Corneliu Vlad: Orizont îndepărtat pentru soluționarea politică a crizei ucrainene

Corneliu VLAD

Anul viitor se va împlini un deceniu de la izbucnirea războiului din Ucraina, cel mai lung și mai devastator conflict militar din Europa postbelică. Și nimeni nu creditează un sfârșit apropiat al acestui  dezastru cu impact planetar.

Sintagme precum criza ucraineană, războiul din Ucraina etc. definesc insuficient și incomplet un fenomen complex prin implicațiile și imprevizibil prin evoluțiile sale.

Miza acestei încercări de forte depășește cu mult arealul postsovietic, nu mai este un eveniment zonal postsovietic, ci a devenit confruntare planetara, e adevărat, nu directă ci prin procură, între SUA urmată de unii dintre aliații săi și Rusia.

„Rusia-Vest: Mize în creștere” anunță, încă din titlul unui comentariu Ivan Timofeev,  director general al Consiliului Afacerilor Internaționale din Rusia.

Analistul rus rememorează escaladarea noii confruntări ruso-americane, numita, și ea oarecum impropriu al doilea război rece.

SUA au subestimat voința Moscovei de a restabili statutul de mare putere al Federației Ruse și de a preveni un joc cu sumă zero în spațiul post-sovietic. Occidentul nu a ținut cont de scenariile realiste în care Rusia și-ar apăra interesele, inclusiv cu forța, în fața politicilor occidentale de reformare a statelor post-sovietice.

Iar Moscova a devenit tot mai convinsă că scopul Statelor Unite și al „Occidentului colectiv” este o așa-zisă soluție finală la „chestiunea rusă”. Obiectiv care, direct spus, ar însemna înfrângerea Rusiei, reducerea potențialului său militar, restructurarea statului, reformatarea identității sale și, eventual, lichidarea Rusiei ca stat unitar.

Dezmembrarea URSS a creat la Washington iluzia că și noua Federație Rusă ar putea fi privată de legăturile sale tradiționale cu fostele republici unionale, acum state independente și chiar că, într-un final, noua Rusie ar putea fi „decolonizată”, adică destrămată.

Intervențiile militare ale SUA în Iugoslavia, Irak, Afganistan, angajarea tărilor occidentale în dialog cu așa-numita societate civilă rusă, ocolind statul,”revoluțiile colorate” în spațiul post-sovietic, dar mai ales extinderea NATO către Est, inclusiv în fostul spațiu sovietic, au întărit temerile Moscovei.

Iar pentru Moscova, subliniază Timofeev, „obiectivele reale erau departe de ambițiile imperiale. Rusia nu era dornică să preia din nou uriașa povară imperială, să hrănească elitele locale și să cumpere loialitatea populației. A fost destul de mulțumita de neutralitatea fostelor republici sovietice și chiar de cooperarea cu Statele Unite în spațiul post-sovietic, cu condiția că o astfel de interacțiune să se desfășoare pe o bază egală.” Însă Occidentul, remarcă Timofeev, „pur și simplu nu a văzut nevoia să țînă cont de interesele Rusiei. După o recesiune totală a economiei din anii ’90, un exod de creiere pe scară largă, o serie de conflicte interne, criminalitate rampantă, corupție, fuga de capital și finalizarea finală a tranziției la statutul de anexă a materiei prime, scădere a natalității, creșterea alcoolismului și rate ridicate de mortalitate era dificil ca Rusia să fie percepută ca un concurent serios”.

Dar pe măsură ce Rusia punea capăt acestei situații critice și își redobândea treptat statutul de superputere, Statele Unite acționau potrivit principiului stăvilirii  ascensiunii oricărei mari puteri care i-ar putea deveni challenger, amenințând astfel poziția sa de hegemon și configurația mondială monopolară.

„Din aprilie 2008, liderii ruși consideră eforturile Occidentului de a aduce Ucraina în NATO și de a face din ea un bastion occidental la granițele Rusiei ca pe o amenințare existențială”, relevă analistul american John Mearsheimer. De la începutul operațiunii militare speciale la 24 februarie 2022, Occidentul a adăugat un alt strat acestei amenințări existențiale printr-un nou set de obiective pe care liderii ruși le consideră extrem de amenințătoare. „Occidentul este hotărât să învingă Rusia și să o scoată din rândurile marilor puteri, dacă nu provoacă schimbarea regimului sau chiar să determine Rusia să se destrame ca URSS în 1991”, scrie analistul american.

În februarie 2023, președintele Putin a subliniat că Occidentul este o amenințare de moarte pentru Rusia. „După destrămarea URSS, Occidentul nu a încetat să încerce să dea foc statelor post-sovietice și, cel mai important, să pună capăt Rusiei ca partea supraviețuitoare cea mai mare a zonelor istorice ale statul nostru”. „Elita occidentală nu face un secret în scopul lor, care este „înfrângerea strategică a Rusiei. Plănuiesc să ne termine odată pentru totdeauna.” Iar „aceasta reprezintă o amenințare existențială pentru țara noastră”.

Asemenea multor politologi, Timofeev și Mearsheimer apreciază că ambele tabere urmăresc obiective esențiale și de aceea confruntarea riscă să se prelungească iar o soluție politică a conflictului  nu se întrevede în viitorul apropiat.

Rusia va face tot posibilul pentru a proteja noul status quo teritorial, precum și pentru a submina pe cât posibil potențialul militar al Ucrainei. Iar Occidentul va face tot posibilul pentru a epuiza Rusia, subliniază Timofeev.

În concluzie, afirmă și Mearsheimer, actorii cheie din războiul din Ucraina cred toți că se confruntă cu o amenințare existențială, ceea ce înseamnă că fiecare dintre ei crede că trebuie să câștige războiul sau să sufere consecințe teribile, apreciază și Mearsheimer. „Un cor tot mai mare de voci în întreaga lume cer tuturor părților din războiul ucrainean să îmbrățișeze diplomația și să negocieze un acord de pace de durată. Acest lucru nu se va întâmpla, totuși. Există prea multe obstacole formidabile pentru a pune capăt războiului în curând, și cu atât mai puțin pentru a crea o înțelegere care să producă o pace durabilă. Cel mai bun rezultat posibil este un conflict înghețat, în care ambele părți continuă să caute oportunități de a slăbi cealaltă parte și unde există un pericol permanent de reluare a luptei”.

La cel mai general nivel, încheie comentatorul american, pacea nu este posibilă, deoarece fiecare parte o vede pe cealaltă ca pe o amenințare de moarte care trebuie învinsă pe câmpul de luptă. „Aproape că nu există loc de compromis cu cealaltă parte în aceste circumstanțe”.