Corneliu Vlad: Apele se despart în Europa, iar România pendulează steril

Corneliu VLAD

Pentru Moscova, implicarea Europei în criza și războiul din Ucraina conturează un proces de nouă scindare a Europei.

În analiza sa, politologul rus Andrei Sușențov pornește de la constatarea că mulți observatori europeni sunt nedumeriți de politica statelor continentului în contextul actualei crize de securitate europeană, care este cea mai mare din ultimii 80 de ani.

De ce? Pentru că multe din deciziile luate de guvernele UE par contraproductive, duc la escaladare nucleară și la neglijarea propriilor interese economice, inclusiv prin întreruperea cooperării economice, de secole, cu Rusia.

„Se pare că strategia politică a UE este dominată nu de calcul, ci de sloganurile care îi ghidează pe liderii Marii Britanii, Poloniei și ai țărilor baltice, iar vocile țărilor mai prudente din Europa de Vest sunt înăbușite”, spune el.

Germenele acestei tendințe de nouă scindare a comunității europene trebuie căutat în evoluția Europei după războiul rece, când elitele europene și-au luat un fel de „vacanță” din gândirea strategică, mai precis au renunțat să gândeasca autonom și strategic, pentru interesele propriilor țări.

Atunci s-a ratat șansa consolidării unității europene în finalitatea creării unui construct federal, care să acționeze ca un singur organism de stat cu o armată comună, cu un sistem fiscal, cod juridic și politică bugetară proprii, dar și cu o voce distinctă în politica externă și de apărare.

Iar prin extinderea spre Est a UE și distanțarea de Rusia, „în locul trio-ului franco-german-italian, a apărut un lobby polonez-baltic foarte semnificativ, care cooperează mai ales în probleme de securitate cu Marea Britanie și SUA”.

Țările europene și-au redus euforic programele militare, UE s-a apropiat de NATO, dar în același timp au sporit tensiunile în relațiile dintre SUA și Rusia. Iar UE s-a blocat într-o dezbatere internă, diluându-și astfel propria identitate și autonomie strategică față de Washington.

La începutul anilor ‘2000, s-a dezvoltat o bifurcație între principalele state europene – Franța, Germania, Italia – mai „prudente” în relațiile cu Rusia și linia radicală a Marii Britanii, Poloniei și statelor baltice, care au imprimat politicii europene o atitudine europeană de izolare și ostilizare a Rusiei. „ Agenda UE a fost interceptată de membrii săi cei mai radicali, activi și vocali”, constată analistul rus.

Iar un al treilea grup de țări, „oportuniștii” – Ungaria, Austria, Elveția – credeau că severitatea crizei internaționale se va diminua și ele vor putea acționa ca o interfată în relațiile dintre UE și Rusia, afirmandu-și propriile interese.

„Radicalii”, mai activi, dar cu mai puține resurse materiale, au mizat pe faptul că în cazul unei agravări a conflictului, vor intra sub umbrela Statelor Unite și vor prevala pe agenda UE. Însă inițiativele lor de politică externă sunt „periculoase, miope, imature” și cu șanse reduse, scrie comentatorul rus.

Mai interesant însă, remarcă el în încheiere, este un alt scenariu, în care Statele Unite, văzând că Europa Occidentala nu-și revine după un somn letargic și „vacanțe” din gândirea strategică, „vor miza pe dezvoltarea prezenței în Europa de Est, prin planurile poloneze pentru proiectul Intermarium  ca antagonist al Rusiei în spațiul dintre Marea Baltică și Marea Neagră”.

Ceea ce, avertizează el,  „va crea o situație strategică cu totul specială în Europa, care necesită o reflecție suplimentară”.

Așadar, o politica europeană cu două tabere distincte, între care România continuă să penduleze neproductiv și neluată în seamă.