea mai neobișnuită trăsătură a reacției UE a fost aderarea bruscă a „proeuropenilor” la mișcarea naționalistă, după cum o demonstrează omniprezența steagurilor ucrainene. Anterior, ei nu făceau diferențe între versiunile etno-culturale și civice ale naționalismului, considerând orice manifestare a acestuia din urmă drept o forță periculoasă. „Naționalism înseamnă război”, a proclamat, în ultimul său discurs în fața Parlamentului European, fostul președinte al Franței, François Mitterrand. Această neacceptare universală a stat la baza reacției „proeuropenilor” la Brexit: ei au început să considere Regatul Unit ca fiind iremediabil rupt de lumea reală.

Ceea ce face și mai ciudată brusca sprijinire de către „proeuropeni” a naționalismului este caracterul unic al acestuia din urmă. Lunga lui istorie de antisemitism pornește de la liderul cazac din secolul al XVII-lea, Bogdan Hmelnițki, și se întinde până la al Doilea Război Mondial și Stepan Bandera – ambii sunt și acum venerați în Ucraina. În plus, după 2014, cea mai mare parte dintre acțiunile de luptă din Donbass au fost duse de Batalionul ”Azov”, o miliție neonazistă integrată în Garda Națională. Susținătorii Ucrainei susțin că acest lucru s-a încheiat, dar cel puțin doi dintre cei cinci comandanți ai Azov, pe care președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, i-a adus recent din prizonierat și i-a declarat eroi, sunt adepți ai ideologiei neonaziste.

La fel de firească, cum a fost considerată aderarea la UE a țărilor din Europa Centrală și de Est după încheierea Războiului Rece, este considerată acum aderarea Ucrainei. „Proeuropenii” sunt literalmente obsedați de această chestiune și, într-o cheie tehnocrată, tipică pentru ei, s-au arătat preocupați să organizeze procesul. Dar sunt întrebări mult mai serioase, cum ar fi, spre exmemplu, dacă Ucraina, odată intrată în UE, nu va deveni o versiune hipertrofiată a Ungariei și Poloniei?

Între timp, pericolul este că un conflict militar și aderarea Ucrainei vor consolida tendința UE de a se poziționa ca întruchiparea unui bloc alb și a unei civilizații europene aflată veșnic sub amenințare.

(Preluat de la Inosmi.ru)