„O victorie dăruită”: capturarea redutei Grivița 1 de la Plevna din 30 august 1877 (I)

Dr.Marina FROLOVA,                                                                                                                                                                                                                  cercetător principal de la Institutul de Slavistică, Moscova

La 145 de ani de la victoria în războiul ruso-turc din 1877-1878

”Descoperirea unor noi fapte prin studierea atentă a memoriilor participanților și martorilor bătăliei de la reduta Grivița, precum și a documentelor oficiale publicate în faimoasa „Colecție de materiale despre războiul ruso-turc din 1877-1878 în Peninsula Balcanică”, împărțită în mai multe volume, ne permite să privim evenimentele legate de capturarea acestei redute la 30 august 1877 dintr-o altă perspectivă”, scrie istoricul rus Marina Frolova într-o cercetare realizată cu sprijinul financiar al Fundației Ruse pentru Cercetări Fundamentale și al Fundației Naționale de Știință din Bulgaria.

Fiecare an ne distanțează de evenimentele din Războiul ruso-turc din 1877-1878, ultimul război victorios al Imperiului Rus, care a schimbat considerabil harta politică a Peninsulei Balcanice, odată cu apariția unor noi state independente, printre care și România. La începutul Marii Crize Orientale din 1875–1878, cercurile politice ale Principatului, anunțând păstrarea neutralității, au contat pe faptul că Poarta va considera poziția României de vasal al acesteia drept o „barieră” în fața „valului invaziei ruse împotriva Turciei” și îi va recunoaște independența. Proclamarea noii constituții turce din 1876, în care România continua să fie declarată „provincie privilegiată a Imperiului Otoman”, precum și susținerea status quo-ului Turciei de către puterile occidentale, au forțat guvernul român la 4 (16) aprilie să semneze două convenții ruso-române, una militară și alta politică. România și-a dat acordul pentru trecerea trupelor rusești pe teritoriul său, Rusia s-a angajat să respecte  drepturile politice ale statului român și să protejeze inviolabilitatea acestuia. Convenția militară prevedea condițiile pentru trecerea trupelor ruse pe teritoriul României. Rusia a ajutat România cu arme și împrumuturi în valoare de 2 milioane de ruble. La 9 (21) mai, Parlamentul României, declarând starea de război cu Poarta, a independența de stat[1], care mai trebuia să fie recunoscută și pe arena internațională.

Armata rusă, după ce a încheiat în noaptea de 15 iunie[2] o operațiune strălucită de traversare a Dunării în apropierea orașului Șiștova (acum Sviștov), a avansat rapid prin Bulgaria Dunăreană, a cucerit Târnovo, Șipka, Nikopol, și a ajuns la Rusciuk (acum Ruse). Totuși la Plevna (acum Pleven) s-a oprit pentru o lungă perioadă de timp, deoarece Osman Pașa, care venise de la Vidin cu o armată, a reușit să respingă asalturile detașamentelor rusești din 8 și 18 iulie. Comandantul-șef, marele duce Nikolai Nikolaevici, s-a adresat principelui Carol al României, pentru ca acesta să vină la  Plevna cu trupele sale și să participe la următorul asalt planificat. În august, trei divizii române au trecut Dunărea.

La 16 august, Alexandru al II-lea l-a primit cu căldură pe principele român, iar a doua zi, din ordinul marelui duce Nikolai Nikolaevici, Carol a fost numit comandant al Detașamentului de Vest[3] (spre deosebire de Detașamentul de Est carea a luptat pe frontul din Caucaz – n.r.) pentru a satisface „toate partidele românilor”[4] și ambițiile acestora (în timp ce conducerea directă a trupelor române a fost încredințată generalului A. Cernat). General-locotenent P.D.Zotov a primit funcția de șef de stat major al Detașamentului de Vest. Contele N.P.Ignatiev a scris că principele dorea să comande el însuși trupele române, iar detașamentul lui Zotov să-i fie subordonat, acceptând în schimb să fie sub comanda lui Nikolai Nikolaevici de îndată ce el însuși ar fi preluat comanda trupelor concentrate lângă Plevna. „Rusia află surprinsă, a continuat Ignatiev, că după eșecurile suferite (ar fi fost mai ușor după succes), două corpuri rusești (corpurile de armată IX și IV – n.a.) sunt subordonate principelui de Hohenzollern, fost locotenent prusac, care l-a luat ca sfetnic și asistent pe colonelul Galliard, un agent militar francez. Doi străini care nu sunt în serviciul nostru îi vor trimite la moarte pe bravii ruși”[5]. Ministrul rus de război, D.A.Miliutin, a comentat această situație după cum urmează: „Conducerea unei părți semnificative a armatei și din cel mai important punct strategic este încredințată unui prinț străin, care este complet neexperimentat în problemele militare (fără nici un fel de cunoștințe militare), înconjurat de oamenii săi mărunți și ambițioși, precum colonelul Slăniceanu, care vor să joace roluri istorice! Pentru a adăuga un plus de ciudățenie situației, principelui Carol i se pune la dispoziție, în calitate de mentor secret, un agent militar francez, colonelul Galliard”[6].

Trupele rusești de la Plevna aveau aproximativ 46 500 de baionete, 5 600 de săbii și 316 tunuri. Trupele române aveau aproximativ 29 000 de baionete, 3 000 de săbii și 108 tunuri. În total, Detașamentul de Vest dispunea de 75 500 baionete, 8 600 de săbii și 424 de tunuri[7].

Cu toate acestea, bătălia de la Plevna (30-31 august) s-a soldat cu un eșec. Greșelile anterioare făcute pe timpul a două încercări de cucerire a Plevnei au fost repetate din nou (în acest sens, alegerea greșită a direcției principale de atac a condus ca asaltul asupra Plevnei să se desfășoare pe direcția celor mai fortificate trei laturi[8]) dar au fost făcute și greșeli noi.

O analiză detaliată și o critică bine întemeiată, deși dură, a dispoziției și a ordinelor generalului-locotenent Zotov, precum și desfășurarea luptelor din 30-31 august sunt prezentate în lucrările istoricilor militari ruși A.N.Kuropatkin, P.A.Geisman, P.D. Parensov și alții[9]. Istoriografia marxistă (P.K.Fortunatov, N.I.Beliaev, I.I.Rostunov și alții), este mai laconică în prezentarea desfășurării bătăliei din 30-31 august. Aceasta deși prezintă într-un mod mai concis desfășurarea luptelor din 30-31 august, emite o judecată cel puțin la fel de dură asupra capacității de comandă a înaltei conduceri militare ruse și enumeră greșelile sale.

Bătălia pentru Plevna s-a împărțit în trei lupte separate din cauza lipsei de coordonare. Atacul frontal asupra centrului pozițiilor turcești a fost respins. Pe flancul drept a fost capturată reduta Grivița 1, iar redutele cucerite de trupele lui Skobelev pe Dealul Verde au trebuit să fie abandonate turcilor, care pe 31 august au atacat cu un număr mare de forțe soldații ruși, lipsiți de rezerve și sprijin elementar din partea comandamentului lor.

Participarea armatei române în cea de-a treia bătălie de la Plevna este prezentată amănunțit și cuprinzător în al 5-lea volum al lucrării în 12 volume „Descrieri ale războiului ruso-turc din 1877-1878 în Peninsula Balcanică…” (Sankt Petersburg, 1903), în care este citată aproape literalmente lucrarea tradusă în limba rusă a locotenent-colonelului în rezervă român T. Văcărescu.

Această lucrare, tradusă în limba germană, a fost, de asemenea, folosită de istoricul militar P.D.Parensov pentru propria sa analiză detaliată atât a acțiunilor trupelor române, cât și ale celor rusești. Apreciind cartea lui Văcărescu, Parensov a remarcat că autorul ei, „foarte interesant din multe puncte de vedere și foarte bine informat despre multe lucruri, pare să nu fi aparținut nici unei formațiuni militare, nici unui stat-major, ci mai degrabă suitei vreunui comandant de rang înalt”[10]. Este posibil ca Parensov să nu fi știut că Văcărescu a fost adjutantul principelui Carol (în timpul războiului, ofițerul rus nu a avut ocazia să-l cunoască pe cel român). Parensov se bazează și pe o altă monografie în mai multe volume, scrisă, așa cum el sublinia, „cu o foarte bună cunoaștere a chestiunii”. Autorul acestei monografii care și-a ascuns numele sub pseudonimul „Tactic”, dar care a menționat că a fost autorul multor lucrări de istorie militară, a folosit materiale oficiale publicate de guvernele Rusiei și Turciei[11]. Regretabil este că nu avem la dispoziție cercetări și surse în limba română din cauza necunoașterii limbii, dar acest gol este completat în mod satisfăcător de cartea lui T. Văcărescu, tradusă în limba rusă, și de monografia istoricului bulgar G. Barbolov[12], care a folosit documentele și lucrări publicate în istoriografia română, bulgară și rusă. Din păcate, articolele altor cercetători bulgari și sovietici sunt foarte laconice: ele reflectă doar ca atare capturarea redutei Grivița 1. Viziunea asupra evenimentelor din 1877-1878 de către partea română este prezentată în următoarele lucrări scrise de colective de cercetători români și traduse în limba rusă, „România în războiul pentru independență, 1877-1878” (București, 1983) și „Istoria României” (Moscova, 2005). De remarcat că autorii primei lucrări au folosit frecvent lucrarea amintită a lui Văcărescu.

În istoriografia existentă, este mai răspândită afirmația conform căreia reduta a fost cucerită prin efortul comun al forțelor aliate, iar istoricii marxiști au examinat participarea românilor la război în lumina alianței militare ruso-române[13] .

Istoricul militar A.N.Kuropatkin (șeful de stat major al Diviziei 16 Infanterie în timpul războiului) a considerat că reduta a fost cucerită cu ajutorul hotărâtor al Regimentului 17 Infanterie „Arhanghelsk” și a Regimentului 18 Infanterie „Vologda”[14]. În lucrarea «Istoria armatei ruse», istoricul militar A.A. Kersnovski a susținut că reduta Grivița „a fost cucerită de militarii regimentelor ”Arhanghelsk” și ”Vologda”, care au capturat drapelul și trei tunuri”[15]. Autorul a menționat românii doar atunci când a prezentat pierderile ambelor părți. Există, însă, și o altă opinie: românii, sprijiniți de ruși, au pus stăpânire pe reduta Grivița 1[16]. „Istoria României” (M., 2005) subliniază contribuția decisivă a trupelor române la cucerirea redutei[17]. J.H.V. Crowe, autorul unui scurt articol intitulat „Plevna” din Enciclopedia Britanica, a afirmat că „românii au ocupat reduta Grivița”, fără a menționa regimentele rusești[18]. Istoricul român D.Berindei susține că la a patra încercare, batalioanele Diviziei 4 române au capturat reduta Grivița[19].

Este interesant cum s-a schimbat opinia istoricului român D.Berindei. Într-un volum aniversar bulgar intitulat „Osvobojdenieto na Bălgaria. 1878-1968” (Sofia: Izd-vo na BAN, 1970), el scrie că atacul batalioanelor din Divizia 4 română și a unei unități ruse a fost un succes. Iar în cartea sa despre istoria armatei române, publicată în limba franceză [Berindei D. La guerre d’independence de la Roumanie (1877-1878). Pages de l’histoire de l’armée roumaine. București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, Editura Militară a Ministerului Apărării Naționale, 1976], Berindei nu menționează rușii (nici măcar în forma vag definită precum „o singură unitate rusă”).

Istoricul bulgar V. Traikov, bazându-se pe scrierile confraților săi români, a afirmat că „după lupte grele, românii au reușit să pună stăpânire pe Grivița, dând dovadă de curaj și vitejie militară” [20]. Colectivul de autori al monografiei „România în războiul pentru independență” menționează că reduta a fost capturată de români cu sprijinul rușilor, însă, după o scurtă revizuire a acțiunilor trupelor ruse din acea zi din toate sectoarele asaltului și după rezumarea celei de-a treia bătălii de la Plevna, subliniază în încheiere faptul că „unicul succes a fost cel obținut de trupele române prin capturarea redutei Grivița 1” [21].

Descoperirea unor noi fapte prin studierea atentă a memoriilor participanților și martorilor bătăliei de la reduta Grivița, precum și a documentelor oficiale publicate în faimoasa „Colecție de materiale despre războiul ruso-turc din 1877-1878 în Peninsula Balcanică”, împărțită în mai multe volume, ne permite să privim evenimentele legate de capturarea acestei redute la 30 august 1877 dintr-o altă perspectivă.

Să ne întoarcem acum la acele zile tensionate ale războiului ruso-turc. În dimineața zilei de 25 august, armata română (Diviziile 3 și 4, în total 42 de batalioane, 30 de escadroane și 108 tunuri) se poziționase pe flancul drept al Detașamentului de Vest[22]. Conform dispoziției semnate de principele Carol, Divizia 4 comandată de colonelul A. Anghelescu plecase de la Vărbița spre Grivița pe o rută ocolitoare, pentru a-și ascunde mișcarea de turci, dar s-a rătăcit și a ajuns la locul stabilit abia în dimineața zilei de 26 august. Pe 26 august, 36 de tunuri românești poziționate la nord-est de Grivița au deschis focul asupra fortificațiilor turcești de la o distanță de 1000-1300 de stânjeni[23].

Pe flancul drept trăgeau asupra redutei inamice alte șase baterii rusești de 9 livre ale Brigăzilor 5 și 31 de artilerie, precum și 48 de tunuri de câmp și 20 de tunuri de asediu[24].

La locul de amplasare al statului-major general[25], românii și rușii se felicitau reciproc: „Bateria voastră trage cu o precizie uimitoare”.

Românii zâmbeau cu satisfacție, când dădeau onorul. Principele Carol era încântat, relata corespondentul N.V. Maximov despre impresiile sale din prima zi de bombardament de artilerie. Pe 27 august, bateriile Diviziei 4 române, care s-au apropiat și mai mult de reduta Griviței, nu au participat la bombardarea redutei, iar două dintre acestea, cele mai apropiate de turci, chiar s-au retras din cauza focului de pușcă puternic îndreptat împotriva lor din tranșeele turcești aflate în prima linie, care era situată la aproximativ 500 de stânjeni spre est de redutele Griviței. La ora 13:00, din ordinul principelui Carol, aceste tranșee au fost curățate de turci și apoi ocupate de posturile înaintate ale Diviziei 4 române. În această primă și victorioasă bătălie, românii au pierdut 16 oameni, iar alți 113 au fost răniți[26]. Ministrul rus de război, D.A. Miliutin, scria în jurnalul său: „Ieri, trupele române și-au făcut debutul pe câmpul de luptă, avansând și ocupând o poziție mai apropiată de fortificațiile inamice”. Împăratul Alexandru al II-lea a trimis un adjutant personal să „mulțumească trupelor române și să ofere cruci ale ordinului militar pentru soldați”[27]. Colonelul D.A.Skalon, adjunctul comandantului-șef, a menționat în memoriile sale că împăratul a oferit „48 de însemne ale Sfântului Gheorghe”[28], iar după micul dejun „a băut pentru sănătatea armatei lor”.

Pe 27 august, comandantul șef a inspectat rezerva principală de trupe: o brigadă de infanterie, două regimente de cavalerie și două regimente de infanterie română. După ce a fost informat cum se salută soldații din armata română, acesta i-a salutat. Soldații români „au răspuns glorios și, prin aspectul lor exterior, ne-au impresionat în mod plăcut: oamenii sunt înalți și sănătoși, chiar dacă puțin slabi”. Așa cum a notat col. Skalon, Principele Carol a explicat acest lucru spunând că „ei țin posturile tradiționale și nu doresc în niciun caz să se abată de la obiceiurile lor”[29]. Contele N.P.Ignatiev, care l-a însoțit și el pe Marele Duce în această inspecție, a confirmat că românii erau „un popor foarte prezentabil, bine îmbrăcat, înalt și frumos, cel puțin din punct de vedere al efectivelor care ne-au fost arătate”. El a mai adăugat că generalul-maior Iu.A.Lașkarev, comandantul cavaleriei de pe Șoseaua Sofia, s-a plâns că escadronul de bază al cavaleriei române (roșiorii) spre deosebire de escadroanele de cavalerie locală (călărași[30]) „fuge de la inamic foarte repede și nu rezistă la grenade” [31].

Pe 28 august au continuat să acționeze 11 baterii de artilerie românească (cu un total de 66 de tunuri)[32]. Întâmplător maiorul A.V. Kvіtka[33], care era dislocat la Regimentul 34 al cazacilor de pe Don, a petrecut o zi întreagă la una dintre ele.

Căutându-și regimentul, el a intrat în satul Grivița, unde a petrecut noaptea. Dimineața s-a îndreptat spre direcția de unde seara se auzeau focurile de armă deoarece gazda bulgară la care a stat peste noapte i-a indicat că acolo se aflau soldații ruși. Cu toate acestea, după ce a urcat pe vârful dealului, ofițerul rus a văzut în apropiere o movilă înaltă fortificată iar în spatele ei, capete cu turbane. Turcii au pornit în urmărirea maiorului, și doar intervenția dorobanților români l-a salvat de captivitate sau moarte care ar fi fost inevitabile: din tranșeele aflate lângă baterie, dorobanții au văzut situația periculoasă în care se afla ofițerul și într-un momentul critic, coborând în văi, au oprit urmărirea prin focuri de armă. Maiorul Kvitka l-a întâlnit pe comandantul bateriei române, maiorul Fălcoianu, care a direcționat focul a două tunuri cu rază lungă de acțiune în acea noapte „la o distanță de 800 m de formidabila Abdul-Kerim așa-numita redută Grivița, împotriva căreia au eșuat coloanele noastre de asalt pe 8 și 18 iulie”. [34]  Aici se aflau încă patru ofițeri și 30 de subofițeri de artilerie, precum și comandantul infanteriei de acoperire, căpitanul Pruncu. Ofițerii vorbeau franceză. Aceștia l-au primit bine pe neașteptatul oaspete rus și l-au hrănit.

În amintirile sale, Kvitka a prezentat portretele ofițerilor români: „Fălcoianu era brunet, în vârstă de 35 de ani. Ochii săi inteligenți erau prietenoși, era liniștit, vorbea puțin, dar cu înțelepciune și încredere. Pruncu, în schimb, era cu totul alt tip de persoană: scund și corpolent, bătrân cu părul grizonat, care a trăit multe experiențe: el a fost în Mexic cu Maximilian, a luptat în rândurile garibaldiștilor și în guerilele lui Don Carlos din Spania[35]. Pieptul lui era decorat cu o mulțime de ordine și medalii diferite. Vorbea fără oprire, povestind despre aventurile sale destul de fantastice și adesea se atingea de un bidon voluminos” [36]. Alți ofițeri români nu au stârnit simpatia lui Kvitka: „ca toți românii, nu au putut să se abțină de la laude goale în prezența unui străin”.

Kvitka mai nota: „În curând a venit peste noi un uragan de plumb, care ne-a încleștat gura”. Turcii au început să tragă cu intensitate asupra bateriei, care s-a avântat cu atâta îndrăzneală înainte. Unul dintre ofițeri a observat că nu este posibil să rămână acolo și că este necesar să se retragă, împreună cu tunurile care în mod miraculos, nu au fost distruse. „Bateria se va proteja singură, a răspuns Fălcoianu, iar eu voi muri lângă artileria mea, dar nu mă voi retrage nici măcar un pas de aici”. Pruncu a plecat, iar ofițerii și subofițerii s-au pierdut cu firea. Kvitka, care la început s-a gândit să continue căutarea regimentului, a considerat că nu este normal să părăsească bateria într-un asemenea moment. Fălcoianu i-a trimis de mai multe ori rapoarte colonelului Anghelescu despre situația dificilă a bateriei, care a rămas fără acoperire, fără muniție și fără cai care să retragă tunurile. La ora 14.00, a fost primit răspunsul de la Angelescu: „Activez le feu!” (Intensificați focul!), și „abia la ora trei după-amiaza au fost aduse proiectilele, iar tunurile tăcute de mai bine de două ore au început să răsune din nou”. Tunurile rusești și românești s-au concentrat pe bombardarea redutei Grivița 1, de unde, la ora 17.00, după cum a observat maiorul Kvitka, tunurile au început să fie coborâte și coloanele inamice s-au retras spre tabăra fortificată.

Un ofițer rus a propus să se verifice dacă reduta era într-adevăr goală. Opt oameni au fost trimiși în recunoaștere. Kvitka a fost primul care a urcat pe fortificația liniștită. „Ura!” a strigat el bucurându-se și a fluturat pușca. Strigătul său a fost preluat de români, dar apoi turcii au apărut deasupra zidului. La primul lor foc, românii au fugit înapoi, iar Kvitka i-a urmat. Într-o râpă, micul detașament a întâlnit o companie rusă de pușcași care s-a retras. Pe poziții, schimbul de focuri și bombardamentul s-au domolit. Kvitka și-a luat rămas bun de la maiorul Fălcoianu, urându-i cu sinceritate succes în continuare. „În cele câteva ore pe care le-am petrecut cu el sub foc, nu am putut să nu-i apreciez calitățile deosebite”[37], își amintește ofițerul rus. Ulterior, în timpul asediului de la Plevna, Kvitka l-a vizitat pe maiorul Fălcoianu, al cărui adăpost de pe linia frontului era atât de bine amenajat și curat încât ofițerului rus i s-a părut aproape o cameră de lux. Maiorul s-a plâns că, din cauza relațiilor proaste pe care le avea cu comandantul diviziei Anghelescu, este singurul ofițer din întreaga baterie care nu a fost decorat cu ordinul rusesc[38].

––––––––-

[1] Международные отношения на Балканах. 1856–1878 гг. М.: Наука, 1986. pp. 314–320, 339–340; История Балкан: Судьбоносное двадцатилетие (1856–1878 гг.). М.: URSS, 2013. pp. 282–287.

[2] Datele sunt prezentate conform calendarului iulian, adoptat în Imperiul Rus.

[3] Сборник материалов по русско-турецкой войне 1877–1878 гг. на Балканском полуострове (далее – СМ). Вып. 97. СПб.: Первая Женская типография т-ва «Печатного Станка», 1911. С. 86.

[4] Скалон Д.А. Мои воспоминания 1877–1878 гг. Т. 1. СПб.: тип. т-ва М.О. Вольф, 1913. С. 288.

[5] Игнатьев Н.П. Походные письма 1877 года. Письма к Е.Л. Игнатьевой с балканского театра военных действий. М.: РОССПЭН, 1999. С. 216.

[6] Милютин Д.А. Дневник. 1876–1877. Т. 2. М., 1949. С. 208.

[7] Описание русско-турецкой войны 1877–1878 гг. на Балканском полуострове. Т. 5. СПб.: Военная типография, 1903. С. 80–81.

[8] Fortificațiile Plevnei erau următoarele: pe latura de nord, la înălțimea satului Opaneț, se afla un grup de redute și lunete (o fortificație în câmp deschis cu una sau două fețe și două flancuri); mai departe, de-a lungul crestei dintre pârâurile Grivița și Bukov, erau tranșee întinse, care se terminau în două redute. Grivița 1 și Grivița 2; pe latura de est, fortificațiile turcești nu erau situate pe înălțimile dominante dintre satul Grivița și satul Radișevo, ci la două verste mai aproape de oraș, între râurile Grivița și Tucenița; ele constau din două linii de redute și lunete legate prin tranșee. La sud, zona dintre râpa Tucenița și satul Krișin a fost fortificată cu redute. Tot restul spațiului până la râul Vid era deschis. Doar o singură lunetă a fost dispusă pe partea de vest pentru a apăra podul peste Vid de pe șoseaua spre Sofia. Conform Мартынов Е. Блокада Плевны (по архивным материалам). СПб.: изд. В. Березовский, 1900. С. 27.

[9] См.: Куропаткин А.Н. Действия отрядов генерала Скобелева в русско-турецкую войну 1877–1878 гг. СПб.: Военная типография, 1885; Гейсман П. Славяно-турецкая война 1876–77–78 гг. и ее значение в истории развития Восточного вопроса. Ч. 2. Кн. 1. СПб.: В.А. Березовский, 1889; Паренсов П. Из прошлого. Воспоминания офицера Ген. штаба. СПб.: В. Березовский, 1904. Ч. 2. С. 412–418.

[10] Паренсов П. Из прошлого. Ч. 2. С. 109.

[11] La guerre d’Orient en 1877–1878. Etude strategique et tacQ que des operaQ ons des armees russes et turgues en Europe, en Asie et sur les co tes de la Mer Noire par un tacQ cient auteur de plusieurs ouvrages militaires. Paris: J. Dumaine. 1879–1885.

[12] Барболов Г. Руско-турската освободителна война и Румъния. 1877–1878. София: Народна просвета, 1987.

[13] Hozier H.M. The Russo-Turkish war: Including an account of the rise ad decline of the Ottoman power and history of the Eastern quesQ on. In 2 vol. V. 2. Pt. 4. London: Mackenzie, 1878. Р. 680; Farcy Camille. La guerre sur le Danube (1877–1878). Paris: A. QuanQ n, imprimeur-.diteur, 1879. P. 325; Трота, Тило Лебрехт фон. Борьба под Плевной. Пер. с нем. под ред. полк. Н.П. Нечаева. М.: Мартынов, 1879. С. 72–73; Greene F.V. The Russian Army and its Campaigns in Turkey. New York: D.Appleton and Company, 1879. P. 245; La guerre d’Orient en 1877–1878. Etude strategique et tacQ que… Paris: J. Dumaine, 1880. Vol. 2. P. 143; Fyff e Ch.A. A history of modern Europe. Vol. 3. From 1848 to 1878. London: London [etc.]: Cassell, 1892. Р. 501; Описание русско-турецкой войны 1877–1878 гг. на Балканском полуострове. Т. 5. С. 183; Woestyne de Grammez de Wardes, van de. La guerre russo-turque, 1877–1878. Paris: Оllendorff , 1903. Р. 159. Паренсов П. Из прошлого. Ч. 2. С. 140; Maurice F. The Russo-Turkish war, 1877: a strategical sketch: with 3 maps / by major F. Maurice. Swan Sonnenschein & Co., 1905. P. 226–227; Дружинин К.И. Русско-турецкая война // История русской армии и флота. М.: Моск. кн. изд. т-во «Образование», 1913. Т. 11. С. 107–108; Беляев Н.И. Русско-турецкая война 1877–1878 гг. М.: Воениздат, 1956. С. 245; Михова Хр. Приносът на румънския народ за освобождението на България от турско робство // Освобождението на България от турско иго. 1878–1958. София: изд-во на БКП, 1958. С. 209; История Румынии нового и новейшего времени. М.: Наука, 1964. С. 72; Бескровный Л.Г. Русско-турецкая война 1877–1878 гг. и освободительная борьба балканских народов // Вопросы истории (далее . ВИ). 1967. № 6. С. 41; Бериндеи Д. Участието на Румъния в освободителната война // Освобождението на България. 1878–1968. София: Изд-во на БАН, 1970. С. 52; История Румынии: 1848–1917 /отв. ред. В.Н. Виноградов. М.: Наука, 1971. С. 237; Залышкин М.М. Внешняя политика Румынии и румыно-русские отношения 1875–1878. М.: Наука, 1974. С. 270; Русско-турецкая война 1877–1878 гг./ отв. ред. И.И. Ростунов. М.: Воениздат, 1977. С. 142; Петров П.Хр. Действия на Западния отряд при Никопол и Плевен // Военноисторически сборник. 1977. № 2. С. 62; Жечев Н. Румъния и руско-турска война 1877–1878 // Военноисторически сборник. 1977. № 2. С. 101; Виноградов В.И. Русско-турецкая война 1877–1878 гг. и освобождение Болгарии. М.: Мысль, 1978. С. 177; Краткая история Румынии: С древнейших времен до наших дней / отв. ред. В.Н. Виноградов. М.: Наука, 1987. С. 218; Золотарев В.А. Противоборство империй. Война 1877–1878 гг.- апофеоз Восточного кризиса. М.: Amini Fortitudo, 2005. С. 58.

[14] Куропаткин А. Блокада Плевны // Военный сборник (далее . ВС). 1886. № 9. С. 43.

[15] Керсновский А.А. История русской армии: В 4-х томах. М.: Голос, 1993. С. 223.

[16] Lecomte F. Guerre d’Orient en 1876–1877. Lausanne: B. Benda, Libraire-Editeur, 1878. T. 2. P. 248; Crane St. The Siege of Plevna // Great Ba¶ les of the World. London: Chapman & Hall Limited, 1901. P. 43–44; Румыния в войне за независимость, 1877–1878. Бухарест: Военное издательство, 1983. С. 185; Международные отношения на Балканах. 1856–1878 гг. С. 344; Косев К., Дойнов Ст. От Шипка и Плевен до Сан Стефано и Берлин. София: Марин Дринов, 2007. С. 306–307.

[17] История Румынии / координаторы Иоан Аурел Пoп, Иоан Болован. М.: Изд-во «Весь мир», 2005. С. 476.

[18] Crowe J.H.V. Plevna // Encyclopedia Britannica. Vol. 21 (11th ed.). Cambridge University Press, 1911. p. 839.

[19] Berindei D. La guerre d’independence de la Roumanie (1877–1878). Pages de l’histoire de l’armee roumaine. Bucure.Q : Editura academiei Republicii Socialiste Romania, Editura militara a ministerului apararii nationale, 1976. Р. 156.

[20] Трайков В. Обявяване на независимостта на Румъния и участието и. във войната от 1877–1878 г. // Исторически преглед. 1977. Кн. 5–6. С. 65.

[21] Румыния в войне за независимость. 1877–1878. С. 188.

[22] Описание русско-турецкой войны… Т. 5. С. 81.

[23] 1 sânjen = 7 picioare englezești, adică 213,36 cm.

[24] Там же. С. 98–99, 101.

[25] Pe dealul supranumit „Kurganul Ţarului”, movila sau valul. De acolo se deschidea o vedere largă asupra Plevnei, iar aici venea împăratul cu suita sa, comandantul-șef cu statul-major, principele Carol cu suita sa, corespondenții și alții.

[26] Описание русско-турецкой войны… Т. 5. С. 108–109.

[27] Милютин Д.А. Дневник. С. 213.

[28] În publicația „România în Războiul de Independență” se precizează că 50 de Ordine ale Sf. Gheorghe au fost acordate trupelor române // România în Războiul de Independență. p. 167.

[29] Там же. С. 297.

[30] Armata română regulată era formată din opt regimente de linie de infanterie compuse din două batalioane (patru companii în fiecare), patru batalioane de vânători, două regimente de husari cu patru escadroane (roșiori), trei escadroane călărași (cavalerie în armata teritorială), patru regimente de artilerie compuse din șase baterii cu șase tunuri în fiecare baterie, un batalion de geniu (patru companii), un convoi sanitar și logistic. Dorobanții erau infanteriști români, soldați care își îndeplineau serviciul militar în armata teritorială timp de 6 ani. Roșiorii erau unități de cavalerie de elită ale armatei române, cavalerie ușoară regulată, asemănătoare cu husarii. Călărașii erau formațiuni teritoriale de cavalerie ale României.

[31] Игнатьев Н.П. Походные письма… С. 256–257.

[32] Описание русско-турецкой войны… Т. 5. С. 133.

[33] Andrei Valerianovici Kvіtka (1850-1922?), absolvent al Corpului de Pajeski în anul 1868, a intrat în calitate de cornet în Regimentul de Cavalerie al Gărzii Imperiale. În anul 1874, rotmistrul șef Kvіtka a fost numit ajutor personal al comandantului militar al Districtului Militar Harkov, cu rangul de maior în cadrul cavaleriei.

[34] Kvitka s-a înșelat. Turcii nu au numit niciodată reduta Grivița 1 ca fiind Abdul-Kerim. Ei o denumeau reduta 8 sau Kanlı Tabiya.

[35] Maximilian I, Ferdinand Maximilian Iosif von Habsburg (1832-1867), arhiduce austriac, proclamat împărat al Mexicului în 1864 și executat în 1867 de republicani. Gherilele (guérillas), partizanii spanioli. Don Carlos (1848-1909), infant spaniol din dinastia Bourbon, duce de Madrid, pretendent la tronurile spaniol și francez sub numele de Carol al VII-lea. Cele trei revolte (1869, 1870, 1872), declanșate pentru susținerea sa au eșuat.

[36] Квитка А.В. Записки казачьего офицера. Война 1877–1878 г. СПб.: т-во Р. Голике и А. Вильборг, 1903. С. 152.

[37] Там же. С. 153–157.

[38] Там же. С. 221.

                                                                                                                                                                                                          (Va urma)