„O victorie dăruită”: cucerirea redutei Grivița 1 de la Plevna din 30 august 1877 (V)

Dr.Marina FROLOVA,                                                                                                                                                                                                                                    cercetător principal la Institutul de Slavistică, Moscova

La 145 de ani de la victoria în războiul ruso-turc din 1877-1878

”Descoperirea unor noi fapte prin studierea atentă a memoriilor participanților și martorilor bătăliei de la reduta Grivița, precum și a documentelor oficiale publicate în faimoasa „Colecție de materiale despre războiul ruso-turc din 1877-1878 în Peninsula Balcanică”, împărțită în mai multe volume, ne permite să privim evenimentele legate de cucerirea acestei redute la 30 august 1877 dintr-o altă perspectivă”, scrie istoricul rus Marina Frolova într-o cercetare realizată cu sprijinul financiar al Fundației Ruse pentru Cercetări Fundamentale și al Fundației Naționale de Știință din Bulgaria.

Corespondentul de război Krestovski a relatat despre o ceremonie solemnă care a avut loc în seara zilei de 31 august. În prezența principelui Carol, Comandantului șef (Marele Duce Nikolai Nikolaevici – n.r.), i-a fost înmânat steagul turcesc, luat din reduta Grivița de către vânătorul român Grigore Ion. „Marele Duce a ordonat ca steagul capturat să fie aruncat la picioarele principelui Carol, iar escortele de cazaci și companiile din Batalionul Staroinghermanlandski au strigat de trei ori „ura”. Principele Carol, ca răspuns la această curtoazie, a remarcat că „o astfel de onoare nu ar trebui să i se acorde lui, ci Marelui Duce însuși, în calitate de Comandant-șef al armatelor aliate.  El a adăugat că, nu a anticipat o astfel de acțiune a Marelui Duce, pentru că acesta este primul steag pe care tânăra armată română îl capturează de la inamic și, prin urmare, este clar că nu era încă familiarizat cu obiceiul militar de a trata trofeele inamice în astfel de cazuri”. Refuzând onoarea și evidențiind încă o dată că îi aparține principelui Carol de drept, Comandantul șef și-a exprimat deplina încredere că acest prim steag nu va fi nicidecum ultimul dintre trofeele armatei române. Soldații români care au capturat steagul au fost decorați cu însemnele ordinului militar” [1].

În mod curios, ofițerul regimentului de cazaci S.P. Polușkin, care a fost martor la acest ritual militar, nu s-a deranjat să-l descrie în memoriile sale, ci pur și simplu a reprodus relatarea lui Krestovski aproape cuvânt cu cuvânt, fără a menționa autorul[2].

La 2 septembrie, trei tunuri turcești[3] capturate în timpul asaltului redutei Grivița au fost predate „prin voința împăratului” „prințului Carol al României, având în vedere participarea trupelor sale (deși nereușită)” [4], – se subliniază ironic în „Jurnalul” Corpului IX Armată. Colonelul Hasenkampf, unul dintre cei mai bine informați autori, a declarat că „țarul, la cererea personală a principelui Carol, a dăruit românilor tunurile luate de trupele noastre și un steag: acum românii se laudă că au luat ei înșiși aceste trofee” [5].

Cartierul General român, a emis un ordin în 5 (17) septembrie, semnat de Principele Carol,  în care se afirma fără echivoc că românii au fost cei care au cucerit reduta Grivița: „Războinici! În lupta din 30 august ați demonstrat că vitejia strămoșească a fost păstrată în rândurile militarilor români. Sub focul înfricoșător al inamicului, ați mers curajos și, disprețuind moartea, ați capturat reduta, un steag și trei tunuri. Țara va fi recunoscătoare pentru loialitatea și devotamentul vostru…, deși am suferit pierderi semnificative, deși plâng împreună cu voi moartea camarazilor noștri curajoși căzuți în câmpul de luptă, sângele vărsat nu va fi în zadar, el va aduce măreție și independență patriei…”[6]. Carol a ordonat trimiterea „trofeelor capturate” la București: „steagul va fi depus în arsenal până la alegerea finală a locului de depozitare a trofeelor noastre”[7].

„Iar două dintre tunurile capturate de la inamic să fie așezate de o parte și de alta a monumentului lui Mihai Viteazul[8]. Astfel, umbra maiestuoasă a gloriosului voievod va vedea ca războinicii români au rămas până în ziua de azi fiii vrednici ai eroilor din bătălia de la Călugăreni. Al treilea tun să fie amplasat în fața Marelui Corp de Gardă de la Palatul Domnesc[9], astfel încât să servească mereu ca un exemplu glorios și demn de urmat pentru armata noastră vitează” [10].

Acest cadou din partea lui Alexandru al II-lea (pe care românii au avut grijă să nu-l menționeze, sau mai bine zis să afirme că românii au fost cei care au capturat cele trei tunuri din reduta pe care o ocupaseră) a fost extrem de important pentru stima de sine și spiritul românilor, precum și pentru faima și popularitatea principelui român: La București, cu această ocazie, s-a făcut o „paradă militară pentru intrarea solemnă a tunurilor”. „Străzile au fost decorate cu steaguri și ghirlande”, „tot Bucureștiul a ieșit să vadă această sărbătoare”, „ferestrele și balcoanele erau pline de spectatori și spectatoare, iar mulțimile de oameni entuziasmați și încântați au ocupat străzile, lăsând liberă doar o mică cale de acces pentru defilarea solemnă” [11], a mărturisit Parensov. Aceste tunuri au rămas în București până la ocuparea sa de către trupele germane (din 6.12.1916 până în 17.11.1918) în timpul Primului Război Mondial.

Turcii, aliați în Tripla Alianță, și-au recuperat tunurile, „după care urma lor s-a pierdut” [12]. Drapelul se află în continuare la Muzeul Militar din București[13].

După cum reiese din ordinul lui Carol din 5 septembrie 1877, capturarea redutei Grivița a fost prezentată oficial ca un succes pentru Armata română.  Comandamentul Suprem și-a „însușit” fără reținere laurii învingătorilor, întrucât Alexandru al II-lea și comandantul-șef al Armatei Dunărene inițiaseră o astfel de denaturare a realității istorice.

Generalul Cernat l-a informat pe premierul României I.C. Brătianu: „Regimentul 14 Dorobanți s-a remarcat în mod deosebit. El a fost cel care a pătruns primul în redută; pe bună dreptate putem fi mândri că am început să ne arătăm fața Europei și toată lumea poate fi convinsă că românii sunt o națiune eroică” [14]. Ziarele au glorificat pe larg victoria vitezelor trupe române, iar propaganda vizuală a contribuit la acest lucru. Colonelul N.E. Brandenburg, șeful Muzeului Istoric al Artileriei din Sankt Petersburg, sosit la București de la Plevna la 2 octombrie, a remarcat că în vitrinele magazinelor din capitala României „străluceau” tipărituri populare ieftine care înfățișau isprăvile românești de lângă Plevna, în special cucerirea redutei nr. 1 de la Grivița. „Rușii, bineînțeles, nu sunt în imagine, ci doar românii, înconjurați de un vârtej de foc, urcând reduta, iar în fruntea lor, cu un steag în mână, se afla Popescu!”.

Trebuie remarcat faptul că ilustrațiile din cartea „România în Războiul de Independență” [„Asaltul de la Grivița”, „Capturarea de către războinicii români a drapelului de luptă otoman” – Muzeul Militar Central, București; „Capturarea la 30 august (11 septembrie) 1877 a redutei Grivița 1 – Kanli-Tabia”] confirmă informațiile lui Brandenburg, deoarece nici în ele nu apare vreun soldat rus. Însă acestea sunt departe de a fi doar tipărituri populare ieftine. Brandenburg nu avea nicio îndoială că Popescu este „un om curajos și energic”, dar, în același timp, colonelul a adăugat: „… dar cum și cât de vinovați sunt românii înșiși că au luat reduta se știe! În orice caz, trebuie subliniat faptul că la București viteazul român a fost purtat aproape pe brațe, iar la noi puțini îi cunosc pe ofițerii ruși care au căzut alături de el!” [15].

Colonelul Hasenkampf scria despre români: „Fiind niște lăudăroși fără rușine, au răspândit vestea în toată Europa (care, din dușmănie față de noi, i-a crezut necondiționat) că nu trupele noastre, ci trupele române au cucerit reduta Grivița la 30 august, când, de fapt, acestea au rămas în urmă și doar o mică parte din batalionul maiorului Popescu a pătruns în redută împreună cu trupele noastre” [16].

Garda rusă, grăbită spre Balcani, a observat această jubilație în România, după cum au povestit mai târziu mai mulți ofițeri.

Ofițerul din Regimentul de Gardă Preobrajenski, A.A. Bers (1844-1921), a indicat că predarea redutei Grivița sub controlul românilor pentru a fi folosită ca post de pază a servit drept „motiv de laudă la București, ca și cum Grivița a fost cucerită de români, iar tunurile turcești, dăruite românilor și aduse de ei la București, i-a scos din minți într-un final”[17].

N.N. Putilovб locotenentul Regimentului de Gardă Pavlovski, a constatat că în acel moment „românii erau îmbătați de victorie datorită capturării redutei Grivița, pe care o atribuiau exclusiv trupelor lor. Au spus acest lucru la toate colțurile, au scris lucruri incredibile despre asta în jurnalele lor și, pentru a expune și mai clar acest curaj imaginar al noilor lor trupe, i-au umilit și călcat în picioare pe soldații noștri, vorbind despre lașitatea lor”[18].

Putilov relata că, pe măsură ce regimentele de gardă se deplasau de la graniță în adâncurile României, „tot mai des au început să apară aceste manifestări de bucurie nebunească și cu atât mai des și mai grosolane erau formele sub care aceste manifestări erau justificate. Românul este de neegalat în autoelogierea sa. El vede totul în propria țară într-o formă strălucitoare, se laudă cu totul în fața noastră, a rușilor – barbari. El se înalță deasupra noastră, se laudă cu marii săi strămoși, vorbește neobosit despre înrudirea sa cu Europa și nu concepe în nici un fel educația sau dezvoltarea noastră”. Putilov a descris caracterul românilor cu care a vorbit: românul este „mândru și pompos când își simte puterea; slab, laș, umil și serviabil când îi este frică de tine”.

Ofițeri ai Gărzii au ascultat cu uimire și indignare discursurile care „în entuziasmul lor” susțineau că „puternica Românie a declarat război turcilor într-o alianță cu o Rusie la fel de puternică. Nu românii sunt atașați de noi, ci noi de ei”, că ei sunt „chemați să joace un rol și că vor ocupa în timp o poziție de prim rang în Europa” [19]. Ofițerii ruși s-au simțit inițial jigniți de astfel de declarații, iar apoi au răspuns cu un râs disprețuitor, deoarece era pur și simplu imposibil să îi convingă de contrariul.

V.I. Nemirovici-Danchenko a vizitat reduta la câteva zile după bătălia din 30 august. Soldații români l-au salutat pe corespondent și pe însoțitorii săi cu un ”zdravstvui!” rusesc.

Ofițerul, „un român cu o ținută pariziană”, a început să povestească istoria despre cucerirea redutei Grivița, în care, „spre surprinderea noastră extremă, actorii nu erau deloc regimentele Arhanghelsk și Vologda, ci batalioanele române, care au întârziat la luptă”. „Am ascultat în tăcere acest lucru” [20], a transmis Nemirovici-Danchenko referitor la reacțiile sale și ale altor vizitatori ruși.

Totuși, P.M. Gudim-Levkovici, ofițer de cavalerie și ordonanță sub comanda generalului-locotenent P.D. Zotov, nu a tăcut. În memoriile sale, spre deosebire de corespondenții de război, a scris că turcii au fost scoși din reduta Grivița „de către brigada noastră, în timp ce românii au venit mai târziu, adică atunci când reduta a căzut definitiv în mâinile noastre”. „Cu toate acestea, fie din generozitate, fie din motive politice, onoarea a fost atribuită în întregime românilor, chiar și cele trei  tunuri Krupp de calibru mare din redută au fost oferite românilor ca trofeu. O știam cu toții foarte bine, unii dintre noi erau indignați, iar alții, cu mai mult sânge rece, doar zâmbeau”. Gudim-Levkovici a relatat despre conversația sa cu șeful Statului Major al Armatei Române, lângă care a stat pe timpul mesei de prânz organizată la principele Carol câteva zile mai târziu. Ofițerul rus s-a mai întâlnit cu românul și apoi a decis să-l întrebe direct pe vecinul său despre acest incident: „vă rog, spuneți-mi, generalul meu, cum s-a întâmplat ca trupele dumneavoastră să întârzie la asaltul redutei Grivița?». Caracterul neașteptat al întrebării, „ca și cum ar fi fost o chestiune de notorietate”, l-a luat prin surprindere pe român, iar acesta a răspuns: „Trupele noastre au fost direcționate din greșeală nu spre așa-numita redută Grivița, ci spre mica fortificație de lângă ea, suferind pierderi considerabile. În momentul în care greșeala a fost observată, era prea târziu pentru a mai ține pasul cu ai voștri” [21].

Probabil, principele Carol, în ciuda versiunii oficiale propagandistice cu privire la capturarea redutei Grivița de către români, a simțit nevoia să demonstreze curajul soldaților săi. Deja pe 31 august, când i s-a prezentat steagul, el a anunțat că „după ce pe 30 august trupele s-au familiarizat cu amplasarea redutelor, trupele române vor lua cu asalt în scurt timp reduta amplasată lângă cea de la Grivița” [22].

Între timp, la 3 septembrie, principele Carol s-a întâlnit cu împăratul rus și i-a înmânat nou instituitul ordin „Steaua României”[23], care a fost acceptat de Alexandru al II-lea, spre „marea bucurie a românilor”. Principele Carol a primit Ordinul Sf. Gheorghe clasa a III-a și a fost extrem de fericit[24], a evidențiat colonelul Skalon. Generalul Cernat a fost, de asemenea, „îmfrumusețat” cu Ordinul Sf. Gheorghe clasa a IV-a – „pentru încurajare”, după cum a spus Marele Duce[25].

Turcii nu puteau accepta faptul că pierduseră reduta Grivița 1, deoarece acest lucru slăbea considerabil apărarea frontului de nord-est, așa că au fost organizate periodic atacuri din reduta vecină Grivița 2. Astfel, la 1 septembrie, la ora 22:30, după o pregătire de artilerie intensă, atacul lor, care se baza pe surprindere, a fost respins în principal prin eforturile companiilor rusești staționate în șanțul redutei și ale trupelor Corpului IX. „Participarea românilor la respingerea atacului a fost insignifiantă din cauza unei neînțelegeri”, se arată în „Jurnalul” Corpului IX. Cert este că atacul turcilor a coincis cu realizarea schimbului trupelor române din redută 1 (acestea erau înlocuite zilnic): după primele focuri ale turcilor și bombardamentul intens al redutei cu obuze de șrapnel, majoritatea regimentelor românești care se aflau în redută au început să iasă de acolo, în ciuda eforturilor ofițerilor ruși și români de a „împiedica această acțiune prematură”. După ce asaltul turcilor a fost respins, două batalioane românești proaspete au intrat în redută. Pierderile rușilor: doi morți și doi răniți din gradele inferioare; românii au avut un mort și trei răniți[26]. Atacul a fost descris la fel de exact în lucrarea lui A. Kuropatkin „Blocada Plevnei” [27].

Turcii și-au repetat atacurile în zilele următoare (2 și 3 septembrie), însă fără succes. Pe 4 septembrie, în jurul orei 23, dintr-o redută vecină, aceștia au făcut o incursiune asupra românilor, care erau ocupați cu activitățile de abordare[28]. Trei companii au fost trimise imediat din rezerva Regimentului 121 Penza[29] la dispoziția comandantului român, care le-a dispus dincolo de tranșeele române. Turcii, văzându-i pe ruși, s-au retras imediat. Comandantul român a restituit Regimentului Penza o companie, iar pe celelalte două le-a lăsat în șanțul din fața redutei. Comandantul Regimentului Penza a cerut o cerere scrisă din partea românului, dar comandantul a refuzat, și două zile mai târziu, generalul Cernat l-a informat personal pe baronul Kridener despre dorința principelui Carol de a avea două companii rusești staționate permanent în reduta Grivița (mai întâi din Regimentul Penza, apoi din Regimentul Vologda)[30].

„ Serviciul în șanțul de tragere a fost foarte dificil: aproape toată ziua avea loc un schimb de focuri, iar noaptea se respingeau incursiunile turcilor, care atacau destul de des lucrările de abordare efectuate de români”[31], se precizează în „Jurnalul de operațiuni militare al Corpului IX”. La 11 septembrie, statul major al Corpului IX Armată a primit o scrisoare de la colonelul Anghelescu în care se invoca necesitatea ca două companii ruse să fie staționate permanent în reduta Grivița[32]. Dorința arzătoare a aliaților de a vedea baionetele rusești în reduta lor a fost formulată, totuși, printr-o frază destul de răsunătoare – „fuziunea ambelor armate!”

Astfel de sentimente de laudă au fost acceptate însă de către zoilii[33] din cercurile noastre militare cu un oarecare zâmbet ironic… Zoilii, se pare, nu au avut încredere în ideea, evidențiată mai sus, a unei „fuziuni” și au văzut altceva aici… Cu toate acestea, „dorința acestei „fuziuni” a fost exprimată de români chiar mai târziu, când doar ei trebuiau să rămână în posesia redutei Grivița”, a mărturisit colonelul N.E. Brandenburg. Acesta a adăugat nu fără ironie: „Două companii aveau menirea să unească cu armata noastră un corp întreg de români, cu până la 40 000 de oameni în rândurile lor!”[34]

Trebuie remarcat faptul că, la 18 septembrie, comandantul Regimentului 121 Penza, colonelul Konarjevski, a înaintat un raport generalului-maior S. Belokopîtov (1822-1889), șeful Brigăzii 1 a Diviziei 31 Infanterie, în care atrăgea atenția asupra situației dificile a celor două companii care ocupau, în șanțul exterior al redutei, cea mai periculoasă (îndreptată spre inamic) și cea mai nefavorabilă zonă din punct de vedere al securității și condițiilor igienico-sanitare: șanțul îi acoperea pe oameni puțin peste jumătate, și nu era posibil să-l sape mai adânc, deoarece în partea de jos, la o micî adâncime, se aflau cadavre îngropate. Era foarte periculos să se lărgească șanțul și să se ridice un nou glacis[35], așa că a fost necesar să se pună pe margini saci de pământ, astfel încât soldații și ofițerii să poată sta în picioare, în loc să se aplece sau aproape să se târască. De asemenea, a trebuit să se aibă în vedere și amenajarea unui loc necesar ferit de pericole (o toaletă). Colonelul a subliniat că românii nu au făcut și nici nu vor face nimic pentru a elimina aceste neajunsuri[36]. În jurnalul generalului-locotenent Zotov din 21 septembrie, acesta oferă o altă descriere despre evoluția ulterioară a acestui caz. Belokopîtov l-a informat pe Zotov și pe comandantul-șef că „românii tratează în modul cel mai nemilos și fără menajamente cele două companii care le-au fost repartizate în reduta Grivița pentru a-și menține curajul. Tranșeele sunt atât de puțin adânci încât oamenii trebuie să stea tot timpul ghemuiți”.

În două săptămâni, „aceste companii, care se schimbau zilnic, pierduseră deja 2 ofițeri și 81 de soldați. Românii înșiși stau în rezervă, în redută”. Comandantul șef a ignorat această declarație. Zotov a comentat această situație făcând următoarea remarcă: „Toți ne comportăm ca niște cavaleri, suntem condescendenți cu toată lumea și, prin urmare, fiecare își permite să facă ce vrea cu noi. La urma urmei, este jignitor” [37]. Companiile au continuat să-și îndeplinească serviciul dificil „pentru a încuraja românii” și „chiar mai important, pentru a păstra reduta” [38], a subliniat comandantul Diviziei 31 Infanterie, general-locotenent N.N. Veliaminov, într-o notă adresată șefului de stat major al Corpului Armatei IX din 3 octombrie. Trebuie menționat că în apropierea redutei se aflau suficiente forțe ale Diviziei române de rezervă, redenumită Divizia 2 Infanterie, la 9 septembrie[39].

(Va urma)

–––––––––––-

[1] Крестовский В.В. Двадцать месяцев… Т. 2. С. 107.

[2] Полушкин С.П. Записки лейб-гвардии казачьего офицера // Сборник военных рассказов, составленных офицерами-участниками войны 1877–1878 гг. (далее . СВР). Т. 6. СПб., 1879. С. 29–30.

[3] Крестовский указал, что царь подарил румынам два турецких орудия // Крестовский В.В. Двадцать месяцев… Т. 2. С. 107.

[4] СМ. Вып. 3. С. 160.

[5] Газенкампф М.А. Мой дневник. С. 163.

[6] Цит. по: Румыния в войне за независимость. С. 189.

[7] Куропаткин А. Блокада Плевны // ВС. 1886. № 9. С. 46.

[8] Mihai Viteazul, domnitor al Valahiei (1593-1601). La 23 august 1595, Mihai Viteazul a învins o mare armată turcească într-o bătălie crâncenă într-o zonă mlăștinoasă și împădurită din apropierea satului Călugăreni, între Giurgiu și București.

[9] „Un al treilea tun va fi amplasat în fața corpului principal al cazărmii de gardă”. A se vedea Куропаткин А. Блокада Плевны // ВС. 1886. № 9. С. 46–47.

[10] Цит. по: Румыния в войне за независимость. С. 189.

[11] Паренсов П. Из прошлого. Ч. 2. С. 475.

[12] Румыния в войне за независимость. С. 198.

[13] Генов Ц. Русско-турецкая война 1877–1878 гг. С. 152.

[14] Цит. по: Румыния в войне за независимость. С. 189.

[15] Бранденбург Н.Е. Из дневника артиллериста // СВР. Т. 3. СПб., 1879. С. 40.

[16] Газенкампф М.А. Мой дневник. С. 162–163.

[17] Берс А.А. Воспоминания офицера л.-гв. Преображенского полка о походе в Турцию в 1877–1878 г. // PC. 1898. Т. 94. № 4. С. 392.

[18] Путилов Н.Н. Из дневника офицера за поход 1877–78 годов // СВР. Т. 4. С. 5.

[19] Там же. С. 6.

[20] Немирович-Данченко В.И. Год войны… Т. 2. С. 122.

[21] Гудим-Левкович П.М. Записки П.М. Гудим-Левковича о войне 1877–78 года // PC. 1905. Т. 124. № 12. С. 556.

[22] СМ. Вып. 3. С. 160.

[23] Ordinul Steaua României este cea mai înaltă distincție de stat din România. A fost instituit în 1864 de către domnitorul A. Cuza în șase grade: Marea Cruce, Clasa I, Mare Ofițer, Comandor, Ofițer și Cavaler. Lovitura de stat din 1866 l-a împiedicat pe Cuza să îndeplinească toate formalitățile în timpul instituirii sale. Prin decretul din 11 august 1877, Carol a instituit pentru a doua oară ordinul cu cinci clase .

[24] Скалон Д.А. Мои воспоминания. С. 310.

[25] Зотов П.Д. Война за независимость славян // PC. 1907. Т. 129. № 3. С. 589.

[26] СМ. Вып. 3. С. 158–159.

[27] Куропаткин А. Блокада Плевны // ВС. 1886. № 9. С. 9.

[28] Abordare (fr. approche) – tranșee în zig-zag, cu un terasament de-a lungul marginii, care facilitează apropierea de un oraș asediat.

[29] Pe 4 septembrie, Brigada 1 a Diviziei 31 Infanterie (Regimentele de infanterie Penza și Tambov) a înlocuit Brigada 1 a Diviziei 5 Infanterie, adică Regimentele Arhangelsk și Vologda, care au fost permanent în prima linie timp de 10 zile și au luat parte la asaltul asupra Plevnei, pierzând peste 1.000 de militari. Aceste regimente au fost dispuse pentru odihnă în rezerva la Grivița.

[30] СМ. Вып. 3. С. 168–169.

[31] Там же. С. 169.

[32] Паренсов П. Из прошлого. Ч. 2. С. 142.

[33] Zoil (din greacă) – orator, filozof grec (cinic), critic literar al secolelor IV-III. î.Hr., originar din Amphipolis (Tracia). Zoil – un nume comun pentru un critic invidios, caustic și mărunt.

[34] Бранденбург Н.Е. Из дневника артиллериста. С. 37–38.

[35] Glacis –  se referă la o movilă de pământ dispusă în fața șanțului exterior al unei cetăți; a fost ridicat pentru a îmbunătăți condițiile de tragere în zona din față, camuflarea și protecția fortificației.

[36] СМ. Вып. 43. С. 206–207.

[37] Зотов П.Д. Война за независимость славян // PC. 1907. Т. 132. № 11. С. 323.

[38] СМ. Вып. 46. СПб.: «Столичная Скоропечатня», 1904. С. 282.

[39] Описание русско-турецкой войны… Т. 6. С. 76.