File de istorie. 80 de ani de la bătălia de la Stalingrad: principalele etape (IV)

Contraofensiva sovietică de la Stalingrad (19 noiembrie 1942 – 2 februarie 1943)

Operațiunea strategică ofensivă (contraofensiva de la Stalingrad) a forțelor Fronturilor de Sud-Vest, Don, Stalingrad și aripii stângi a Frontului Voronej (cu Flotila ”Volga”), a fost desfășurată  din 19 noiembrie 1942 până în 2 februarie 1943 (nume de cod „Uranus”). Planul era să lovească din câmpurile de operații de pe Don, în zonele Serafimovici și Kletskaia, iar din zona lacurilor Sarpinski, aflate la sud de Stalingrad, să distrugă trupele din flancurile forței de atac inamice, apoi, dezvoltând ofensiva pe direcții convergente spre Kalaci pe Don și Sovetski, să înconjoare și să distrugă forțele principale ale inamicului de la Stalingrad.

Într-o perioadă relativ scurtă (de la 1 octombrie la 18 noiembrie), din rezerva Cartierului General al Marelui Stat-Major au fost dislocate pentru consolidarea fronturilor pe direcția Stalingrad, patru corpuri de tancuri, două corpuri mecanizate și două corpuri de cavalerie, 17 brigăzi și regimente independente de tancuri, 10 divizii și șase brigăzi de infanterie, 230 de regimente de artilerie și aruncătoare de mine. Trupele sovietice aveau în compunere aproximativ 1 135 000 de oameni, 15 000 de tunuri și aruncătoare, peste 1 5 00 de tancuri și piese de artilerie autopropulsată. Componența forțelor aeriene ale fronturilor ajungea la 25 de divizii de aviație, care aveau peste 19 000 de avioane de luptă. Numărul total de divizii dislocate pe cele trei fronturi a ajuns la 75. Totuși, această grupare puternică de trupe sovietice avea o particularitate – aproximativ 60% din personalul trupelor era format din recruți tineri care nu aveau încă experiență de luptă.

Acestora li s-au opus armatele a 6-a și a 4-a germane de tancuri, armatele a 3-a și a 4-a române din Grupul de Armate „B”, care însumau peste 1 011 000 de oameni, aproximativ 10 3 00 de tunuri și aruncătoare, 675 de tancuri și tunuri de asalt, peste 1 2 000 de avioane de luptă. Cele mai pregătite unități germane de luptă au fost concentrate direct în zona Stalingradului. Acestea erau flancate de trupe românești și italiene care se apărau pe un front larg. Apărarea inamicului pe Donul Mijlociu și la sud de Stalingrad nu era suficient de adâncă. Ca urmare a comasării forțelor și mijloacelor în direcțiile principalelor lovituri ale Fronturilor de Sud-Vest și Stalingrad, s-a creat un avantaj considerabil al trupelor sovietice asupra inamicului: de 2-2,5 ori în ceea ce privește efectivele, de 4-5 ori în ceea ce privește artileria și tancurile.

Ofensiva trupelor Frontului de Sud-Vest (comandant – general-locotenentul, din 12/7/1942, general-colonelul N ikolfi F. Vatutin) și a Armatei a 65-a a Frontului Don a început la 19 noiembrie după o pregătire de artilerie de 80 de minute. Până la sfârșitul zilei, trupele Frontului de Sud-Vest au obținut cel mai mare succes, înaintând 25–35 km, ele au spart apărarea Armatei a 3-a române în două sectoare: la sud-vest de Serafimovici și în zona Kletskaia. Corpurile 2 și 4 de armată române au fost înfrânte, iar trupele rămase, aflate în zona Raspopinskaia, au fost flancate cu Corpul 5 de armată,  Formațiunile Armatei a 65-a (comandant – general-locotenentul Pavel. Batov), ​​​​întâmpinând o rezistență acerbă, au avansat cu 3-5 km până la sfârșitul zilei, dar nu au putut sparge complet prima zonă de apărare a inamicului.

La 20 noiembrie, trupele frontului Stalingrad au trecut la ofensivă. „Primele care au cântat au fost rachetele «Katiușa», – a scris general colonelul Alexandr Eremenko. – După ele, și-au început activitatea artileria și aruncătoarele. E greu să exprimi în cuvinte sentimentele pe care le simți când asculți corul cu mai multe voci înainte de începerea ofensivei, dar principalul lucru care se regăsește în ele este mândria față de forța țării natale și credința în victorie. Mai ieri, strângând din dinți, ne spuneam «Nici un pas înapoi», dar astăzi Patria ne-a ordonat să mergem înainte…”. În prima zi, diviziile de infanterie au străpuns apărarea armatei a 4-a române și au pătruns 20-30 km în dispozitivul de apărare al inamicului pe direcția sud-vest. Cartierul general al lui Hitler a aflat că sectoarele apărării de la nord și sud de Stalingrad au fost străpunse și că trupele române de pe ambele flancuri au fost înfrânte. Dar nu existau practic rezerve în Grupul de Armate „B”. A fost necesară retragerea diviziilor din alte sectoare ale frontului. Sovieticii au continuat ofensiva, depășind tot mai mult gruparea lui Paulus dinspre sud-vest.

Pe timpul a 2 zile de luptă, trupele fronturilor au provocat o grea înfrângere Armatelor a 3-a și a 4-a române. Pe 21 noiembrie, corpurile 26 și 4 de tancuri ale Frontului de Sud-Vest au ajuns în zona Manoilin și, întorcându-se spre est, au pornit pe cea mai scurtă rută spre Don, în zona Kalaci. Corpul 26 de tancuri, după ce a capturat podul de peste Don, a ocupat localitatea Kalaci lape 22 noiembrie. Ulterior formațiunile mobile ale Frontului Stalingrad au înaintat spre formațiunile mobile ale Frontului de Sud-Vest.

La 23 noiembrie, unități ale Corpului 26 tancuri au avansat rapid spre Sovetski și s-au alăturat formațiunilor Corpului 4 mecanizat. Formațiunile mobile ale Fronturilor de Sud-Vest și Stalingrad, după ce au ajuns în raioanele Kalaci, Sovetski, Marinovka, au finalizat încercuirea trupelor germane. În încercuire se aflau 22 de divizii și peste 160 de unități separate ale Armatelor a 6-a și a 4-a de tancuri, care însumau aproximativ 300.000 de militari. O astfel de încercuire a trupelor germane nu mai fusese întâlnită niciodată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

În aceeași zi, gruparea inamică din Raspopinskaia a capitulat. Aceasta a fost prima capitulare a unui mare grup inamic în fața trupelor sovietice în Marele Război pentru Apărarea Patriei. În total, peste 27 de mii de soldați și ofițeri din cele două corpuri românești au fost luați prizonieri în zona satului Raspopinskaia.

Iată cum a apreciat situația în acel moment un ofițer din departamentul de informații al corpului de armată german: „Uimiți și confuzi, nu ne puteam lua ochii de pe hărțile noastre de stat major – liniile roșii îngroșate și săgețile, au marcat direcțiile numeroaselor lovituri ale inamicului, manevrele sale evazive, zonele de pătrundere. Cu toate evaluările noastre, nu ne-am gândit niciodată la posibilitatea unei catastrofe atât de monstruoase!”.

La 30 noiembrie, operațiunea de încercuire și blocare a grupării germane a fost finalizată. Ca urmare a unei ofensive rapide a formațiunilor de tancuri, cavalerie și infanterie, trupele sovietice au creat două fronturi de încercuire, unul exterior și unul interior. Lungimea totală a frontului exterior al încercuirii a fost de aproximativ 450 km. Distanța maximă dintre fronturile exterioare și interioare ale încercuirii pe Frontul de Sud-Vest a fost de 100 km, iar pe Frontul Stalingrad între 20 și 80 km. Gradul de înaintare a trupelor sovietice în cele 12 zile ale operațiunii a variat între 40 și 120 km, cu viteze medii de atac de 6 până la 20 km pe zi pentru formațiunile de infanterie și de până la 35 km pe zi pentru grupările mobile. Cu toate acestea, nu a fost posibilă divizarea trupelor germane prinse în încercuire. Unul dintre motive a fost o greșeală de estimare efectivelor grupării inamice încercuite – 80-90 000 de oameni. În consecință, datele privind armamentul acesteia au fost, de asemenea, evaluate greșit.

Înaltul Comandament al Wehrmacht-ului a încercat să salveze formațiunile și unitățile care au fost înconjurate. A fost planificată o operațiune specială pentru eliberarea acestora, care a primit numele de cod „Furtună de iarnă”. Pentru punerea sa în aplicare a fost creat Grupul de Armate „Don”, care avea în compunere până la 30 de divizii. Generalul feldmareșal E. Manstein a coordonat operațiunea, în timp ce generalul-colonel G. Goth a fost însărcinat cu comanda directă și execuția.

în dimineața zilei de 12 decembrie a fost declanșată  Operațiunea „Furtună de iarnă”. După o lovitură puternică în zona Kotelnikovo, inamicul a reușit să străpungă  apărarea trupelor sovietice și să avanseze 25 km până la sfârșitul zilei. Luptele au fost extrem de aprige și au implicat un număr mare de tancuri. Asaltul trupelor germane a continuat cu o intensitate tot mai mare și cu sprijinul activ al aviației. Până la sfârșitul zilei de 19 decembrie, tancurile generalului H.Hoth au ajuns la doar 35-40 km de gruparea încercuită. Radiogramele zburau deja spre cartierul general al Armatei a 6-a: „Rezistați, eliberarea e aproape!”, „Rezistați, venim!”. Manstein a apelat la Hitler pentru a cere permisiunea ca Paulus să lanseze o incursiune spre grupul lui H.Hoth. Dar Hitler a pus o condiție: „Stalingrad trebuie să fie ținut pe loc!” Într-o radiogramă de răspuns, Paulus a raportat că armata sa nu era în măsură să le execute ambele operațiuni în același timp.

Armata a 2-a de gardă (comandant – general-locotenentul Rodion Malinovski), care fusese retrasă de urgență din rezerva Cartierului General al Marelui Stat-Major, a devenit un obstacol de netrecut în calea diviziilor de tancuri germane. Aceasta era o unitate puternică, complet dotată cu efective și armament (122.000 de militari, 2.000 de tunuri și aruncătoare, 470 de tancuri). Într-o luptă intensă care a avut loc pe malul râului Mîșkova, în perioada 20-23 decembrie, inamicul a suferit pierderi grele și și-a epuizat complet capacitățile ofensive. Până la sfârșitul  zilei de 23 decembrie, inamicul a fost obligat să treacă în defensivă. Totodată, prin hotărârea Cartierului General al Marelui Stat-Major, în perioada 25 noiembrie – 20 decembrie, trupele Fronturilor de Vest (comandant – general-colonelul Ivan Konev) și Kalinin (general-colonel Mihail Purkaev) au desfășurat o operațiune ofensivă, sub numele de cod „Marte”.

În ciuda faptului că trupele sovietice nu au putut învinge principalele forțe ale Armatei a 9-a germane (comandant – general-colonel V. Model) și să nimicească flancul Rjevski, cu acțiuni ofensive active, totuși, au oprit până la 30 de divizii ale inamicului, nepermițând comandamentului german să redisloce trupele din acea parte a frontului la Stalingrad, unde s-au desfășurat principalele evenimente în acel moment. În plus, inamicul a fost obligat să trimită încă patru divizii de tancuri și motorizate din rezervele Comandamentului General și ale Grupului de Armate „Centru”. După ce forțele germane au fost încercuite în apropiere de Stalingrad, Cartierul General al Marelui Stat-Major a decis ca, odată cu lichidarea grupării încercuite, să desfășoare o operațiune pe Donul Mijlociu (nume de cod „Saturn”) pentru a învinge principalele forțe ale Armatei a 8-a italiană, grupului operativ „Hollidt”, resturile Armatei a 3-a Române și să dezvolte o contraofensivă pe direcția Stalingrad-Rostov. Cu toate acestea, ofensiva germană care a început pe 12 decembrie din zona Kotelnikovski, cu scopul de a elibera Armata a 6-a, a determinat Cartierul General al Marelui Stat-Major să ajusteze planul. În locul unei ofensive spre sud, lovitura principală a fost îndreptată acum spre sud-est, pe direcția Nijni Astahov, spre Morozovsk (Operațiunea „Micul Saturn”), în scopul de a înfrânge Armata a 8-a italiană și forțele germano-române care operau pe frontul de la Veșenskaia la Nijniecirskaia. Totodată, s-a avut în vedere excluderea posibilității ieșirii  armatei a 6-a germane din încercuire printr-o lovitură dinspre vest. Operațiunea de nimicire a grupării inamice încercuite la Stalingrad s-a amânat.

                                                                                                                       Prelaut de la revista ”Russkaia mîsl” Nr 11, 2022          (Va urma)