Operațiune specială pentru salvarea SUA? Secretul negocierilor dintre Biden și Scholz

Ce ascunde versiunea cu teroriști pro-ucraineni care ar fi aruncat în aer gazoductele Nord Streams? De ce recenta vizită a lui Scholz în SUA s-a desfășurat în „regim de tăcere” și despre ce s-ar fi putut ei înțelege?

O combinație absolut fermecătoare prin stupiditatea ei a început să fie pusă în aplicare de americani în căutarea celor care au aruncat în aer gazoductele Nord Stream. Nu mă vor referi la nu știu ce iaht cu șase persoane la bord, membri ai echipajului și pasageri (conform legilor ficțiunii polițiste, unul dintre ei era femeie – de ce nu chiar transsexuală? Poate pentru că perverșii nu-și găsesc loc printre băieții răi) dădea târcoale în zona de desfășurare a exercițiilor NATO, despre faptul că după jumătate de an de la explozie pe masa căpitanului s-au găsit urme de explozibil (șase luni nimeni nu a făcut curat acolo, dar da, ar fi fost și mai amuzant și mai ilustrativ dacă teroriștii ar fi uitat o bară de explozibil C-4 chiar pe masă), despre dificultățile pe care le-ar fi întâmpinat grupul de persoane private, chiar și cu înaltă calificare, pentru a duce la bun sfârșit o astfel de operațiune specială – este la mintea oricărui om cu bun simț. În acest caz, culisele sunt mult mai interesante, scrie Aleksandr Grișin, într-un articol pentru Komsomolskaia pravda.

Deci, la 8 februarie apare articolul legendei jurnalismului american, Seymour Hersh, în care spune că North Stream a fost aruncat în aer, privând Europa de o sursă energetică ieftină și extrem de necesară, din ordinul administrației Biden. Și că operațiunea specială a fost concepută și realizată cu aprobare de la vârful Casei Albe. La început, Casa Albă tace, după care începe să respingă în fel și chip aceste acuzații, dar fără să aducă nici măcar o dovadă în apărarea sa. Partea acuzării are însă aceste dovezi (mărturii ale participanților la operațiune).

O lună mai târziu, la 7 martie, The New York Times publică un articol de răspuns despre un grup pro-ucrainean, dar care ridică mai multe întrebări decât oferă răspunsuri. Imediat, un articol similar este mitraliat de ziarul german Die Zeit pe aceeași temă. Interesant faptul că este o publicație germană. În sprijinul colegilor de la The New York Times, The Washington Post publică propriul său articol. Atât Post, cât și Zeit vin cu noi detalii despre componența grupului, modul de acțiune, distribuția rolurilor și așa mai departe. Nici nu trebuie să vă mai întrebați: băieți, v-ați înțeles sau ce? Pentru că asemenea coincidențe nu există și pentru că ei chiar s-au pus de acord.

Și ce s-a mai întâmplat între 8 februarie și 7 martie? A fost un eveniment căruia nu i s-a acordat prea multă atenție. Adică, s-au întrebat ce a fost, dar nu au primit răspuns și s-au liniștit repede. La 3 martie, cancelarul federal german Olaf Scholz a plecat brusc într-o vizită de lucru în SUA, unde s-a întâlnit și a purtat discuții la Casa Albă cu președintele Joe Biden. A doua zi s-a întors acasă.

O vizită misterioasă, care nu a fost anunțată în prealabil, conținutul discuțiilor nefiind dezvăluite, așa că presa și analiștii s-au văzut nevoiți să-și pună mintea la contribuție, dar toți s-au liniștit când a apărut versiunea că s-a vorbit despre livrările de tancuri în Ucraina. Și că au fost negocieri care, prin natura lor, nu reclamă organizarea obligatorie a unei conferițe de presă. A aterizat, a vorbit, a decolat. La momentul respectiv, unii chiar au presupus că, din cauza istoriei cu Ucraina, lui Olaf îi „arde pământul sub picioare”, iar „fratele mai mare” l-a chemat să-l tragă de urechi.

Este însă foarte posibil ca ”pământul să ardă” nu sub picioarele lui, ci ale lui Joseph. Și că Biden era cel care avea nevoie de o „operațiune de salvare”, pentru a cărui desfășurare l-a convocat de urgență pe cancelarul Germaniei, pentru a-i aduce la cunoștință poziția lor comună și pentru a obține aprobarea acestuia.

Ca în film:

”Dania? Ajută-mă, frate!

Frate! Dacă nu mă ajuți… pentru mine e sfârșitul.

Ajută-mă!

Este parte a afacerii noastre comune.

Nu pot la telefon, Dania, înțelegi? Ia totul cu tine.

Nu te gândi la bani. „Ajută-mă, frate!”

Un dialog unde Dania trebuie înlocuită cu Olaf.

După toate probabilitățile, pănă la acel moment, serviciile de informații din Germania și din Statele Unite puseseră totul la punct, se pare, și nu mai era nevoie decât de acordul șefului guvernul german pentru a lansa această ”operațiune de acoperire”. Indirect în favoarea acestei versiuni este faptul că întâlnirea dintre Scholz și Biden a fost atât de esențială, încât nu a fost încredințată nici unor terțe părți (de exemplu, ambasadori sau șefi ai serviciilor de informații – nu, era nevoie de acordul personal și față în față) și nici liniilor de comunicare sigure. Să fie problema tancurilor atât de importantă pentru Ucraina încât a impus o astfel de manevră? În nici un caz. Nici măcar avioanele pentru Ucraina nu ar necesita o astfel de deplasare, ca să nu mai vorbim de tancuri. Și, în general, tot ce vizează Ucraina nu este atât de important și, cu atât mai mult, nu este atât de secret, încât liderii Germaniei și SUA să-și dea peste cap programul de lucru. Așadar, la Kiev, Mișa Podoliak nu mai trebuie să bată câmpii negând implicarea Ucrainei în subminarea Nord Stream 1 și 2. Oamenii normali știu că nu Ucraina a făcut-o, nu e de nasul ei. Dar nici protestatarii nu trebuie spună bazaconii, pentru că, Mișa, ați fost azvârliți pe apa sâmbetei, Mișa. Și tu și șeful tău, „băiatul rău”. În toaletă, ca pe niște deșeuri.

Iar după ce Scholz și Biden au căzut de acord și serviciile de informații au pus la punct ultimele detalii, presa aparent respectabilă din țările lor a lansat o salvă concertată.

În toată această situație rămân doar două întrebări. Prima: de ce a fost lansată „Operațiunea acoperire”. E simplu – chiar și cea mai notorie tâmpenie reprezintă cel puțin o alternativă la versiunea lui Seymour Hersh, laureat al Premiului Pulitzer și a multor alte premii pentru realizările sale profesionale. Iar, în condițiile date, o alternativă era pur și simplu necesară. În plus, o versiune stupidă este chiar de preferat uneia „inteligente”, pentru că dezbătută la egalitate cu investigația lui Hersh, aceasta din urmă se depreciază, ca și cum s-ar retrograda. Știți cum se spune: ”nu te lua la ceartă cu proștii, pentru că va trebui să te cobori la nivelul lor, unde te vor zdrobi cu experiența lor”.

Și a doua întrebare: ce a negociat Olaf în schimbul susținerii acestei aiureli pentru țara sa? În ultimă instanță, nu putea să consimtă așa, cu smirenie, că doar nu este vreun fraier și vreun ”leberwurst jignit”. Altfel, totul devine absolut neonorabil: SUA s-au jucat cu Germania, ca și cu o femeie ușoară într-o gară, nu au plătit-o, ba dimpotrivă, au determinat-o pe ea să plătească, după care Germania dă fuga pentru a fi din nou batjocorită. Și tot pe gratis, dar nu economic, de această dată, ci mental, corectând bunul simț. A participa gratuit la astfel de piese ieftine înseamnă să nu te respecți pe tine însuți. La urma urmei, Olaf nu este, totuși, o „damă de companie”. Deși întreaga situație devine pur și simplu ridicolă. Nu-i așa, Herr Scholz? Simt că în curând vor trebui înlocuiți unii termeni din psihologie. Cum ar fi, spre exemplu, redenumirea termenului Sindromul Stockholm în Sindromul Berlin…

De altfel, vom afla în curând. Cum, probabil, și alte detalii ale atentatului cu bombă de la gazoductul real, care se vor regăsi în viitorul articol al lui Hersh pe care l-a promis pentru săptămâna viitoare. Asta dacă nu cumva Occidentul îi va organiza vreun infarct sau alte neplăceri, iar ambulanța va rămâne, tocmai atunci, blocată în trafic. Oricum, Seymour este un om încercat și cu multă experiență și cu siguranță s-a asigurat pentru astfel de cazuri.