Consolidarea Occidentului devine problema lui

Timofei BORDACIOV,
director de programe al Clubului ”Valdai”

Amploarea atenției acordate de experții ruși recentului summit NATO depășește cu mult adevărata semnificație a evenimentului din punctul de vedere al intereselor Rusiei.

Da, în cadrul reuniunii la vârf găzduită de capitala uneia dintre fostele republici sovietice baltice, Alianța
a confirmat absența oricărei dorințe de a-și asuma riscurile unei confruntări militare directe cu Moscova. Noi puteam, desigur să râdem cu hohote de cât de ridicol a arătat șeful formal al regimului de la Kiev pe fundalul seratei mondene organizate de protectorii lui occidentali. Dar toate acestea au fost destul de previzibile și nu au făcut decât să confirme așteptările generale.

Adevăratul interes legat de acest eveniment internațional este cu totul altul: suntem martorii unei consolidări reale a Occidentului pe baza refuzului de a recunoaște probabilitatea oricăror schimbări în afacerile internaționale. Iar dacă este să vorbim despre pericolele pe care acest lucru le reprezintă pentru civilizație, precauția liderilor occidentali ar putea, din păcate, să piardă în fața propriei lor aroganțe. În următorii ani vom deveni martorii luptei dintre aceste caracteristici fundamentale ale comportamentului celor care sunt acum adversari declarați ai Rusiei. Numai politica extrem de răbdătoare a Moscovei și, într-un viitor apropiat, cea a Beijingului vor ajuta ca frica Occidentului pentru propria soartă să câștige întrecerea.

În acest scop, să încercăm să facem un bilanț consolidat al spectacolului desfășurat la Vilnius. În primul rând, Occidentul, NATO fiind, acum, structura care-l reprezintă, traversează cu adevărat un moment de oarecare unitate. Dar care se bazează pe neînțelegerea a ceea ce trebuie făcut mai departe. Lupta acerbă împotriva Rusiei a devenit o nouă oportunitate de a petrece vremea, așa cum s-a întâmplat deja cu succes cu pandemia de coronavirus din 2020-2022. Și, având în vedere că oamenii simpli din Europa și SUA nutresc o profundă indiferență față de chestiunile de politică externă, se poate inventa orice. O astfel de situație este riscantă și poate duce la faptul că adversarii noștri pot pur și simplu să „ducă jocul” până la un nivel de escaladare periculoasă. Incapacitatea elitelor occidentale de a rezolva problemele de bază ale societăților lor se prelungește și devine ea însăși un factor amenințător în viața internațională.

În al doilea rând, absența, în SUA și Europa, a unei agende pozitive pentru restul omenirii este înlocuită cu lozincile luptei pentru păstrarea privilegiilor lor. Ca simbol al acestei confruntări au fost proclamate pregătirile militare din Europa. În special, la summitul NATO s-a decis creșterea dimensiunii așa-numitei forțe de desfășurare rapidă a Alianței până la 300.000 de oameni. În practică, acest lucru înseamnă, după toate probabilitățile, că țările NATO vor stabili noi unități care vor intra formal în componența acestor forțe. Cum va arăta acest lucru în realitate, nu știm încă, și nu merită absolut deloc să ne lăsăm cuprinși de o stare emoțională excesivă.

De subliniat, totodată, că volumul țintă al cheltuielilor militare ale țărilor din blocul comunitar a rămas neschimbat – acesta va fi în continuare de 2% din PIB. Deși, în principiu, ne-am fi putut aștepta la o creștere a acestui indicator. Măcar pentru a arăta seriozitatea propriilor intenții.

În anii care vor urma, vom putea observa pregătiri militare demonstrative în apropierea granițelor vestice ale Rusiei. Aici, însă, lașitatea și lăcomia continuă să domine. Ceea ce, în principiu, nu este un lucru rău, deoarece revenirea la practica vechiului Război Rece și desfășurarea în Europa a câtorva sute de mii de trupe, americane de această dată, ar fi cu adevărat periculoasă.

În al treilea rând, în ciuda nedorinței generale de a schimba ceva, există în interiorul NATO interese diferite. SUA rămân autoritatea incontestabilă. Americanii își țin aliații sub control și sunt capabili să rezolve probleme concrete, care provoacă printre aceștia tensiuni reciproce. Europenii continentali au trecut într-o stare foarte infantilă de incapacitate totală – și nedorință – de a-și determina propriul destin. Acest lucru este valabil chiar și pentru Germania, cu toate posibilitățile ei economice. De fapt, este exact ce și-au dorit americanii întotdeauna. Prin urmare, sunt cu totul mulțumiți acum de situația din țări precum Germania, Franța sau Italia. Ca să nu mai vorbim de aliații mai mici ai SUA din NATO.

Dar trebuie ținut cont de faptul că a conduce o turmă de oi este mult mai complicat decât o comunitate de state independente. Cel puțin, este mai multă bătaie de cap, deoarece, privat de propria voință, partenerul începe să trăiască din instinct. Prin supunerea exterioară, marii sateliți americani din Europa nu mai simt deja responsabitate pentru soarta cauzei comune. Soarta lor este hotărâtă, iar pe primul plan își fac loc intrigile meschine, ale căror consecințe se pot dovedi mult mai imprevizibile chiar pentru SUA.

Pe fundalul foștilor „granzi” europeni, țări precum Turcia, Polonia sau Marea Britanie par foarte revigorate. După victoria în alegeri, Erdogan, încearcă să se prezinte ca participant serios la politica internațională. El intră demonstrativ în conflict cu Rusia și arată că, pe fondul unei Europe Occidentale estompate, doar Turcia este capabilă să fie un partener adevărat al Washingtonului. Varșovia și-a asigurat poziția de principal avanpost al SUA pe direcția rusă. Marea Britanie îi convinge pe americani de capacitatea sa de a coordona campania antirusească și de a fi un exemplu pentru ceilalți.

Dar există mari îndoieli că aceste trei țări vor putea juca pe viitor rolul unui pilon serios al SUA în Europa. Fiecare dintre puterile menționate mai sus urmărește, de asemenea, interese pur tactice, căutând avantaje pentru sine în situația creată. Potențialul lor demografic și economic nu este suficient nici măcar pentru o independență nesemnificativă. Maximul de care sunt capabile este aventurismul în materie de politică externă. Și care, la un moment dat, ar putea deveni o bătaie de cap pentru americanii înșiși. Acum au reușit să negocieze cu succes consimțământul Turciei pentru aderarea Suediei la NATO în schimbul promisiunilor Uniunii Europene de a apropia Ankara și de a-i acorda unele privilegii. Dar aceste promisiuni nu vor fi îndeplinite din motive obiective. Ceea ce înseamnă că, după ce au rezolvat o problemă tactică, SUA creează altele noi – iar acest bulgăre de zăpadă va crește în viitor.

Făcând bilanțul impresiilor rezultate din deciziile politice ale summitului NATO, se poate spune că SUA rămân tot mai singure printre aliații lor. De fapt, cam asta este soarta oricărei superputeri. Nici Rusia și cu atât mai mult China nu se pot, la rândul lor, lăuda cu un număr mare de prieteni de încredere. Deocamdată, particularitatea poziției Americii o reprezntă resursele colosale acumulate în timpul Războiului Rece și imediat după acesta. Dar chiar și o astfel de putere nu este nelimitată și, destul de curând, numărul preocupărilor va începe să depășească avantajele.

Ar fi oarecum naiv să credem că, într-o astfel de poziție, țările NATO sunt capabile să ia decizii pe termen lung. De fapt, toate întorsăturile de casuistică verbală demonstrate la summitul NATO pe tema ucraineană arată: continuarea luptei cu Rusia în forma actuală nu este o mișcare strategică. Este pur și simplu o reacție la multitudinea de probleme interne și externe cu care se confruntă în prezent Occidentul. Dar faptul că procesul de consolidare a Occidentului are loc pe fondul respingerii oricărei schimbări este cu adevărat alarmant.

Se pare că Rusia însăși înțelege imposibilitatea de a ajunge la vreo „înțelegere” strategică cu NATO. Va fi imposibil să frângi dintr-o singură mișcare fermă incapacitatea SUA și a Europei de a-și imagina o lume în care nu vor mai fi la conducere. Pas cu pas, Occidentul va fi, bineînțeles, forțat să facă concesii în privința intereselor noastre. Dar ele vor trebui cucerite treptat, ținând cont de procesele interne din tabăra adversarilor și cu un risc constant de destabilizare necontrolată a comportamentului lor. Ceea ce înseamnă că, pentru Rusia, principalele misiuni sunt legate nu doar de Occident și de intențiile lui, cât de creșterea propriei stabilități în politică și economie.