„O victorie dăruită”: cucerirea redutei Grivița 1 de la Plevna din 30 august 1877 (II)

Dr.Marina FROLOVA,                                                                                                                                                                                                                                    cercetător principal la Institutul de Slavistică, Moscova

La 145 de ani de la victoria în războiul ruso-turc din 1877-1878

”Descoperirea unor noi fapte prin studierea atentă a memoriilor participanților și martorilor bătăliei de la reduta Grivița, precum și a documentelor oficiale publicate în faimoasa „Colecție de materiale despre războiul ruso-turc din 1877-1878 în Peninsula Balcanică”, împărțită în mai multe volume, ne permite să privim evenimentele legate de cucerirea acestei redute la 30 august 1877 dintr-o altă perspectivă”, scrie istoricul rus Marina Frolova într-o cercetare realizată cu sprijinul financiar al Fundației Ruse pentru Cercetări Fundamentale și al Fundației Naționale de Știință din Bulgaria.

După un bombardament de artilerie de patru zile asupra fortificațiilor de la Plevna, Consiliul Militar, întrunit la 29 august, a decis să le ia cu asalt… Conform dispoziției Detașamentului de Vest din 30 august, Armata română urma să atace reduta Grivița. „Pentru a facilita acest atac, trebuie avansată” Brigada 1 a Diviziei 5 Infanterie a Corpului IX Armată rus [comandant general-maior N.P. Rodionov (1825-1897)] „cu două baterii de 4 livre de la Grivița, pentru a acoperi flancul stâng al armatei române de orice încercare a rezervelor inamice. Două batalioane din această brigadă trebuie să atace împreună cu românii fortificația nordică pe latura ei de sud-vest” [1]. Armata română dispunea de 42 de batalioane (câte 600 de oameni într-un batalion) și 17 baterii; Brigada 1 a Diviziei 5 Infanterie, formată din Regimentul 17 Infanterie din Arhanghelsk și Regimentul 18 Infanterie „Vologda”, dispunea de 6 batalioane de câte 800 de oameni fiecare, ceea ce în total însemna aproximativ 30.000 de oameni[2]. Este adevărat că generalul român A.Cernat a destinat doar 11 batalioane din 42 pentru a lua cu asalt reduta Grivița[3].

Generalul-locotenent baron N.P.Krüdener (1811-1891), șeful Corpului IX  Armată, pe baza dispoziției, a dat ordinele necesare pentru trupele corpului său. A ordonat, în special ca „două batalioane ale regimentului Arhanghelsk să atace reduta din sud-vest, iar restul de patru batalioane să acopere flancul stâng al atacatorilor pentru a nu fi manevrat de rezervele turcești” [4]. Într-un studiu despre războiul ruso-turc realizat de generalul-maior S.P. Zîkov (Sankt-Petersburg, 1881), se menționa că ordinele referitoare la asaltul redutei Grivița au fost date de comanda aliată „astfel încât cea mai mare parte a acțiunii, și prin urmare și onoarea, să revină trupelor române: românii să atace, rușii doar să-i sprijine. Dar a fost invers”[5]. Este important de subliniat că, de regulă, această împrejurare extrem de importantă este ignorată în studii, iar dispoziția pentru 30 august este interpretată în sensul că românii urmau să atace reduta Grivița dinspre nord-est, iar dinspre sud – întreaga Brigada 1 a Diviziei 5 din cadrul Corpului IX Armată cu două baterii[6]. Trupele române erau subordonate generalului Cernat, iar brigada rusă desemnată să sprijine românii avea propriul comandant, generalul-locotenent baron Krüdener. „Principele Carol, deși comanda întregul Corp de Vest era mai degrabă doar prezent pe flancul drept decât la comandă deoarece se afla mai aproape de poziția Diviziei 4 române”[7], a remarcat Parensov. Postul de comandă al armatei române se afla în apropierea rezervei principale, pe înălțimea dominantă de la originea văii Bukov, de unde se vedea bine întregul front de acțiune al Diviziilor 3 și 4 [8] participante la atac.

Este important de notat că „terenul extrem de accidentat”, folosit cu pricepere de turci, a ascuns poziția redutelor de la Grivița într-o asemenea măsură încât doar reduta 1 (Kanly-Tabia) era vizibilă din sud și est, iar reduta 2 (Bash-Tabia) din nord, dar numai atunci când era abordată de aproape. Ambele redute erau conectate prin tranșee la o distanță de 400 de pași. Din acest motiv, în cartierul general al Corpului de Vest se credea că există o singură redută opusă satului Grivița, care a fost numită în dispozitivul de luptă „fortificația de nord” [9]. Comandamentul românesc, după patru zile de recunoaștere, a avut aceeași părere ca și cel rusesc[10]. Abia în timpul bătăliei s-a făcut o „descoperire neplăcută”.

La începutul secolului al XX-lea, Parensov, investigând cu scrupulozitate bătălia de la Plevna, a descoperit în jurnalul detaliat al Corpului IX Armată că până la a doua luptă de la Plevna, la 18 iulie, ambele redute turcești fuseseră construite, cu „profil puternic” iar regimentele Arhanghelsk și Vologda le-au atacat sub conducerea general-locotenentului I.I.Shilder-Shuldner (1816-1878), comandantul Diviziei 5 Infanterie. „Explicația acestei probleme”, de ce comandamentul Detașamentului de Vest nu știa despre existența celei de-a doua redute, „se pierde în ceața din 30 august, care acoperă multe dintre evenimentele din jurul Plevnei în acele zile cumplite” [11], scria Parensov, care nu a găsit niciodată o explicație pentru această circumstanță fatală.

Pe 30 august, asaltul a început la ora 15. Prima coloană a Diviziei 3 române după ce a trecut peste câteva înălțimi, a cucerit tranșeele și a descoperit abia atunci că în fața sa nu se afla una, ci două redute. Coloana Diviziei 3 a ajuns în fața redutei 2, în timp ce coloana Diviziei 4 se îndrepta să cucerească reduta nr. 1. Comandantul primei coloane (patru batalioane), colonelul Ipătescu, a condus atacul, dar încercările de a urca pe zidurile fortificației au fost respinse cu pierderi de 1 200 de oameni. Românii s-au retras[12]. Autorii cărții „România în Războiul de Independență” și istoricul bulgar G. Barbolov oferă cifre destul de diferite: în cele 40 de minute de luptă, românii au pierdut 26 de ofițeri, iar 683 de grade inferioare au fost uciși sau răniți[13].  Zîkov a remarcat că „românii au fost într-adevăr întâmpinați cu o ploaie de gloanțe, astfel, trupele române, care luau contact cu focul luptei prima dată, nu au putut să îi reziste, au fost tulburate și au început să se retragă în ordine, apoi în dezordine și, în cele din urmă, au fugit lăsând pe drum grămezi de răniți și morți”[14]. Acest spațiu din fața redutei a devenit mai târziu cunoscut sub numele de „Valea Lacrimilor” sau „Valea Sângelui” [15]. Coloana a doua a Diviziei 3 (trei batalioane) a colonelului Gramont (A. Gramont) „s-a pierdut în ceață și nu a fost de nici un folos” [16]. În istoriografia română, s-a exprimat opinia că dacă coloana lui Gramont și al doilea eșalon al colonelului Ipătescu ar fi lansat un nou atac, turcii nu ar fi putut rezista și ar fi cedat reduta[17]. Înregistrând pierderi și neprimind întăriri, Divizia 3 română nu a mai participat la lupte ulterioare.

Coloana Diviziei 4, aflată sub comanda comandantului Brigăzii 1, colonelul G. Borănescu, a atacat dinspre est reduta Grivița nr. 1, dar a fost nevoită și ea să se retragă cu pierderi grele în spatele înălțimii de unde începuse atacul. Colonelul Anghelescu, comandantul Diviziei 4, i-a transmis principelui Carol un raport asupra desfășurării bătăliei și i-a cerut să grăbească introducerea trupelor care urmau să atace reduta de pe flancuri. Carol, care din punctul său de observație de la Grivița nu putea vedea decât reduta 1 și, prin urmare, doar atacul Diviziei 4, a trimis un ordin corespunzător șefului Diviziei 3 române și comandantului Corpului IX Armată rus. Generalul Cernat, care a observat personal atacul Diviziei 3, a răspuns că această divizie atacase deja și nu putea fi reangajată în luptă.

Considerând periculoasă poziția flancului drept după retragerea Diviziei 3, generalul Cernat a ordonat ca 14 batalioane ale Diviziei de rezervă a colonelului Cherchez să fie mutate mai aproape de acest flanc în cazul în care inamicul ar fi atacat dinspre fortificațiile frontului de nord[18].

Parensov a fost surprins de această decizie a generalului român: doar patru batalioane au fost implicate în asalt, în timp ce în rezervă erau 14 batalioane proaspete, precum și Divizia de rezervă a colonelului Cerchez. În plus, generalul Cernat considera că „trupele  angajate în luptă, nu pot relua lupta”. „La Dealul Verde a fost altfel” [19], a comentat Parensov, referindu-se la acțiunile trupelor rusești sub comanda generalului-maior M.D. Skobelev.

Colonelul A.I. Lipinski, fost comandant al Regimentului 35 Infanterie Briansk, numit șef de stat major al Corpului IX Armată, a sosit de la Șipka la Movila Țarului din Plevna, în jurul orei 15.30. „Continuu veneau și plecau de pe flancul drept, în special de la români, adjutanți și curieri. Iar împăratul a participat în mod special la atacul trupelor române, deoarece acesta a fost prima lor experiență și au trebuit să ia cu asalt două redute după satul Grivița: una în mod independent, iar cealaltă cu ajutorul Brigăzii 1 a Diviziei 5”[20]. Pictorul V.V. Vereşciaghin a relatat efectul pe care l-a avut raportul despre respingerea asaltului asupra principelui Carol și a anturajului său, care urmăreau „partea lor” cu o atenție deosebită. Principele s-a făcut palid, s-a clătinat, a cerut un cal și a plecat galopând cu câțiva ofițeri. De asemenea, V.I.Nemirovici-Dancenko, corespondent militar prezent în acel moment în detașamentul lui Skobelev, a scris despre reacția lui Carol la strigătele „românii tremură”, „românii se retrag”, „românii fug”, bazându-se pe mărturii ale martorilor oculari. Pentru prințul român, potrivit jurnalistului, „lovitura a fost neașteptată și crudă. Tânăra armată, pentru care făcuse atâtea eforturi și sacrificii, în care își investise toată viața și sufletul, fugea și alerga la întâmplare…” (acest pasaj a fost reluat în eseul deja menționat, editat de Zîkov) [21]. Iar Vereşciaghin a prezentat această situație dintr-un unghi diferit: „De ce este atât de agitat?” – l-a întrebat pe colonelul român care a rămas pe deal. „Foarte simplu, a răspuns el cu sânge rece, fără să-și scoată binoclul din ochi. Știe perfect că nu va sta (pe tron – n.a.) dacă va fi înfrânt”[22]. La ora 16.00, șeful Diviziei 4, colonelul Anghelescu, fără să aștepte sprijin, și-a condus din nou trupele la atac, dar și acesta a fost respins, iar românii s-au retras din nou dincolo de înălțimea indicată[23], a menționat Văcărescu în lucrarea sa. În „Jurnalul operațiunilor militare împotriva Turciei în teatrul european de război”, care a fost coordonat de colonelul M.A.Hasenkampf (1843–1913), se consemnează că la ora 15.50 trupele ruse s-au apropiat de reduta Grivița și „în tranșee a început o bătălie. O parte din trupele române s-au retras din cauza focului puternic și au început să se regrupeze” [24].  Astfel, sprijinul rușilor a existat, dar nu a fost atât de semnificativ (doar două batalioane conform dispoziției) încât să schimbe cursul bătăliei, astfel că românii nu l-au observat (sau nu au dorit să-l observe), lucru care reiese din scrierile lui Văcărescu și din monografia colectivă „România în războiul pentru independență”.

De la înălțimea unde se afla comandantul Corpului IX Armată, baronul Krüdener și cartierul general al acestuia, se vedeau clar acțiunile trupelor române și deplasarea brigăzii ruse de la Grivița. Iată cum este descris acest atac în „Jurnalul de operațiuni militare al Corpului IX Armată…”: „Tinerele trupe române, încă neexperimentate în lupte, s-au deplasat la început în linii ordonate, intrând în zona focului de pușcă dispus pe trei rânduri și, parțial, a focului de artilerie de flanc dinspre fortificațiile Bukov-Lipa (acum Bukovlîk – n.a.), nu au putut rezista și, în ciuda exemplului și încurajărilor ofițerilor lor (dintre care unii din Statul Major General căzuseră, aflându-se în fața trupelor), s-au retras în jurul orei 16.15 în plină dezordine spre șoseaua Vrbica. Numai eșalonul avansat de pe flancul stâng (un batalion sau două) s-a oprit într-o mică depresiune, cu 400 de pași înainte de a ajunge la redută” [25]. Generalul-maior Rodionov, văzând această situație și cunoscând că misiunea brigăzii sale era doar de a susține românii, a oprit trupele sale, o parte în spatele dealului, cealaltă într-o depresiune, la aproximativ 300 de pași de redută. A treia companie de pușcași Arhanghelsk s-a alăturat românilor rămași după asalt, care stăteau, în relativă siguranță, în spatele unei mici movile aflate în fața redutei turcești. Când românii au observat sosirea numărului mic de întăriri, „au vrut să fugă”, dar subofițerul Biletov „a început să se certe cu ei și i-a determinat să rămână” [26].

Căpitanului de Stat Major V.M.Vonliarliarski, ofițer de ordonanță al comandantului-șef, i s-a relatat despre un incident foarte curios: „la ora 4.00 un ofițer român a galopat la fortificația țarului, a sărit cu dibăcie de pe cal, a alergat la suveran, și-a dat jos chipiul și a raportat: „Maiestate, reduta Grivița este luată de trupele române… dar nu sunt sigur”. Împăratul nu s-a putut abține să nu zâmbească la un asemenea raport comic[27].

V.V.Vereşciaghin a observat deplasarea armatei române și „a avut ocazia să se convingă încă o dată că rapoartele oficiale, de obicei, nu reflectă realitatea”. „De pildă, s-a văzut clar că trupele române, cu excepția câtorva viteji, au ajuns numai la șanțurile exterioare ale redutei; dar când focul puternic a început să le scoată de acolo, mai întâi unul câte unul și apoi împreună, au fugit înapoi. Raportul oficial a spus atunci că românii au pătruns în reduta, dar fiind depășiți numeric, au fost nevoiți să se retragă” [28].

Reduta Grivița 1 era aproape un pătrat cu o latură de 150 m, amenajată pentru a se apăra din toate direcțiile. Înăuntru era o traversă cruciformă[29]. Înălțimea parapetului era de șapte picioare (2,13 m), lățimea de 4,27 m, șanțul circular exterior de 1,50 m adâncime, 2,15 m lățime[30] și 14 picioare grosime. În fața redutei se afla o tranșee. De la satul Grivița până la redută erau 750 de stânjeni. Trei ravene[31] separau poziția Brigăzii 1 de această redută. Între a doua și a treia ravenă se afla o înălțime considerabilă (creastă), aproape la nivelul redutei. În spatele acestei înălțimi, cu pante abrupte spre sud, trupele se puteau adăposti complet împotriva focurilor de armă executate dinspre fortificațiile de la Grivița.

În jurul orei 16.30, brigada rusă a început ofensiva. A fost un impuls pentru moralul românilor: „Nu vă lăsați băieți; altfel vor veni rușii, vor lua reduta și ne va fi rușine”[32] – se preciza în traducerea în limba germană a operei lui Văcărescu (această frază nu se regăsește în traducerea în limba rusă). Românii au atacat reduta pentru a treia oară, dar fără succes, la fel ca la primele două atacuri.

La ora 16.50, locotenentul Skariatin s-a întors de la baronul Krüdener și a raportat comandantului șef [al Armatei Dunărene ruse, Marele Duce Nikolai Nikolaevici – n.r.] că generalul Schilder-Schuldner (adică regimentele Diviziei 5 Infanterie, al cărei comandant era) a ocupat două dealuri la distanță de circa 600 de pași de reduta. „Nu poate merge mai departe pentru că românii nu sunt bine susținuți: încep să înainteze, iar apoi se retrag din nou în fugă”[33]. Împreună cu locotenentul Skariatin a ajuns la comandantul șef ș i căpitanul de Stat Major Muhanov cu un mesaj de la Principele Carol, care a mers personal pe flancul drept al trupelor sale pentru a le „împinge înainte, deoarece nu se mișcau”.

Brigada 1 și Divizia 5 Infanterie sunt pe poziții și așteaptă[34]. La ora 16.55, Marele Duce a primit o telegramă de la Principele Carol care confirma că „românii s-au oprit, dar acum au început să înainteze din nou” [35].

La ora 17.15, trupele române „au lansat un al treilea atac asupra redutei Grivița, din care turcii își retrăseseră deja artileria. Turcii, văzând noul atac, au abandonat tranșeele laterale și s-au retras cu toții în redută” [36] – așa cum a raportat colonelul adjutant român Gherghel către Marele Duce Nikolai Nikolaevici (ora celui de-al treilea atac al românilor prezentat aici nu coincide cu relatarea din opera lui Văcărescu).  La ora 18.15, colonelul român Lipoianu a confirmat că al treilea atac al românilor și rușilor a eșuat. „Românii au încercat să ocolească flancul turcilor, dar aceștia i-au observat la timp și i-au respins cu foc”. La ora 18.40 a sosit însuși Principele Carol și a raportat că trupele ruse și române „au rămas în raza de acțiune a redutei. Pierderile sunt enorme. Generalul-locotenent Schilder-Schuldner și-a pus deja rezerva la treabă” [37]. Aceasta este informația transmisă comandantului șef despre a treia încercare a românilor de a ataca reduta Grivița.

Maiorul Kvitka, despre care am mai relatat, a vrut să participe la luptă, așa că în calitate de ofițer al baronului Krüdener, a reușit să obțină aprobarea pentru a merge la Brigada 1. Schilder-Schuldner i-a dat permisiunea de a merge la Regimentul 17 Arhangelsk pentru a urmări progresul bătăliei de acolo. Comandantul regimentului N.P.Schlitter[38] i-a permis lui Kvitka să meargă în forța de avangardă, deși l-a atenționat că acolo „zboară gloanțele”. Maiorul a explicat lipsa de politețe a colonelului prin faptul că acesta l-a considerat unul dintre „fazanii” de la Statul Major, interesați de decorații, dar rar prezenți în „raza focului de armă”. Kvitka a ajuns la dealul pe care îl cunoștea deja și în vârful căruia se aflau trăgătorii ruși care executau foc asupra redutei. „Mai jos de ei, pe o pantă îndreptată spre noi, se aflau într-o relativă siguranță, detașamentele de dorobanți români care trăgeau în sus spre o țintă invizibilă, strigând „ura” fără încetare. „Ofițerii români stăteau între soldații lor și îi încurajau să strige mai tare și mai des, pentru ca turcii, așteptându-se la un atac, să nu treacă ei înșiși la ofensivă”. Maiorul Kvitka i-a convins cu greu că, „auzind „ura” în același loc, inamicul și-a dat seama că aceasta nu era strigătul triumfător al atacatorilor, ci un strigăt absurd al lașilor care încercau să înăbușe sentimentul de frică care îi cuprinse”. „Cât de diferiți erau acești oameni de bravii soldați ai lui Fălcoianu (v.partea I a articolului – n.r.). Cum sunt șefii, așa sunt și subordonații”, a constatat maiorul [39].                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                  (Va urma)                                                                                                                                                                                        

––––––––

[1] СМ. Вып. 2. СПб.: Военная типография, 1898. С. 380.

[2] Описание русско-турецкой войны… Т. 5. С. 171.

[3] Паренсов П. Из прошлого. Ч. 2. С. 108.

[4] Описание русско-турецкой войны… Т. 5. С. 173.

[5] Война 1877 и 1878 гг. в Европейской Турции / под ред. генерал-майора Зыкова. СПб.: Типография министерства путей сообщения, 1881. Т. 1. С. 346.

[6] La guerre d’Orient en 1877–1878. Etude strategique et tacQ que… Paris: J. Dumaine, 1880. Vol. 2. P. 124; Беляев Н.И. Русско-турецкая война… С. 240; Furneaux R. The siege of Plevna. London: A. Blond, 1958. P. 112; Русско-турецкая война 1877–1878 гг. С. 141.

[7] Паренсов П. Из прошлого. Ч. 2. С. 107.

[8] Румыния в войне за независимость. С. 173.

[9] Описание русско-турецкой войны… Т. 5. С. 172.

[10] Паренсов П. Из прошлого. Ч. 2. С. 109.

[11] Там же. С. 157–160.

[12] Вакареску Т. Участие румын в кампании 1877–1878 годов (Извлечение из сочинения подполковника румынской службы Вакареску). Подполковник Гарф // ВС. 1889. Т. 188. № 6. С. 247; Описание русско-турецкой войны… Т. 5. С. 175, 177.

[13] Румыния в войне за независимость. С. 180; Барболов Г. Руско-турската освободителна война и Румъния. 1877–1878. София: Народна просвета, 1987. С. 118.

[14] Война 1877 и 1878 гг. в Европейской Турции. С. 346.

[15] Бериндеи Д. Участието на Румъния… С. 52.

[16] Паренсов П. Из прошлого. Ч. 2. С. 108.

[17] Румыния в войне за независимость. С. 197; Барболов Г. Руско-турската освободителна война… С. 119.

[18] Вакареску Т. Участие румын в кампании… С. 248; Описание русско-турецкой войны… Т. 5. С. 178.

[19] Паренсов П. Из прошлого. Ч. 2. С. 114.

[20] СМ. Вып. 41. СПб.: Военная типография, 1903. С. 148.

[21] Немирович-Данченко В.И. Год войны (дневник русского корреспондента) 1877–1878. Т. 2. СПб.: Новое время, 1878. С. 116; Война 1877 и 1878 гг. в Европейской Турции. С. 346–347.

[22] Верещагин В.В. На войне. С. 92.

[23] Вакареску Т. Участие румын в кампании… С. 248.

[24] СМ. Вып. 2. С. 383.

[25] СМ. Вып. 3. СПб.: Военная типография, 1898. С. 128.

[26] СМ. Вып. 20. СПб.: Тип. «Бережливость», 1901. С. 14.

[27] Вонлярлярский В.М. Воспоминания ординарца о войне 1877–1878 г. СПб.: Коммерческая скоропечатня преемн. Е. Тиля, 1891. С. 135.

[28] Верещагин В.В. На войне. С. 118.

[29] Traversa este un element al structurilor de fortificație deschise (tranșee, căi de comunicație etc.) sub forma unui ax transversal, care este amplasat pe tronsoane lungi și drepte pentru acoperirea intrărilor, protecția împotriva ricoșeelor etc. De obicei, traversele sunt construite sub forma unor proeminențe sau a unor movile cu scopul de a proteja personalul din interiorul spațiului de loviturile din spate, longitudinale sau trannversale.

[30] Румыния в войне за независимость. С. 196.

[31] O ravenă este o vale lată și lungă, cu pante înclinate.

[32] Цит. по: Паренсов П. Из прошлого. Ч. 2. С. 115.

[33] СМ. Вып. 2. С. 384.

[34] Там же.

[35] Там же.

[36] Там же. С. 385.

[37] Там же. С. 386.

[38] Schlitter Nicoli Petrovici (1834-30.08.1877), de origine nobilă din gubernia Tiflis, și-a început activitatea ca junker în 1850, Pentru vitejia în luptele din timpul Războiului Crimeii din 1853-1856 și în acțiunile împotriva muntenilor, a fost promovat la gradul de căpitan de stat major în 1858 și decorat cu Ordinul Sfântul Gheorghe, clasa a 4-a, în 1859; în 1865, pentru servicii deosebite în timpul cuceririi finale a Caucazului de Vest, a fost decorat cu Ordinul Sfântul Stanislav, clasa a 2-a, cu spade. În 1866, căpitan fiind, a fost transferat la regimentul Preobrajenski, iar trei ani mai târziu a fost promovat la gradul de colonel. În 1874, Schlitter a făcut parte din suita împăratului. În timpul Războiului ruso-turc a făcut parte din statul major al comandantului-șef al Armatei Dunărene, iar la 15 iulie a fost numit comandant al Regimentului 17 Infanterie în locul colonelului I. I. Rosenbom (1829-1877), care a fost ucis lângă Plevna.

[39] Квитка А.В. Записки казачьего офицера. С. 168–169.