Occidentul se adâncește în modelul informațional conceput și promovat din momentul în care NATO a început să-și asume noi misiuni, noi spații. Ne transmisese că își propune doar stabilitate și securitate și ne aflăm în pragul războiului, ca formă extremă a insecurității. Demonstrează, astfel, că nu a avut niciodată un alt plan, alesese de la început confruntarea, nu cred că a dorit războiul, dar a jucat pocher cu o superputere nucleară. Discursurile amăgitoare despre securitate au fost înlocuite treptat cu cele despre inevitabilitatea apărării împotriva unei amenințări rusești, pe care a cultivat-o iezuitic prin rusofobie. Europa își dorește masochist să redescopere mirosul bocancului de soldat după ce s-a plictisit de deodorante.
NATO a ajuns în punctul spre care a pornit cam de două decenii – apărarea militară în toate dimensiunile ei. Occidentul s-a eliberat de responsabilitățile complexe ale gestionării securității, dar nu pentru toți războiul este mare afacere. A crezut doar în forță și acum se află în fața confruntării decisive, fără niciun instrument politic care să o țină sub control, doar descurajarea nucleară. A crezut în arme și acum se află în fața unui adversar decis să-i răspundă tot cu armele pentru a-și apăra interesele. O amenințare concretă, distrugătoare, căreia explozia rusofobiei i-a creat condiții favorabile dezvoltării. Rusia a pornit la răsturnarea lumii așa cum a mai făcut în 1917. Ea amintește Europei sensibile la orice strănut politic transatlantic că suveranitatea nu este doar o cocardă cumpărată-vândută pentru a fi purtată la zile festive.
Pe acest fond a trecut aproape neobservat începutul reconcilierii arabo-persane sub umbrelă chineză. Dacă se va finaliza, multe se vor modifica în politica alianțelor din Orientul Mijlociu și din lume. Alimentarea acelei confruntări tradiționale a fost instrumentul principal al politicii SUA, atât în bi cât și în monopolaritate. Va reuși China să rotunjească și alte colțuri dureroase din geopolitica lumii în spiritul armoniei confucianiste? În martie 2023, la Moscova președintele ei a anunțat că nu susține asocieri interstatale de tipul celor specifice Războiului Rece. Acum câțiva ani procentul de 2% din PIB-ul statelor NATO trebuia să ofere liniște, astăzi se dovedește insuficient, deja se sugerează dublarea lui. Așa se întâmplă întotdeauna în escaladările militare. Prăbușirea dronei Statelor Unite în Marea Neagră este episodul care ar trebui să ne înfioare. Rusia a anunțat, astfel, că a decis să acționeze împotriva infrastructurii SUA folosite pentru Ucraina. Ministrul rus al Apărării a declarat sec că aparatul executa o misiune de cercetare în zona operației militare speciale, nu avea ce căuta acolo și a căzut. Este primul mesaj, vom vedea cum vor răspunde Statele Unite, aflate în permanente căutări în zona Mării Negre. După dispariția bipolarității chiar și europenii credeau că Marea Neagră oferă perspective mari pentru dezvoltare, existau chiar și proiecte. SUA au decis că este mai interesantă decât Marea Caraibelor. Marea Neagră amenință pacea lumii, iar Europa își macină resursele în spirala unui război atipic.
Suntem în continuare spectatori și actori la unul dintre cele mai cinice spectacole de distrugere a unui stat european – Ucraina. Un stat apărut în urma destrămării fără violență a unui imperiu, prin înțelegere între succesori, situație rareori întâlnită. O țară fără tradiții de stat independent, dar cu instituții democratice, cu un tablou, economic, etnic și religios complicat. Un stat despărțit de o falie civilizațională profundă, care fusese identificată de la început în analizele de securitate, deci nu trebuia adâncită. Un stat locuit de ucraineni care și-au dorit pacea chiar și după ce s-au declanșat violențele interne. L-au ales cu mare majoritate pe cel ce o promisese, dar au fost amăgiți cu promisiuni generoase, pe care în realitate nimeni nu are cum să le împlinească. Au fost folosite ca narative propagandistice. Îi așteaptă o lungă perioadă de refacere a vieții printre ruine. O Ucraină căreia i se administrează în continuare drogul NATO, dar cu o nouă condiție, să învingă Rusia. Înainte de a i se aprinde rugul, lui Galileo Galilei i se oferise totuși alternativa abandonării teoriilor sale. Un stat căruia i se oferă arme și bani atât cât să-și interpreteze rolul cât mai mult timp, cu politicieni ce ar fi putut negocia soluții, dar au ales confruntarea. Deci să dăm armelor ceea ce li se cuvine.
Cu peste un an în urmă, Rusia și-a început războiul său preventiv împotriva Occidentului. Spre aducere aminte, este acel tip de acțiune armată în care SUA atacă Irakul, Franța și Germania se opun, un pantof cât pe-acilea să încurce socotelile geopoliticii, vinul de Bordeaux să nu se mai vândă peste Atlantic, iar câștigător real să fie Iranul. Nu a existat niciun element de surpriză în operația militară specială a Rusiei, mai ales după ce, cu doar două luni în urmă, Occidentul respinsese în unanimitate orice discuții pe teme de securitate cu Moscova. Scopurile declarate au fost denazificarea, demilitarizarea Ucrainei și protecția etnicilor ruși. Nu s-a afirmat vreodată că se urmărește desființarea statului ucrainean. Nu cu Ucraina se războiește, ci cu SUA, care o folosește în proxi-războiul său, a transmis liderul rus. Regimul de la Kiev îndeplinește doar o misiune în folosul lor.
Forțele ucrainene au avut de la început superioritatea zonală în efective, se vorbea atunci că dispun de circa un milion de oameni în toate structurile militare. Rușii au pornit la ofensivă cu efective aproximativ de patru ori mai puține, dar au obținut rapid supremația aeriană, pe cea navală au avut-o de la început. Au reconfirmat că artileria rămâne zeul războiului. Doar planificatorii știu exact situația. Ofensiva s-a desfășurat pe întreaga graniță terestră comună de peste o mie de kilometri, apoi s-a localizat în estul și sud-estul Ucrainei. În nord, forțele ruse s-au retras când se aflau la porțile Kievului și din ele s-a constituit o grupare aflată în așteptare, pentru orice eventualitate, pe teritoriul statului Belarus. Astfel, forțele ucrainene au fost obligate să-și organizeze apărarea pe o bună parte a frontierei, dar și pe litoralul Mării Negre. Și-a dispersat forțele. După o săptămână de la începerea operațiunii speciale, în Belarus, apoi la Istanbul au început negocieri de pace ruso-ucrainene, întrerupte rapid de partea ucraineană. Retragerea negociatorilor, urmată de vizitele sponsorilor occidentali, a fost semnalul transmis Rusiei că proxi-războiul dus de SUA împotriva ei a devenit războiul întregului Occident, unit și motivat ca niciodată, iar lumea să ia act. Tot după acel moment, sacrificarea Ucrainei a continuat printr-un macabru șantaj, alimentat cu iluzii, arme și bani. Până atunci problema armelor nu fusese acută, se vorbea doar despre materiale neletale și sisteme portative de arme antitanc și antiaeriene.
După ce întregul Occident a decis că situația se va rezolva doar pe câmpul de luptă, toate mijloacele războiului informațional și întregul aparat propagandistic ne conving zilnic că victoria este după ușă. Dar tot de atunci au început cârpelile cu arme, armata ucraineană a primit azi ce-i trebuia ieri, iar regimul de la Kiev a devenit dependent de ele. Înțelepții occidentali au făcut uitată lecția că războiul este, în primul rând, o problemă de planificare pe termen lung a resurselor și potențialului societății. Cu decenii în urmă, de pe aceleași meleaguri, lui Hitler i se spusese acest adevăr. Până la urmă în planificarea plictisitoare, nespectaculoasă și neaducătoare de celebritate se află cheia victoriei. Înalții responsabili militari ucraineni au constatat rapid că pe măsură ce timpul trece rămân fără arme și muniții, deși încă de când fuseseră comandanți de pluton învățaseră că la drum pleci cu tot ce-ți trebuie pentru toată călătoria.
Când patrimoniul militar al armatei sovietice fusese împărțit între succesori, Ucraina a fost printre cei mai avantajați moștenitori, dacă nu cumva cel mai avantajat din punct de vedere al modernității armelor. Pe teritoriul ei se afla întregul material de război cu care trebuia întărită gruparea de forțe sovietice din Germania. Arme și muniție cu o durată de viață ce se numără în decenii, calculate pentru acțiuni îndelungate și consumuri intense, cu logistica și mentenanța puse la punct, dar și cu efective instruite pentru a le întrebuința. Astăzi are nevoie acută mai ales de muniție pentru acel tip de arme. Cifrele ar fi arătat cam astfel:
- tancuri: 9.000;
- transportoare și MLI: 11.000;
- artilerie și instalații reactive: 18.000;
- avioane și elicoptere: 2.800;
- nave de luptă și auxiliare: 175.
De asemenea, Ucraina avea un portavion construit în proporție de 70%, iar complexul său militar industrial era capabil să producă inclusiv rachete strategice intercontinentale. Ne putem întreba doar ce fel de planificare a apărării s-a practicat într-un stat care devenea cu fiecare ciclu electoral mai antirus. Nu se pregătea oare ritualul de sacrificiu? Astăzi, de exemplu, Polonia, pentru a se asigura împotriva unor viitoare amenințări, își mărește efectivele militare, dar achiziționează și mii de unități de tehnică de luptă modernă. Armata ucraineană a primit post-factum arme din partea aliaților, după ce sponsorii analizau situația operativă, consumurile, cererile, disponibilul și șansele. Noile tranșe erau proiectate pentru misiuni viitoare de ei hotărâte, dar niciodată nu s-au furnizat toate armele pe care fizionomia luptei le impunea. În continuare, Ucraina duce lipsă de armament greu cu muniția necesară, tancuri, blindate, aviație și elicoptere de atac, iarăși și iarăși muniție, dar are încă suficienți soldați de sacrificiu.
Astăzi propaganda este dominată de motivul tancului văzut ca un fel de armă minune. Cu avioanele F16 problema este mai complicată, așa că decizia se amână. Ucraina a primit până acum de la aliați 60 de tancuri, iar până la sfârșitul anului i se promit încă 100. Cu ce le-a mai rămas din cele 9.000 de altădată, forțele ucrainene vor trebui să rupă apărarea inamicului, să dezvolte ofensiva și să elibereze teritorii. Nu știm câte tancuri are armata rusă în dispozitiv, dar cu siguranță comandanții ei știu. Desigur, tancul este o armă serioasă. Dar cine este dispus, ar trebui să nu uite că, încă decenii în urmă, se constatase că devine ineficient pentru că, în câmpul tactic, densitatea de arme antitanc este atât de mare, încât îi neutralizează avantajele. De aceea o parte din misiunile tancului au fost preluate de elicopter, ceea ce se petrece și acum. Densitatea de armament antiaerian nu este aceeași, elicopterul este mult mai manevrier și poate zbura la înălțimi care să-l protejeze. De altfel, tancul își pune în valoare calitățile când este folosit prin surprindere, concentrat pe direcții, în acțiuni rapide și cu sprijinul altor genuri de armă. Doar așa rezultatele pot fi maxime. Până acum nu s-a folosit în asemenea condiții. Chiar și armata rusă, care declară că poate construi câteva mii pe an, îl întrebuințează mai ales pentru nimicirea punctelor tari ale apărării și pentru sprijinul grupurilor de asalt. Greu de crezut că vom asista la mari bătălii de tancuri. Din tot ce apare public reiese că întregul ajutor occidental va fi format din tancuri nu tocmai noi, afirmate mai ales prin poligoane, iar atunci când au fost într-un câmp real de luptă au devenit victime ale unor arme antitanc chiar și învechite. Oricum rămân un motiv ideal pentru propaganda de toate culorile.
Armele oferite Ucrainei au fost destinate cu prioritate pentru misiuni în adâncimea tactică și parțial operativă, nu au modificat serios realitatea câmpului de luptă. Armata rusă și-a modificat tacticile, ofensiva este mai lentă, dar continuă. Efectele sunt mai distrugătoare, în primul rând pentru personal. Din cele relatate, aliații nu au oferit ucrainenilor arme minune și tot ce au dat a fost combătut ori lovit. Adâncimea strategică este la dispoziția armatei ruse, care macină monoton potențialul apărătorului. Există o asimetrie și în livrările viitoare. Occidentul este nevoit să producă multă muniție veche pentru a fi întrebuințată acum, ocupându-și astfel capacitățile de producție. După ce și-au golit depozitele, rușii produc armament de înaltă precizie și tehnică de luptă nouă în proporție de peste 90%.
Propaganda Occidentului anunță cu litere groase că va începe viitoarea contraofensivă a armatei ucrainene. Deocamdată nu ne spune ora plecării trenului, gara de îmbarcare și numărul călătorilor. Soldatul rus trebuie să intre în panică. Toate speranțele sunt legate de succesul iminentei operații ofensive. Se dorește a fi un moment decisiv. Dacă forțele ucrainene nu-și vor atinge scopurile, se va schimba totul, inclusiv în atitudinea aliaților. Încet-încet, lumea începe să se trezească, dar nu pentru că ritualul sacrificiului ar fi tot mai sinistru, ar trezi compasiune, ci pentru că afectează cotidianul, dar mai ales încețoșează viitorul. Dacă va avea succes, nu se vor schimba prea multe, ofensiva se va opri de la sine, nu există resurse pentru a ajunge la Moscova, iar riscurile pentru întregul continent se vor acutiza. Ucraina este covârșitor dependentă de ajutorul altora pentru a mai avea vreun cuvânt de spus, în afara replicilor de pe scenă. Occidentul și Rusia vor să se epuizeze reciproc, în timp ce lumea se schimbă, iar președintelui rus îi crește sprijinul intern.
Oficiali ucraineni vorbesc despre o ofensivă ce se va organiza pe mai multe direcții, dar șansele sunt mai reduse decât în vara trecută. Atunci planificatorii au realizat surprinderea, și-au folosit avantajul în efective, au exploatat realitățile din dispozitivul de apărare al rușilor, neglijențele și diferențele evidente între potențialele de luptă ale unităților. Schimbările în conducerea, organizarea și înzestrarea operației militare speciale au demonstrat că și comandanții de la Moscova și-au însușit rapid lecțiile. Operația lor rămâne specială și nu s-a transformat într-un război care distruge tot, fără discernământ. Datele publice sugerează că dispozitivul de apărare este adânc, continuu și preponderent antiblindate, forțele ruse au avut în permanență inițiativa tactică și au provocat adversarului pierderi uriașe prin distrugerea pozițiilor fortificate.
O ofensivă ucraineană are puține șanse de succes din mai multe motive. Deși frontul pare generos în alegerea direcției principale, în realitate, nu există prea multe variante, deoarece grupările ofensive riscă să rămână cu flancurile descoperite și să ajungă în pericol de încercuire. Singura care ar exclude o asemenea eventualitate pare a fi direcția spre Crimeea, unde ofensiva ar putea fi sprijinită și de pe mare. Armata ucraineană nu dispune de forțe navale și este greu de crezut că poate realiza raportul de forțe necesar dezvoltării ofensivei într-un teritoriu atât de specific cum este Peninsula Crimeea. Ar interveni aliații? Cândva, pentru cucerirea ei, Hitler a avut nevoie de zeci de divizii. Totuși, este evident că Peninsula Crimeea reprezintă obiectivul care interesează cu adevărat NATO.
Comandamentul ucrainean nu dispune de supremație aeriană, nici măcar în zonă, condiție obligatorie pentru o ofensivă majoră, în timp ce forțele ruse pot organiza chiar și o operație aeriană defensivă. Dispun de forțe, de infrastructura de conducere și de mijloacele de război electronic necesare. Dispozitivul ucrainean este apărat antiaerian cu forțe destinate înălțimilor mici și, eventual, medii. Sistemele S-300 s-au deconspirat, iar cele antirachetă Patriot sunt insuficiente, și este puțin probabil că vor fi desfășurate în adâncimea tactică ori operativă și nici nu prea se știe cum se vor comporta în luptă. Există opinii că rachetele hipersonice nu-i oferă timp pentru calcularea datelor de tragere, deci devine el însuși vulnerabil, după ce-și va fi dezvăluit locul de dispunere. De altfel, cu doi-trei ani în urmă o rafinărie saudită apărată cu acest sistem a fost lovită de iranieni fără probleme deosebite și cu mijloace deloc sofisticate. Nu cred că producătorul are nevoie de contra-reclamă pentru sistemul minune atât de promovat. La înălțimi mici, aviația rusă nu a fost împiedicată până acum să execute permanente misiuni de sprijin, iar la peste 6.000 – 7.000 de metri domină. De asemenea, apărarea antiaeriană rusă a demonstrat că poate combate orice țintă care atacă din aer.
Un rol deosebit pentru viitoarele operații va reveni cercetării. Este domeniul mai puțin cunoscut publicului, dar unele episoade petrecute ne demonstrează că funcționează eficient de ambele părți, deci este puțin probabil să se realizeze surprinderea. Necunoscută rămâne durata menținerii intensității efortului ofensiv. Din cei 300.000 de mobilizați în armata rusă lunile trecute doar o treime a fost introdusă în dispozitivele operației speciale, celelalte două vor avea probabil alte misiuni.
În sfârșit, ceea ce este cel mai important pentru ofensivă, forțele ucrainene vor avea nevoie de cantități suficiente de tancuri, blindate, artilerie autopropulsată, muniție, facilități logistice și de mentenanță a unor arme atât de diversificate, mijloace genistice și alte categorii de tehnică. Dar mai ales vor avea nevoie de luptători instruiți pentru a le folosi și aceasta este marea problemă, dincolo de încurajările propagandei. Deși s-au pregătit în terenurile de instrucție occidentale, luptătorii și-au însușit tehnica în condiții de poligon și nu știu cum se va comporta cu adevărat în operații de durată. De altfel, nici militarii statelor donatoare nu prea știu, nu au mai folosit-o de ani buni, iar când s-a întâmplat nu au fost scutiți de probleme.
Viitoarea operația ofensivă a armatei ucrainene apropie periculos momentul intervenției directe a forțelor NATO în conflict, atât de puțin dorit de opinia publică europeană. Complexați și inconștienți, liderii politici europeni ridică noi ruguri de sacrificiu sub efectele drogului administrat prin distrugerea Iugoslaviei. Precum planificatorii militari ucraineni nu sunt pregătiți de război, dar drogul este puternic. Probabil, armata rusă este cea mai pregătită de război, se pregătește din 2014, economia Moscovei își revine din șocul sancțiunilor și ar fi cazul să ne întrebăm, dincolo de beția propagandei, ce se va întâmpla după ce vor fi depășite fortificațiile din estul Ucrainei, în timp ce Europa abia încheie contracte pentru viitoarea tehnică de luptă. Propaganda ignoră realitatea că localitatea Bahmut, transformată în simbol, a fost aproape cucerită nu de Armată, ci de o structură paramilitară, cu un potențial de luptă inferior celui al unităților armatei. Deocamdată Wagner înfruntă Europa. Evoluții politice recente sugerează că în Alianță se analizează deja scenarii de intervenție cu forțe.
Preluat de la aesgs.ro – https://www.aesgs.ro/ritualul-sacrificiului-continua/
1 Comment
Foarte bun articolul! SUA a creat în 1949 NATO, acest monstru care trăiește din războaie și răsturnări de regim. Cine își închipuie că NATO are ca obiectiv principal apărarea unei țări membre în urma unui atac provenit din exterior, se înșală (apropo: Ucraina nu este membră NATO). Această organizație se aseamănă tot mai mult cu Moloh, căruia îi erau aduse spre hrană jertfe umane. Când se vor vindeca unii de această dependență – numită de autor – drogul NATO?