”O victorie dăruită”: cucerirea redutei Grivița 1 de la Plevna din 30 august 1877 (VI)

Dr.Marina FROLOVA,                                                                                                                                                                                                                                    cercetător principal la Institutul de Slavistică, Moscova

La 145 de ani de la victoria în războiul ruso-turc din 1877-1878

”Descoperirea unor noi fapte prin studierea atentă a memoriilor participanților și martorilor bătăliei de la reduta Grivița, precum și a documentelor oficiale publicate în faimoasa „Colecție de materiale despre războiul ruso-turc din 1877-1878 în Peninsula Balcanică”, împărțită în mai multe volume, ne permite să privim evenimentele legate de cucerirea acestei redute la 30 august 1877 dintr-o altă perspectivă”, scrie istoricul rus Marina Frolova într-o cercetare realizată cu sprijinul financiar al Fundației Ruse pentru Cercetări Fundamentale și al Fundației Naționale de Știință din Bulgaria.

În seara zilei de 5 septembrie, comandantul Corpului IX Armată, baronul Kridener, a primit o notă de la generalul-locotenent Zotov care îl informa că trupele române vor lua cu asalt reduta Grivița nr. 2 la 6 septembrie, ora 13.30. Comandantul-șef dorea ca trupele rusești să le acorde românilor tot ajutorul posibil: bateriile de asediu și de câmp să deschidă focul asupra taberei fortificate turcești încă de dimineață și să îl intensifice mai ales până la ora 13.00, iar la ora 13.30 infanteria să facă o demonstrație împotriva acestei tabere din partea de sud a redutei. „Și, în general, fiți pregătiți să îi sprijiniți pe români în cazul unei evoluții nefavorabile a evenimentelor pentru ei” [1].

Istoricul militar colonelul Martînov din Statul Major General a subliniat că atacul planificat de români contrazicea în mod direct planul general de acțiune adoptat de Consiliul Militar la 1 septembrie, și anume apărarea strategică până la sosirea Gărzii. Principele Carol înțelegea că „ocuparea unei singure fortificații turcești nu poate duce la căderea Plevnei, dar considera că acest succes parțial era necesar pentru a ridica moralul tinerei sale armate” [2].

Pe 6 septembrie, cerul era acoperit încă de dimineață, iar ceața groasă abia se risipise la ora 9, când artileria a început să bombardeze și a reușit să declanșeze un incendiu în tabăra turcească (la ora 12). Exact la ora 13:30 trupele române (6 batalioane de infanterie din Divizia 4) s-au deplasat spre reduta Grivița 2 printr-o  tranșee largă amenajată spre aceasta. De acolo, înaintarea a continuat prin tranșeele îndreptate spre reduta turcească. Brigada 1 a Diviziei 31 Infanterie (din cadrul forțelor ruse – n.r.) și-a ocupat rapid pozițiile pe flancul stâng. „Atacul românesc nu a avut succes, în ciuda vigorii unităților înaintate” [3]. Comandantul român a trimis un subofițer la generalul-locotenent Veliaminov cu vestea că atacul a fost respins și a cerut trimiterea unui batalion rusesc la redută, în plus față de cele două companii care se aflau permanent în fortificație. Jurnalul Diviziei 31 Infanterie consemnează că, la ora 16.00, un interpret a venit de la comandant și a spus că acesta a cerut ca un batalion al regimentului să atace reduta turcească pe flancul stâng, în timp ce românii o atacau dinspre dreapta. Comandantul Brigăzii 1 a Diviziei 31 Infanterie, generalul-maior Belokopîtov, a cerut comandantului român să trimită cererea în scris. După ce a primit-o, Belokopîtov a ordonat Batalionului 1 al Regimentului Penza să se îndrepte spre reduta Grivița 2 din flancul stâng. Batalionul a fost întâmpinat cu focuri intense de artilerie înainte de a ajunge la adăposturi – aproximativ 100 de grenade cu alice au explodat deasupra lor. Românii din adăposturi, speriați de acest foc, s-au împrăștiat. Batalionul, la ordinul comandantului regimentului, s-a întins la pământ așteptând semnalul de atac, dar acesta a fost anulat[4]. „Jurnalul” Corpului IX Armată nota că șeful de stat major al acestui corp de armată, generalul-maior Lipinski, înainte de a trimite coloanele Diviziei 31 la atac, s-a prezentat la generalul Cernat, care l-a informat că „trupele române nu vor mai trece astăzi la ofensivă”. Ofițerii români „au catalogat asaltul lor nereușit ca fiind o misiune de recunoaștere intensă și au explicat că adevăratul asalt va avea loc în scurt timp”. Românii au pierdut peste 300 de soldați și până la 20 de ofițeri. „Regretul general a fost moartea a trei ofițeri din Marele Stat Major român care mărșăluiau înainte cu vânătorii” [5], încheie autorul din „Jurnalul” Corpului IX Armată relatarea referitoare la asaltul românesc.

În acea zi, regimentul Arhanghelsk se afla poziționat în rezervă în spatele românilor asupra cărora se trăgea (8 militari au căzut la datorie), dar nu a intrat în ofensivă, „pentru că românii au vrut să demonstreze că pot lua reduta singuri însă nu au reușit” [6], se precizează în „Jurnalul de operațiuni și campanii militare ale Regimentului 17 Arhanghelsk”.  „Atacul a fost în general extrem de slab, deși a fost repetat de patru ori. La cererea principelui Carol, care intenționa să repete atacul la amurg, trupele ruse au rămas în formație de luptă până la ora 19.00, amenințând cu atacul. Dar presupusul atac al românilor nu a fost declanșat”, a declarat colonelul Hasenkampf în „Jurnalul de operațiuni militare împotriva Turciei…”. Pierderile rusești s-au ridicat la 66 de persoane ucise și rănite[7]. Comandantul Detașamentului de Vest, Zotov, scria în jurnalul său: „De fapt, nu a fost niciun asalt, românii au fugit din tranșeele din spate în cele din față, au deschis focul asupra tranșeelor ​​turcești și au fugit înapoi.

Întreaga pierdere, practic jumătate din cea arătată, s-a produs în timpul acestor mișcări și în rezerve, care au fost lovite de grenadele turcești” [8].

Este de la sine înțeles că nu vom găsi astfel de informații în relatarea lui Văcărescu, sus-menționată, în care asaltul redutei Grivița 2 din 6 septembrie este prezentat cu totul eroic: românii, după o luptă corp la corp aprigă, au curățat șanțul de turci și au făcut mai multe încercări de a urca pe parapet, dar focul ucigător i-a obligat să se retragă. La ora 17.00 luptele au încetat, iar românii au pierdut 20 de ofițeri și 575 de soldați uciși și răniți[9].

Încă o dată, autorul nu spune nimic despre faptul că pregătirea de artilerie a fost efectuată nu numai de artileria română, ci și de artileria rusă și că regimentele rusești care s-au deplasat pe poziții au atras pe ele o parte din trupele turcești. Cu perseverență și încăpățânare, Văcărescu a respins sau nu a observat sprijinul efectiv al trupelor rusești pentru toate asalturile românești eșuate asupra redutei!  Autorii lucrării „România în Războiul de Independență” au urmat întocmai exemplul colegului lor din secolul al XIX-lea – nu au relatat nici cererea comandamentului românesc de sprijinire a atacului de către trupele rusești, nici sprijinul în sine[10].  Trebuie remarcat faptul că mulți istorici militari ruși din perioada pre-revoluționară au descris atacul românesc din 6 septembrie, luând ca baza lucrarea lui Văcărescu și nu jurnalele de război ale unităților rusești, cum ar fi cel al Corpului IX Armată sau cel al Regimentului Arhanghelsk[11].

P.M. Gudim-Levkovich, la rândul său, a amintit: „În primele două săptămâni de ședere lângă Plevna, aliații noștri, românii, urmau să atace reduta turcească situată vizavi de reduta Grivița ocupată de ei (?), desemnaseră chiar și zilele în care urmau să aibă loc atacurile, dar lucrurile nu au mers bine”. Într-una dintre zile (Gudim-Levkovich nu a specificat data), principele Carol a invitat ofițerii ruși la cină pentru a fi mai târziu prezenți la asaltul redutei Grivița 2. „Înainte de apusul soarelui, trupele românești au fost dispuse la locul atacului, în timp ce o parte din trupele noastre au ocupat creasta dealului vecin pentru a-i sprijini pe români în caz de nevoie. S-a întâmplat însă un lucru amuzant: românii au coborât în ravena care despărțea o redută de cealaltă, au ocupat acolo un șanț gol unde au stat până la căderea nopții. După aceea s-au întors înapoi sub acoperirea întunericului binecuvântat. Faimosul asalt s-a limitata la atât” [12].

Trebuie remarcat faptul că românii au efectuat mai multe atacuri asemănătoare la reduta Grivița 2 (de exemplu, pe 7 octombrie, după cum s-a precizat mai sus) și toate au fost încununate cu același „succes” constant. „Probabil că această redută nu este destinată să cadă în mâinile lor, altfel cât s-ar fi lăudat și s-ar fi aclamat la București!” [13], a scris colonelul Brandenburg.

Kuropatkin a susținut că „numărul apărătorilor din reduta Grivița 2 nu putea fi semnificativ, probabil nu mai mult de două batalioane”. Deși turcii au fortificat această redută, „profilurile ei nu erau deosebit de puternice”, iar „capturarea acestei redute cu forța deschisă în acele condiții favorabile de atac în care au atacat românii nu este o sarcină deosebit de dificilă sau rar întâlnită în cronicile de luptă. Dar nu există niciun dubiu că o astfel de misiune nu necesita un număr mare de trupe, ci o selecție calitativă a acestora”, a subliniat istoricul militar. „Tânăra armată română nu ducea lipsă de oameni curajoși și chiar de unități selecte”, dar atacul lor nu a fost sprijinit la timp de unitățile principale ale trupelor și, retrăgându-se, au antrenat chiar și acele unități care nu erau încă angajate în luptă[14]. Ani mai târziu, analizând situația de la Plevna, Kuropatkin a declarat: „Nu există nicio îndoială că, dacă generalul Totleben ar fi inclus în considerațiile sale capturarea redutei 2 de la Grivița și i-ar fi ajutat pe români cu trupele Corpului IX Armată, reduta ar fi fost cucerită și, în același timp, ar fi fost asigurate toate avantajele capturării de către noi a celorlalte redute de pe frontul nordic al turcilor” [15].

Trebuie subliniat faptul că Alexandr al II-lea nu avea o părere foarte bună despre trupele române. Ministrul de război Miliutin a declarat că, în noaptea de 30 octombrie, s-a prezentat la ordinul țarului și l-a găsit pe acesta la balcon, „ascultând cu neliniște focurile grele din direcția Plevna, nu numai de artilerie, ci și de pușcă.

Împăratul era bântuit de gândul că turcii vor face o incursiune împotriva românilor, în a căror tărie nu prea puteai să ai încredere” [16].

În noaptea de 28 noiembrie, garnizoana turcească a părăsit pe ascuns reduta Grivița 2, unde românii și două companii ale Regimentului Penza au intrat în zori. Pe 28 noiembrie, după o bătălie crâncenă cu un corp de grenadieri la râul Vid, Osman Pașa și trupele sale s-au predat, iar Plevna a căzut.

 

Prin urmare, materialul pe care l-am prezentat, bazat pe numeroase surse publicate sugerează cu tărie că la 30 august reduta Grivița 1 a fost capturată tocmai de către regimentele rusești – Arhanghelsk și Vologda, că batalioanele românești, în ciuda pierderilor semnificative, nu și-au putut îndeplini sarcina care le-a fost trasată în ziua respectivă, precum și că încercările ulterioare (în septembrie și octombrie) ale românilor de a cuceri reduta Grivița 2 „în mod independent” (deși cu sprijin semnificativ din partea trupelor rusești, cu foc de artilerie și demonstrații impresionante) nu au avut succes.

Documentele arată, de asemenea, că principele Carol era conștient de faptul că batalioanele românești nu vor reuși să reziste în reduta Grivița 1. Rolul principal pentru respingerea atacurilor turcești l-au avut companiile rusești, trimise românilor la cererea sa și dispuse de comandantul român în cel mai periculos loc – tranșeele din fața redutei. În același timp, ofițerii români, salvând soldații români, în mod clar nu au pus preț pe aliații, ceea ce a fost în mare măsură facilitat de îngăduința prea mare din partea înaltului comandament rus.

Ce fel de frăție de arme ruso-română este aceasta?!

Prin urmare, pe baza dovezilor identificate în surse, putem afirma cu certitudine că, în mod conștient comandantul șef, Marele Duce Nikolai Nikolaevici, a oferit victoria – capturarea redutei Grivița 1 de către trupele ruse – principelui român Carol, probabil din considerente politice și diplomatice, dar mai ales, în opinia noastră, pentru a susține prestigiul principelui român în armată și în stat, în vederea consolidării poziției sale de putere.

Darul lui Alexandru al II-lea – tunurile turcești – a fost făcut din aceleași motive. Nu trebuie uitat faptul că prințul Carol, născut ca prințul Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, reprezentant al ramurii șvabe catolice a familiei Hohenzollern, a devenit monarh al României în urma unei lovituri de stat și înlăturării de pe tron a lui Alexandru Ioan Cuza în anul 1866. Instabilitatea poziției principelui Carol a fost determinată de mai mulți factori, inclusiv de ostilitatea unor familii boierești influente față de străinul care devenise șef de stat. În 1871, din cauza revoltelor antidinastice din România, a fost nevoit chiar să dea un ultimatum Adunării Naționale: ori încetează revoltele, ori abdică de la tron. În studiul nostru este prezentată doar o mică, dar semnificativă parte din dispozițiile comandanților ruși în timpul războiului ruso-turc, din care reiese că generalii ruși au evaluat ca fiind destul de scăzute calitățile de luptă ale infanteriei „tinerei armate române”, care nu a manifestat încă tăria de caracter și curajul necesare pentru a rezista cu fermitate în luptă și nu avea sau încă nu dobândise înțelegerea și sentimentul de ajutor reciproc – cazul refuzului românilor de a-și transporta camarazii de regiment răniți de pe câmpul de luptă este destul de semnificativ.

Doar artileria română, în aprecierea militarilor ruși, a acționat decent și cu înalt profesionalism. Istoricii militari ruși din perioada de dinainte de revoluție, atunci când descriau acțiunile armatei române, aveau deplină încredere în scrierile lui Văcărescu, așa că scrierile lor reflectau versiunea acestuia. Mulți istorici bulgari din a doua jumătate a secolului XX, atunci când au descris evenimentele din 30 august 1877 și participarea ulterioară a armatei române la războiul ruso-turc, s-au referit la publicațiile relevante de dinainte de revoluție („Descrierea războiului ruso-turc….”, monografii ale lui Parensov, Martînov etc.) și, de asemenea, la studiile larg utilizate ale istoricilor români. Astfel, versiunea românească a continuat să câștige teren în istoriografie. Istoricii sovietici trebuiau să adere la „poziția” frăției de arme ruso-române, așa că în cercetările lor nu există niciun indiciu despre o evoluție diferită în bătălia pentru reduta Grivița. Nu merită să vorbim despre literatura română, pentru că a glorificat întotdeauna triumful armelor românești și a ignorat alte opinii. Dar a sosit momentul ca acest mit istoric, creat în trecut din motive politice, să dispară în cele din urmă din spațiul științific modern.

––––––––––––

[1] СМ. Вып. 43. С. 34; Вып. 3. С. 169–170.

[2] Мартынов Е. Блокада Плевны (по архивным материалам). СПб.: издал В. Березовский, 1900. С. 47.

[3] СМ. Вып. 3. С. 173.

[4] СМ. Вып. 20. С. 293.

[5] СМ. Вып. 3. С. 174–175.

[6] СМ. Вып. 20. С. 17.

[7] Мартынов Е. Блокада Плевны. С. 48.

[8] Зотов П.Д. Война за независимость славян // PC. 1907. Т. 129. № 3. С. 591.

[9] Вакареску Т. Участие румын в кампании… // ВС. 1889. Т. 188. № 7. С. 44–45.

[10] Румыния в войне за независимость. С. 203–206.

[11] См., напр.: Мартынов Е. Блокада Плевны. С. 47–48.

[12] Гудим-Левкович П.М. Записки… С. 561.

[13] Бранденбург Н.Е. Из дневника артиллериста. С. 44.

[14] Куропаткин А. Блокада Плевны // ВС. 1886. № 11. С. 8.

[15] Он же. Блокада Плевны // ВС. 1886. № 9. С. 27.

[16] Милютин Д.А. Дневник. С. 236.