„O victorie dăruită”: cucerirea redutei Grivița 1 de la Plevna din 30 august 1877 (IV)

Dr.Marina FROLOVA,                                                                                                                                                                                                                                    cercetător principal la Institutul de Slavistică, Moscova

La 145 de ani de la victoria în războiul ruso-turc din 1877-1878

”Descoperirea unor noi fapte prin studierea atentă a memoriilor participanților și martorilor bătăliei de la reduta Grivița, precum și a documentelor oficiale publicate în faimoasa „Colecție de materiale despre războiul ruso-turc din 1877-1878 în Peninsula Balcanică”, împărțită în mai multe volume, ne permite să privim evenimentele legate de cucerirea acestei redute la 30 august 1877 dintr-o altă perspectivă”, scrie istoricul rus Marina Frolova într-o cercetare realizată cu sprijinul financiar al Fundației Ruse pentru Cercetări Fundamentale și al Fundației Naționale de Știință din Bulgaria.

Studiul documentelor și al literaturii de specialitate privind bătălia pentru reduta Grivița 1 ridică întrebări la care nu am găsit încă răspunsuri clare. De exemplu, există mai multe versiuni despre cum a fost capturat steagul turcesc (sau două steaguri). Din amintirile lui Kvitka reiese că, în timp ce stătea pe tun și îi privea pe dorobanți, a văzut mai mulți români care s-au năpustit asupra a ceva care zăcea în noroi la picioarele sale, „și din nou s-a auzit un „ura”: acela era un steag turcesc călcat în picioare de soldații noștri”. Ulterior, maiorul a citit în ziarul ”Orient”, publicat la București, că acest steag a fost „smuls din mâinile purtătorului de steag turc de către maiorul Popescu, care a intrat primul pe metereze”[1].

În urma bătăliei de la reduta Grivița 1, au fost capturate două steaguri, conform informațiilor prezentate de corespondentul militar V.V. Krestovski. Unul dintre steaguri a fost capturat de soldații Regimentului Arhanghelsk, iar celălalt a fost capturat de vânătorul român Grigore Ion împreună cu sergentul Nica Ion și caporalul Nica Vasile. [2].  Lucrarea editată de Zîkov oferă următoarea relatare. Rușii au intrat în posesia a două steaguri. Unul dintre ele i-a fost dat unui subofițer rus, purtător de stindard. Dar apoi au venit românii și au încercat să ia acest steag. S-a declanșat o încăierare, în care subofițerul deși a fost grav rănit, a reușit totuși să păstreze lancea steagului în mâini. Cu toate acestea, românii au primit apoi și lancea, pe care au prezentat-o solemn principelui Carol[3].

În „Jurnalul” Corpului IX Armată se scrie că din reduta Grivița 1 au fost luate cinci tunuri și „însemnul redutei (adică un steguleț, n.a.) care zăcea pe jos în redută și care a fost găsit din întâmplare în dimineața zilei de 31 august” [4].

Nici în istoriografia secolului al XX-lea nu există unanimitate. Istoricul român D. Berindei a susținut că soldatul Grigore Ion a capturat steagul verde otoman[5]. Istoricul bulgar Ț. Genov a scris că Grigore Ion Alucăi, soldat al Regimentului 2 Vânători, a reușit să captureze steagul turcesc[6]. În lucrarea „România în Războiul de Independență” se afirma că „în această bătălie, soldatul Ion Grigore, sergentul Gheorghe Stan și caporalul Vasile Nica – toți din Batalionul 2 Vânători – au capturat steagul de luptă otoman” [7].

Trebuie remarcat faptul că diferite documente oficiale conțin informații diferite despre trofee: două, trei sau cinci tunuri, unul sau două steaguri. Astfel, în raportul comandantului Diviziei 5 Infanterie, Schilder-Schuldner, către comandantul Corpului IX Armată din 3 septembrie, care a stat la baza raportului baronului Kridener către șeful Detașamentului de Vest, Zotov, din 6 septembrie, în „Descrierea acțiunilor Brigăzii 1 a Diviziei 5 Infanterie”, semnat de Kridener, se indică faptul că trupele ruse au primit trei tunuri și un steag ca trofee[8]. Aceste date sunt disponibile în lucrările lui P. Parensov, G. Georgiev și V. Topalov[9].  Despre faptul că „în redută au fost capturate de la turci 5 tunuri și 2 steaguri: unul dintre ele de către români”, a raportat comandantului șef adjutantul Cinghiz după cum susține generalul-maior Rodionov, care fusese rănit[10]. Generalul-maior A.P. Strukov, adjutantul comandantului-șef, care fusese trimis de Marele Duce să verifice imediat după sosirea colonelului Cinghiz, s-a întors la 22.30 și a confirmat vestea cuceririi redutei de către Brigada 1 a Diviziei 5 Infanterie și un batalion românesc, precum și capturarea a două steaguri și trei tunuri[11]. Din nota de teren a șefului de stat major al Corpului IX, colonelul Lipinski către generalul locotenent Schilder-Schuldner din 31 august, aflăm că a fost ordonată de către comandantul șef scoaterea din redută a cinci tunuri turcești. S-a recomandat ca, la lăsarea întunericului, să se execute acest lucru cu ajutorul cailor artileriei[12]. Comandantul Detașamentului de Vest, generalul-locotenent P.D. Zotov, a notat în jurnalul său că în reduta Grivița au fost capturate cinci tunuri și două steaguri, lucru menționat și în raportul său, „Descrierea bătăliei trupelor Detașamentului de Vest de lângă Plevna din 26-31 august inclusiv”, care a fost anexat la raportul către șeful Statului Major al Armatei Dunărene, generalul-adjutant A.A. Nepokoicițki din 9 octombrie[13]. Aceleași informații sunt oferite într-o carte a lui P. Vasiliu, locotenent de artilerie în Armata română[14]. Văcărescu a scris că turcii lăsaseră în redută cinci tunuri și un steag[15]. În mod curios, autorii celui de-al cincilea volum al „Descrierilor Războiului ruso-turc din 1877-1878” au pus sub semnul întrebării relatarea lui Văcărescu despre cele cinci tunuri, subliniind că înainte de asalt, potrivit autorilor turci, în redută erau doar două tunuri. „Unde și când au fost aduse restul nu reiese clar din sursele turcești” [16].

În „Jurnalul” Corpului IX Armată s-a analizat problema referitoare la cine a intrat primul în redută. ”Din cauza crepusculului, acest lucru a fost dificil de stabilit”, se sublinia în „Jurnalul”. „Și în plus, primii, probabil, au fost uciși, dar putem spune fără exagerare că, alături de abilitatea de a conduce a generalului Rodionov și de exemplul său personal, toți ofițerii, în special cei din Batalioanele 3 și 2 au contribuit cu participarea lor personală în mod direct la capturarea redutei”.

Totodată, au fost menționate numele locotenentului Fedorovici și al căpitanului de stat major Orlov, comandanți ai Companiilor 3 Pușcași din Regimentele Arhanghelsk și Vologda, companii care au fost întotdeauna în frunte de la început. Maiorul Kvitka și rotmistrul Hvostov, ordonanțele comandantului Corpului IX, au intrat și ei în redută din liniile înaintate[17].

Cu toate acestea, presa avea nevoie de emoții puternice și de imagini vii ale personajelor. Gloria primului militar care a sărit pe parapetul redutei Grivița, în corespondența lui Krestovski, i-a revenit pe merit colonelului Schlitter. Alături de el se afla un ofițer român, cunoștința autorului, care a participat la asalt în calitate de voluntar, dar numele lui nu era cunoscut de jurnalist. Imedial după ce a sărit în redută, viteazul român „era tăiat în bucăți de iatagane”.

Concomitent cu Schlitter, în redută au pătruns și maiorul Kvitka și rotmistrul Hvostov [18]. Această informație a fost confirmată și în lucrarea editată de Zîkov[19]. În lucrarea istoricilor bulgari Georgiev și Topalov, ofițerul român necunoscut care a avut parte de o moarte cumplită a fost identificat în mod greșit ca fiind A. Popescu[20].  Povestea maiorului Popescu, tăiat în bucăți, a fost relatată și de istoricul bulgar E. Penkova[21].  F.V. Green (1850-1921), atașat militar la Ambasada SUA din Sankt Petersburg și la armata rusă în timpul războiului, credea că atât comandantul Regimentului 17, cât și comandantul Brigăzii române au fost uciși la mică distanță de parapet[22].

Corespondentul rus V.I. Nemirovici-Dancenko a mai scris că primii care au urcat pe parapetul redutei au fost colonelul Schlitter, maiorul Kvitka, rotmistrul  Hvostov și maiorul român A. Popescu, dar pe acesta din urmă, spre deosebire de colegul Krestovski, corespondentul „l-a lăsat în viață” și a dat detalii interesante din biografia sa, care sunt confirmate și în bazele de date contemporane. Și anume: Alexandru Candiano-Popescu (1841–1901), comandant al Batalionului 2 Pușcași, a fost deputat în Parlamentul României și doctor în drept, precum și conducător (președinte) al autoproclamatei entități statale din Ploiești – Republica Ploiești, care a existat o zi, de la 8 august până la 9 august 1870. Entitatea a fost desființată, iar instanța i-a achitat pe Popescu și pe susținătorii săi. ”Este un brunet energic și chipeș, deși scund și ars de soare. Acum este purtat pe brațe în București. Este de înțeles – este eroul zilei. A salvat onoarea armatei române în această zi și, nu fără motiv, a meritat Ordinul Sf. Gheorghe (clasa a 4-a, n.a.), fiind printre primii militarii români care îl poartă acum pe piept” [23], a relatat Nemirovici-Dancenko. Krestovski a subliniat că Popescu, care a practicat avocatura pe timp de pace, s-a înrolat în armată înainte de război și nu a fost numit comandant de batalion decât în dimineața zilei de 30 august[24]. Jurnaliștii ruși nu știau că în 1859 Popescu a absolvit școala militară de artilerie cu gradul de locotenent.

Jurnalistul francez marchizul van de Woestin de Gramme de Warde, fost căpitan de artilerie, a remarcat că încrederea în victorie a renăscut în el de îndată ce Regimentele 17 și 18 rusești au intrat în bătălia pentru reduta Grivița: „nu se vor întoarce cu mâna goală”, iar succesul va fi „ca la Nikopol”, al cărui asalt l-a urmărit el însuși. Și marchizul nu s-a înșelat – fortificația a fost cucerită în strigăte de „Ura!”. „Un sublocotenent român a fixat steagul pe reduta și a fost unul dintre primii care a urcat pe ea” [25]. Istoricul militar francez Jean-Amédée LeFaure a descris asaltul asupra redutei Grivița realizat de către Brigada 1 a Diviziei 5, care, la ora 19:15, a făcut ca reduta împreună cu cinci tunuri Krupp și două steaguri să ajungă în mâinile rușilor. Le Fort a observat că, în același timp cu rușii, un batalion al Regimentului 16  Dorobanți a intrat în redută și a capturat stindardul[26].

Berindei a susținut că în fruntea trupelor române care au luat reduta s-au remarcat în mod deosebit comandantul Alexandru Candiano-Popescu și căpitanul Moise Groza[27].

Cu toate acestea, odată cu curățarea redutei de turci, siguranța relativă  a fost în curând tulburată de bateriile turcești, care, aflându-se pe reduta Grivița 2, „cu o precizie uimitoare” au început să tragă în fortificația capturată. „Ca o turmă lașă de oi, românii s-au împrăștiat când au explodat grenadele și s-au înghesuit în colțuri. Și toți soldații noștri care se adăpostiseră în spatele coloanelor de atac și erau acum aici, i-am trimis la unitățile lor” [28], a precizat maiorul Kvitka. Din cauza pierderii abundente de sânge, s-a simțit slăbit și, din moment ce sanitarii nu se vedeau, „la căderea nopții” s-a dus singur la postul de bandajare, împreună cu un soldat rănit la picior.

La sfârșitul lunii octombrie, Kvitka s-a întors la Grivița pentru a-și continua serviciul la cartierul general al Corpului IX, deși rana sa nu se vindecase încă.

Pe 5 noiembrie, Blaramberg, adjutantul principelui român Carol, i-a înmânat ofițerului rus medalia de aur „Virtutea militara”[29] , subliniind că Alteța Sa îi acordă această medalie lui Kvitka pentru faptele de vitejie din timpul asaltului asupra redutei Grivița si în amintirea faptului ca a luptat în rândurile romanilor. Kvitka nu a ascuns faptul că a fost „flatat să primească această decorație, dar supărător a fost faptul că un prinț străin l-a apreciat înaintea conducerii ruse”.

La 7 noiembrie, Kvitka a venit la Poradim pentru a-i mulțumi lui Carol pentru distincție. Principele român l-a primit pe maiorul rus și „foarte amabil, i-a strâns mâna”. Kvitka a răspuns că pentru el este „o mare onoare să fie decorat de prințul român, care este primul soldat al armatei sale, și să câștige această distincție luptând în rândurile bravilor săi soldați”. „Am păcătuit împotriva adevărului, dar ce pot să fac – nu se putea altfel decât să răspund cu politețe la o astfel de atenție măgulitoare din partea unui suveran simpatic”, a scris Kvitka. Principele român a vorbit îndelung cu ofițerul rus despre luptele de lângă Plevna de la sfârșitul lunii august, întrebându-l despre participarea sa la acestea. Desigur, Kvitka a tăcut când a fost vorba despre „cum a fugit acoperirea lui Fălcoianu și cât de puțin au contribuit românii la asaltul redutei de la Grivița”. Când Kvitka și-a luat rămas bun, Carol a remarcat că medalia „Virtute militara” are aceeași semnificație în România ca și Crucea Sfântului Gheorghe în Rusia. Kvitka a interpretat remarca prințului român ca fiind o aluzie la faptul că ar fi trebuit să poarte medalia românească deasupra Ordinului Vladimir, în timp ce maiorul „a pus-o mai jos, așa cum ar trebui să facă cu un ordin străin” [30].

Și din nou ne îndreptăm atenția către ce s-a întâmplat la reduta Grivița pe 30 august. După capturarea acesteia, comandantul regimentului Vologda, colonelul S.V. Rîkaciov (1829-1899), s-a deplasat cu două batalioane împotriva întăririlor turce din tabăra situată la nord-vest de redută care se grăbeau să-i ajute pe ai lor. Militarii Regimentului Vologda au pătruns în această tabără, dar nu au putut să o cucerească și s-au retras în reduta Grivița 1, unde steagurile rusesc și românesc fluturau deja la ora 19:30. Generalul-maior Rodionov a fost rănit, iar colonelul Rîkaciov a preluat comanda brigăzii[31]. La ora 20:00 în redută era „extrem de aglomerat, aproape întreg regimentul Arhanghelsk s-a strecurat acolo; au mai fost și cei din Regimentul Vologda, majoritatea din batalionul 1. În colțul de sud-est al redutei se afla un grup de militari români, format din aproape 100 de oameni ai batalionului lui Popescu (românii spuneau că erau 200)” [32], se consemnează în „Jurnalul” Corpului IX Armată. La ordinul colonelului Rîkaciov, trupele în exces au fost retrase din redută și au început să evacueze răniții și să îndepărteze cadavrele.

Asalturile asupra redutei Grivița din 30 august i-au costat scump atât pe români, cât și pe ruși. Pierderile Diviziei 4 română au fost de 27 de ofițeri și 1300 de militari cu grade inferioare, uciși sau răniți. Pierderile totale ale românilor în acea zi au fost următoarele: 56 de ofițeri și 2500 de militari cu grade inferioare, adică „24% din numărul total al trupelor angajate în luptă”[33].  Brigada 1 a Diviziei 5 Infanterie a avut morți și răniți: „un general, 21 de ofițeri de stat major și ofițeri superiori, precum și 1012 de militari cu grade inferioare, ceea reprezintă aproximativ 22% din numărul total (5.000 de oameni)”. Aceste informații se regăsesc în  lucrarea „Descrierea războiului ruso-turc…” [34].

Parensov a intrat într-o polemică cu autorul român, locotenentul de artilerie Vasiliu, care susținea că brigada de infanterie a colonelului Cantilli a cucerit reduta Grivița de la turci, în timp ce generalul Rodionov și brigada sa au ajuns prea târziu, iar la asalt au luat parte doar două companii din partea rusă[35]. Bazându-se pe informațiile comisiei istorico-militare conform cărora în data de 30 august batalioanele ruse numărau 750 de militari, Parensov menționa că două companii aveau 375 de militari, iar pierderile Brigăzii 1 depășeau cu mult această cifră.

În consecință, potrivit acestuia, autorul român „se abate nu numai de la adevărul istoric, ci și de la aritmetică” [36].

Căpitanul Tilo Lebrecht von Trota din „serviciul german”, a cărui lucrare a fost tradusă în limba rusă imediat ce a apărut în 1878, remarca faptul că „pierderile românilor de 36 de ofițeri și 2.500 de soldați uciși și răniți, servesc drept dovadă clară a curajului și a îndrăznelii cu care această tânără armată a rezistat botezului focului de aici”. Dar „soluționarea tactică a atacului trebuia, totuși, să aibă loc doar atunci când brigada rusă urma să avanseze dinspre sud” [37].

Generalul-locotenent Kridener, după ce a primit vestea capturării redutei în jurul orei 21.00 a ordonat lui Schilder-Schuldner să o mențină.

O companie de geniști trimisă de Kridener a săpat un șanț pentru o comunicare convenabilă cu reduta dinspre depresiunea Griviței și a construit două barbete[38] pentru a monta tunuri, altfel spus reduta a fost adaptată pentru apărare pe timp de noapte. Comandantul-șef i-a cerut Principelui Carol să „ordone ca artileria să fie adusă în redută pe timpul nopții”. Din motive necunoscute, însă, acest ordin nu a fost executat[39]. Turcii, care au încercat fără succes de trei ori în timpul nopții să recucerească reduta, și-au început asaltul în dimineața zilei de 31 august, după o pregătire de artilerie. Regimentele rusești (Arhanghelsk, Vologda și batalioanele Staroingermanlandski), cu „salve constante din redută și din șanțuri” au oprit coloana de turci la 200 de pași de redută, iar după o jumătate de oră de schimburi de focuri înverșunate din ambele părți, liniile turcești, în ciuda semnalelor de atac și a strigătelor de „Alla!”, au cedat și s-au retras. Artileria care a sosit (bateria 4 a Brigăzii 5 Artilerie și bateria 1 a Brigăzii 3 Artilerie), aruncând o ploaie de șrapnel asupra turcilor, i-a pus în cele din urmă pe aceștia pe fugă. Apoi turcii au deschis focul cu artileria grea asupra redutei Grivița 1, care a început să scadă în intensitate abia la ora 14.00[40]. La ora 12.00, adjunctul șefului Statului Major al Armatei Dunărene, generalul-maior K.V. Levițki (1835-1890), care s-a întors de la reduta Grivița, a înmânat comandantului-șef declarația baronului Kridener potrivit căreia nu a contat deloc pe ajutorul românilor. La ora 14.20, căpitanul-baron Ungern-Sternberg, l-a informat pe Marele Duce [Nikolai Nikolaevici – n.r.] că întreaga Brigadă 1 a Diviziei 5 Infanterie se află încă în reduta Grivița și în tranșeele din apropierea acesteia[41].

Se știe că la 30 august, ora 21.00, comandantul Diviziei 4 române, colonelul A. Anghelescu, a trimis ca întărire pentru apărătorii redutei un regiment de dorobanți din brigada colonelului Baronescu cu o baterie, dar din cauza întunericului, a terenului accidentat și a săpăturilor din fața redutei, aceste unități au ajuns la ea abia în zorii zilei[42]. Dorobanții nu au luat parte la respingerea atacului turcilor care a avut loc dimineața. În „Jurnalul” Corpului IX Armată se consemnează că în jurul orei 11.00, pentru a distrage atenția inamicului de la redută, unde urmau să ajungă două tunuri românești cu rază lungă de acțiune, la ordinul colonelului Anghelescu,  bateria românească cu rază lungă de acțiune s-a deplasat cu avânt în stânga redutei și cu patru tunuri a deschis focul asupra taberei turcești fortificate. Turcii au bombardat-o imediat cu grenade atât din față, cât și din flancul stâng de la redutele turcești 4 și 5, iar românii au fost nevoiți să se retragă cu pierderi grele[43]. În cartea „România în războiul pentru independență” se menționează că tocmai comandanți români au fost cei care au luat măsuri urgente pentru organizarea apărării redutei cucerite, că românii au respins cele trei atacuri nocturne ale turcilor și lor le revine meritul pentru respingerea atacului de dimineață al turcilor asupra redutei. Cu toate acestea, comandamentul român nu a reușit să dezvolte succesul și trupele nu au urmărit inamicul până la reduta Grivița 2, deși aveau forțe suficiente pentru asta[44].

În lucrarea, editată de I.I. Rostunov, se subliniază că forțele aliate, după ce au capturat reduta Grivița, nu au dezvoltat succesul, iar acest lucru le-a permis turcilor să ia măsuri pentru a-și întări apărarea în această direcție. Ca dovadă a acestui fapt, jurnalul ministrului de război D.A. Miliutin, din 31 august, conține următoarea mențiune[45]: „Reduta Grivița rămânea în posesia noastră; dar turcii reușiseră să construiască noi fortificații care puteau fi folosite împotriva ei, în timp ce ai noștri, după ce au ocupat reduta, nu au făcut nimic pe parcursul întregii zile pentru a se stabili solid acolo și nici nu au introdus artileria în redută” [46]. Acest pasaj din jurnal, în opinia noastră, evidențiază clar că Miliutin a fost slab informat despre acest episod al acțiunilor de luptă, ordinele date și posibilitatea executării lor, deoarece în acea zi nu se simțea bine și „stătea deoparte, la distanță” [47].  În plus, antipatia lui față de Marele Duce Nikolai Nikolaevici și personalul  său este clar vizibilă aici.

La 31 august, comandantul șef a ordonat ca reduta Grivița să fie predată românilor, dar principele Carol și-a exprimat dorința ca o parte din trupele ruse să fie lăsate în ea, drept urmare acolo au rămas două companii ale regimentului Arhanghelsk, pe care comandantul, un ofițer de stat major român, numit de generalul Cernat, „le-a „așezat în șanțul redutei care dădea spre cea adiacentă dinspre nord” [48], adică reduta Grivița 2, situată la 250 de stânjeni de reduta Grivița 1. Desigur, aceste informații nu se regăsesc în lucrarea „România în Războiul de Independență”. Istoricul bulgar Barbolov s-a înșelat în multe privințe, foarte semnificative, susținând că la 30 august, în acord  cu baronul Kridener, reduta a fost cedată românilor și la cererea acestora au fost cantonate aici două companii Arhanghelsk, că au fost aduse tunuri noaptea și că atacurile nocturne ale turcilor au fost respinse de ruși și români care au luptat cot la cot, precum și că tânăra armată română și-a primit botezul de luptă și recunoașterea de maturitate[49].

Relevantă este și nota de teren a comandantului artileriei Corpului IX Armată, generalul-maior D.D. Pohitonov (1824-1889) către generalul-locotenent Schilder-Schuldner din 31 august, în care se raporta că patru tunuri de 4 livre din artileria care i-a fost încredințată ar putea fi plasate în reduta Grivița numai dacă „garnizoana acesteia va fi compusă din trupele noastre”. Comandantul Artileriei Armatei Dunărene, prințul-general N.F. Massalski (1812–1880) nu a fost de acord cu amplasarea acestor tunuri atunci când românii au ocupat reduta – li s-a propus să-și instaleze propriile tunuri în redută[50]. Kuropatkin, în rapoartele despre acțiunile comandamentului rus din toamna anului 1877, a subliniat că „după asalt neîncrederea în trupele române a crescut la generalul Zotov într-o măsură și mai mare, iar în calculele sale a ignorat exact 40 de batalioane române” [51].

Locotenent-colonelul de Stat Major A.K. Puzîrevski, a repetat aproape textual afirmația lui Kuropatkin: neîncrederea în trupele române „după asalt a crescut în așa măsură încât aproape niciunul dintre liderii militari ruși nu i-a luat în seamă în calculul forțelor reciproce”[52].

Schilder-Schuldner, într-o notă de teren adresată colonelului Anghelescu din 31 august, a cerut „să trimită patru sau mai bine șase tunuri ușoare în această seară și să le ordone să stea cu grijă în redută. Trag – numai când turcii atacă reduta” [53].

Tunurile românești (4 piese) au putut fi aduse la reduta Grivița abia în noaptea de 1 septembrie, când a încetat bombardamentul de artilerie. Acolo au intrat și două batalioane române, care i-au înlocuit pe militarii obosiți ai Regimentului Arhanghelsk. În seara zilei de 31 august, tunurile turcești au fost scoase din reduta Grivița, iar însemnul redutei turcești a fost lăsat românilor, se constata în „Jurnalul” Corpului IX Armată.

 

(Va urma)

[1] Там же. С. 182.

[2] Крестовский В.В. Двадцать месяцев… Т. 2. С. 86.

[3] Война 1877 и 1878 гг. в Европейской Турции. С. 349.

[4] СМ. Вып. 3. С. 131.

[5] Berindei D. La guerre d’independence de la Roumanie. Р. 156.

[6] Генов Ц. Русско-турецкая война 1877–1878 гг. и подвиг освободителей. София: Пресс, 1979. С. 152.

[7] Румыния в войне за независимость. С. 185.

[8] СМ. Вып. 41. С. 109.

[9] Паренсов П. Из прошлого. Ч. 2. С. 140; Георгиев Г., Топалов В. Кратка история на освободителната война… С. 241.

[10] СМ. Вып. 3. С. 387.

[11] Там же.

[12] СМ. Вып. 41. С. 142.

[13] Зотов П.Д. Война за независимость славян // Pусская старина. 1907. Т. 129. № 2. С. 311; СМ. Вып. 41. С. 190.

[14] Vassiliou P.St. OperaQ ons de l’armee roumaine pendent la guerre de l’independence. Journal d’un offi cier. Paris: Librairie militaire de J. Dimaine, 1880. P. 79.

[15] Вакареску Т. Участие румын в кампании… // ВС. 1889. Т. 187. № 6. С. 249.

[16] Описание русско-турецкой войны… Т. 5. С. 186; Паренсов П. Из прошлого. Ч. 2. С. 139.

[17] СМ. Вып. 3. С. 131–132.

[18] Крестовский В.В. Двадцать месяцев… Т. 2. С. 86.

[19] Война 1877 и 1878 гг. в Европейской Турции. С. 348.

[20] Георгиев Г., Топалов В. Кратка история на освободителната война… С. 241.

[21] Пенкова Е. Трите щурма на Плевен. 19 юли . 12 септември 1877 г. Плевен: Военно-исторически музей . Плевен, 1963. С. 32.

[22] Greene F.V. The Russian Army… P. 245.

[23] Немирович-Данченко В.И. Год войны… Т. 2. С. 117.

[24] Крестовский В.В. Двадцать месяцев… Т. 2. С. 96.

[25] Woestyne de Grammez de Wardes, van de. La guerre russo-turque, 1877–1878. Р. 159.

[26] Le Faure A.J. Histoire de la guerre d’Orient (1877–1878). Paris: Garnier Fr.res, 1878. Vol. 1. P. 471–472.

[27] Berindei D. La guerre d’independence de la Roumanie. Р. 156.

[28] Квитка А.В. Записки казачьего офицера. С. 182–183.

[29] „Virtutea militară”, medalie instituită la 8 aprilie 1872 de către Principele Carol al României, se acorda în două grade: gradul I (aur) era acordat ofițerilor, iar gradul II (argint) subofițerilor și gradelor inferioare. Din 1877 până în 1916, a fost cea mai înaltă distincție militară acordată militarilor români pentru fapte eroice și trebuia să fie purtată înaintea tuturor celorlalte ordine și medalii.

[30] Там же.

[31] СМ. Вып. 3. С. 131; Описание русско-турецкой войны… Т. 5. С. 183.

[32] СМ. Вып. 3. С. 132.

[33] Вакареску Т. Участие румын в кампании… // ВС. 1889. Т. 187. № 6. С. 249; Описание русско-турецкой войны… Т. 5. С. 179.

[34] Описание русско-турецкой войны… Т. 5. С. 187.

[35] Vassiliou P.St. OperaQ ons de l’armee roumaine… Р. 78–79.

[36] Паренсов П. Из прошлого. Ч. 2. С. 140.

[37] Трота, Тило Лебрехт фон. Борьба под Плевной. С. 72.

[38] Barbetă (din franceză barbette) – se referă la o structură defensivă în jurul unei piese de artilerie, sub forma unui dig acoperit de un parapet pentru a adăposti tunurile.

[39] СМ. Вып. 2. С. 388.

[40] СМ. Вып. 3. С. 141

[41] СМ. Вып. 2. С. 395.

[42] Описание русско-турецкой войны… Т. 5. С. 183.

[43] СМ. Вып. 3. С. 141.

[44] Румыния в войне за независимость. С. 185–187.

[45] Русско-турецкая война 1877–1878 гг. С. 142.

[46] Милютин Д.А. Дневник. С. 214.

[47] Там же.

[48] СМ. Вып. 3. С. 145–146; Вып. 41. С. 147.

[49] Барболов Г. Руско-турската освободителна война… С. 121.

[50] СМ. Вып. 41. С. 144.

[51] Куропаткин А. Блокада Плевны // ВС. 1885. № 2. С. 188.

[52] Пузыревский А.К. Десять лет назад. Война 1877–1878 гг. СПб.: тип. В.С. Балашева, 1887. С. 46.

[53] СМ. Вып. 41. С. 144–145.