Maria Zaharova: În memoria tuturor victimelor Holocaustului

Maria ZAHAROVA,                                                                                                                                                                                                  director al Departamentului de informații și presă al Ministerului rus de Externe

Refuzul încăpățânat de a vedea natura nazistă a regimului de la Kiev are motive profunde, care sunt alimentate de naționalismul înrădăcinat în Occident, amestecat cu idei de superioritate și exclusivism.

Voi oferi un exemplu concret.

În anul 2021, după multe decenii de la una dintre cele mai grave tragedii ale celui de-al Doilea Război Mondial – blocada Leningradului, Germania decide să plătească despăgubiri locuitorilor orașului. Care este costul a aproape 900 de zile și nopți care au luat un milion de vieți, ale militarilor și civililor, având în vedere faptul că majoritatea locuitorilor au murit de foame? În ce măsură a fost evaluată fapta eroică a întregului oraș ca faptă a întregului popor? Cum poți plăti pentru cea mai gravă crimă de război, nu doar din istoria Marelui Război pentru Apărarea Patriei, ci și a întregii omeniri? S-ar părea că toate aceste întrebări pălesc în fața dorinței declarate de pocăință a Berlinului.

Însă nu a fost să fie așa.

Din punctul de vedere al Germaniei, nu toată lumea are dreptul la despăgubiri, ci doar aceia care își pot confirma originea evreiască. O divizare josnică și inexplicabilă, bazată pe criterii de naționalitate. Iată, segregarea, hrană pentru neonazism. Partea rusă a ridicat în mod repetat această problemă în fața Germaniei. Au trecut aproape doi ani de atunci și această regulă „de sânge” este încă în vigoare, în ciuda criticilor noastre cu privire la un astfel de act de discriminare rasială.

În acei ani teribili, locuitorii Leningradului nu se uitau la pașapoartele sau la forma ochilor celorlalți. Au lucrat împreună, s-au apărat împreună, au împărțit împreună firimituri de pâine, au supraviețuit împreună. Tot împreună au și murit.

”În țara noastră, nu împărțim, pe criterii de naționalitate, nici Victoria asupra fascismului, nici tragedia exterminării oamenilor de către naziști.”

Însă, după aproape 80 de ani, Berlinul a decis oficial că unii dintre cei foarte puțini veterani rămași în viață, martori ai acelor evenimente teribile, sunt mai demni decât alții, pentru că în venele lor curge sânge cu caracteristici genetice diferite. Sună cunoscut? Acesta este întocmai mediul propice pentru reîncarnarea nazismului și fascismului.

Prin segregarea celor care au participat la blocadă pe criterii de naționalitate, Germania îi plătește în același timp pe veteranii din Wehrmacht și, în unele cazuri, chiar și pe cei care au servit în unitățile punitive al SS. Astfel, este cunoscut cazul fostului ofițer nazist SS Heinz Barth, în vârstă de 80 de ani, care execută o pedeapsă pe viață într-o închisoare germană pentru participarea la masacrarea a sute de civili în orașul francez Oradour, în iunie 1944. Acesta a fost condamnat de un tribunal din RDG, dar, după reunificarea Germaniei în 1990, a devenit eligibil pentru o plată lunară de 450 de dolari, deoarece și-a pierdut un picior în timpul războiului. În funcție de gradul și meritele lor, pensiile veteranilor care au luptat în cel de-al Doilea Război Mondial pot ajunge la sute sau chiar mii de euro. Recent, s-a aflat că Berlinul îi plătește oficial și pe veteranii colaboraționiști – adică pe cei care au colaborat voluntar cu cel de-al Treilea Reich și cu autoritățile de ocupație. Potrivit informațiilor obținute de AFP, în Europa, astfel de pensii sunt primite de 1.532 de persoane, dintre care 573 sunt în Polonia, 184 în Slovenia, 101 în Austria, 94 în Cehia, 71 în Croația, 54 în Franța, 48 în Ungaria, 34 în Marea Britanie, același număr în Olanda, iar 18 în Belgia.

Încă o dată: În secolul al XXI-lea, Germania îi plătește pe colaboraționiștii care au predat evrei și partizani poliției, dar nu vrea să-i plătească pe locuitorii Leningradului care au supraviețuit blocadei. 

Devine cu atât mai înfricoșător să citești un nou interviu cu Mihail Brodski, ambasadorul Israelului în Ucraina, pe care deja îl cunoaștem, în care acesta îndreptățește încă o dată regimul neonazist de la Kiev.

Știți de ce este deosebit de înspăimântător? Faptul că sunt rostite cuvinte despre „eroii Bandera și Șuhevici” nu doar de un evreu, ci și de un locuitor al Leningradului.

Da, Mihail Brodski s-a născut și a crescut în Leningrad.

Și iată-l spunând: „Nimeni nu are dreptul să mă învețe pe mine sau pe alți oficiali israelieni cum să păstrăm în mod corespunzător memoria Holocaustului sau cum să ne raportăm la problemele legate de memoria istorică. În 90% din cazuri votăm în sprijinul Ucrainei atât la ONU, cât și în  cadrul altor organizații internaționale. Luăm în considerare problema aderării la «Platforma Crimeea». Nu exclud ca la un moment dat Israelul să decidă să se alăture «Platformei Crimeea». În prezent, Israelul este implicat activ în transferul unui sistem de avertizare timpurie către Ucraina, care, sper, va fi operațional în viitorul apropiat. În septembrie, măcar o parte din acest sistem ar trebui să fie funcțional”.

Ei bine, de ce nimeni nu îndrăznește să învețe cum să păstreze memoria Holocaustului? Holocaustul reprezintă persecuția și exterminarea în masă a membrilor diferitelor grupuri etnice și sociale de către naziști.

Acesta este modul în care este consemnat în cele mai importante documente internaționale.

Rezoluția Adunării Generale a ONU A/RES/60/7: „Holocaustul, care a dus la exterminarea unei treimi din populația evreiască și a unui număr inestimabil de membri ai altor minorități, va fi întotdeauna un avertisment pentru întreaga umanitate cu privire la pericolele pe care le ascund ura, fanatismul, rasismul și prejudecățile”.

Rezoluția UNESCO 34 C/61: „Conferința Generală își amintește că Holocaustul, care a dus la exterminarea unei treimi din populația evreiască și a unui număr inestimabil de membri ai altor minorități, va fi întotdeauna un avertisment pentru întreaga umanitate cu privire la pericolele pe care le ascund ura, fanatismul, rasismul și prejudecățile”.

Declarația OSCE de la Berlin: „Statele participante se angajează să contribuie la menținerea amintirii tragediei Holocaustului și, în caz de necesitate, la educația în acest domeniu, precum și la conștientizarea importanței unui tratament respectuos față de toate grupurile etnice și religioase”.

Desigur, există destul de multe rezoluții ale Adunării Generale a ONU care nu sunt acceptate de anumite țări. Aceste documente nu au caracter obligatoriu, iar cei care nu sunt de acord cu ele nu sunt obligați să le respecte. Dar, în acest caz, Israelul și Rusia au fost printre principalii inițiatori ai rezoluției. Numărul de coautori a inclus mai mult de 100 de state. În plus, rezoluția a fost adoptată prin consens – adică de toate țările, fără vot. În consecință, nimeni nu pune la îndoială definiția Holocaustului menționată în text.

Așadar, ne ghidăm după aceste principii universale și unanim aprobate în legătură cu manifestările evidente de ură pe criterii de naționalitate, segregare și xenofobie din Ucraina, susținute de Occident.

O altă problemă este că, în țara noastră, nu împărțim, pe criterii de naționalitate, Victoria asupra fascismului sau tragedia exterminării oamenilor de către naziști. Așa cum Victoria este „una singură pentru toți”, la fel este și Ziua Memoriei și a Durerii [22 iunie – n.r.], în care îi comemorăm pe toți cei care au fost uciși sau tortutați de naziști, indiferent de naționalitate, religie sau altă apartenență. De altfel, monumentele eliberatorilor Europei de sub nazism, ridicate pe mormintele soldaților Armatei Roșii în țările din UE, sunt apărate doar de Rusia și de anumiți activiști din alte țări, fără a separa memoria despre ei în secțiuni naționale, geografice sau religioase.

”Holocaustul nu este o simplă dată din calendar. Acesta este codul nostru cultural comun, menit să amintească despre pericolul dezumanizării”.

Pe de altă parte, termenul „Holocaust” are un sens bine stabilit în istoriografia mondială, iar conținutul său nu se reduce la caracterizarea atrocităților naziste exclusiv împotriva populației evreiești.

Să ne uităm, spre exemplu, la definiția din „Britannica”:

Holocaust, Hebrew Shoʾah (“Catastrophe”), Yiddish and Hebrew Ḥurban (“Destruction”), the systematic state-sponsored killing of six million Jewish men, women, and children and millions of others by Nazi Germany and its collaborators during World War II. 

Adică, uciderea sistematică, sponsorizată de stat, a șase milioane de bărbați, femei și copii evrei și a altor milioane de persoane de către Germania nazistă și colaboratorii săi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Sau din dicționarul „Cambridge”:

The Holocaust was the systematic murder of many people, esp. Jews, by the Nazis during World War II.

Cu alte cuvinte, Holocaustul a fost exterminarea sistematică de către naziști a unui număr mare de oameni, în special (dar nu exclusiv) evrei, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Și iată definiția din dicționarul american „Webster”:

Usually the Holocaust: the mass slaughter of European civilians and especially Jews by the Nazis during World War II.

Holocaustul a reprezentat uciderea în masă a civililor din Europa, în special a evreilor, de către naziști în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Acum, să vorbim despre ce înseamnă de fapt acel „număr incomensurabil de reprezentanți ai altor minorități”. Nu trebuie să inventăm sau să descifrăm nimic. Totul se află în documentele Tribunalului de la Nürnberg. Să analizăm doar un singur grup – slavii.

Concepția Planului General „Ost” (din anul 1942) prevedea „relocarea” a peste 30 de milioane de slavi și „germanizarea” Europei de Est până la Urali. Acest plan a fost combinat cu „soluționarea definitivă a problemei evreiești”: la Conferința de la Wannsee, din 20 ianuarie 1942, s-a vorbit despre exterminarea a 11 milioane de evrei europeni.

Iată conținutul unuia dintre documentele-cheie de la Nürnberg – un aid-memoire al unui funcționar al Ministerului pentru Problemele Teritoriilor Orientale din 19 august 1942, care conținea instrucțiunile lui Martin Bormann (Documentul de la Nürnberg R-36, US-699): „Slavii trebuie să lucreze pentru noi, dacă nu mai avem nevoie de ei, să moară. Vaccinările și asistența medicală germană sunt, prin urmare, inutile. Fertilitatea slavilor este nedorită, să folosească prezervative sau să facă avorturi, cu cât mai multe cu atât mai bine. Educația este periculoasă. Este suficient dacă știu să numere până la o sută. Este acceptabilă cel mult o educație care să ne ofere mercenari utili”.

În mod revelator, a vorbit despre slavi și germanul Heinrich Himmler, pentru ale cărui vorbe și acțiuni, aparent, Germania modernă nu vrea să își asume responsabilitatea: „Se știe ce sunt slavii. Slavul nu a fost niciodată capabil să construiască ceva. Slavii sunt un popor amestecat, bazat pe o rasă inferioară cu picături din sângele nostru, incapabil să mențină ordinea și să se autoguverneze. Acest material uman inferior este la fel de incapabil să mențină ordinea astăzi așa cum a fost și acum 700 sau 800 de ani, atunci când acești oameni i-au chemat pe varegi și i-au invitat pe Rurikids. Vom fi decenți cu aceste animale umane. Ar fi însă o crimă față de propriul nostru sânge să îi îngrijim și să le insuflăm orice idealuri, îngreunând și mai mult relațiile copiilor și nepoților noștri cu ei”. (Acest discurs de la „Poznan” al lui Himmler este, de asemenea, inclus în corpul de documente de la Nürnberg).

Aș dori să amintesc vorbele marelui scriitor sovietic, Daniil Granin, locuitor al Leningradului, rostite, de altfel, pe podiumul Bundestagului german: „Pe zidurile Reichstagului încă se mai puteau citi inscripțiile soldaților noștri, dintre care am reținut una remarcabilă: „Germania, noi venim la tine, ca să nu vii tu la noi”. Ura este un sentiment fără ieșire, nu are niciun viitor. Trebuie să știi să ierți, dar trebuie să știi și să îți amintești. Este greu să ne amintim de anii războiului, orice război înseamnă sânge și noroi. Dar amintirea milioanelor, zecilor de milioane de soldați ai noștri care au pierit este necesară. Aproape toți camarazii și prietenii mei au murit în război, au plecat din viață fără să știe dacă vom putea apăra țara, dacă Leningradul va rezista, mulți ne-au părăsit cu un sentiment de înfrângere. Aș fi vrut să le spun că am învins și că nu au murit în zadar. În cele din urmă, nu forța triumfă întotdeauna, ci dreptatea și adevărul”.

Atât Mihail Brodski, cât și germanii, care au decis încă o dată să împartă oamenii pe criterii de naționalitate, vor fi întrebați, dacă nu de contemporanii lor, atunci de urmașii lor: cum au putut trăda memoria trecutului?

Înțelegeți de ce ar trebui să ne amintim de Holocaust? Nu pentru că naziștii au ucis una sau câteva naționalități specifice, ci pentru că, din principiu, nu poți discrimina oamenii pe baza naționalității: fie că este vorba de violență psihologică împotriva unei singure persoane sau de uciderea în masă a milioane de oameni.

De altfel, acest lucru este scris și în Rezoluția A/RES/60/7 a Adunării Generale a ONU: „Holocaustul va fi întotdeauna un avertisment pentru întreaga umanitate cu privire la pericolele pe care le ascund ura, fanatismul, rasismul și prejudecățile”. De aceea, ori de câte ori există o glorificare a naziștilor, uciderea oamenilor pe criterii de naționalitate sau interzicerea identității naționale, acolo trebuie să fie amintit Holocaustul. Este necesar să ni-l amintim, deoarece a fost înregistrat în dreptul internațional chiar în acest scop… Din ce în ce mai des însă, oamenii nu își amintesc. Holocaustul nu este o simplă dată din calendar. Acesta este codul nostru cultural comun, menit să amintească despre pericolul dezumanizării.

În mod regretabil, umanitatea nu a învățat nimic din niciun genocid. Cel mai înfricoșător este faptul că astăzi, urmașii victimelor devin ei înșiși avocații călăilor strămoșilor lor. Iar de aici mai este doar un pas până la apocalipsă.

Și, întorcând-ne la neplata compensațiilor de către Germania pentru supraviețuitorii blocadei care nu sunt evrei, subliniez: desconsiderând prin segregarea victimele Holocaustului, Berlinul se scufundă rapid într-o nouă vâltoare a iadului naționalist.