80 de ani de la Bătălia de la Stalingrad. Principalele etape (I)

Bătălia de la Stalingrad a marcat începutul unui punct de cotitură fundamental nu numai în desfășurarea Marelui Război pentru Apărarea Patriei, ci și în desfășurarea celui de-al Doilea Război Mondial în ansamblu. Publicăm articolul pe această temă preluat de la revista ”Russkaia mîsl” (La  Pansee russe) din noiembrie 2022.

 Serghei APTREIKIN, doctor în istorie, docent, cercetător științific principal la Institutul de cercetare (istorie militară) al Academiei Militare a Statului Major General al Forțelor Armate ale Federației Ruse. 

Istoria militară a Rusiei cunoaște multe exemple de curaj și eroism, de bărbăție a soldaților pe câmpul de luptă și geniu strategic al liderilor militari. Epopeea Stalingradului iese în evidență pe acest fundal.

Perioada defensivă de la 17 iulie până la 18 noiembrie 1942

Această bătălie înverșunată s-a desfășurat continuu timp de două sute de zile și nopți, la început pe malurile Donului și ale Volgăi, apoi la periferiile Stalingradului și ulterior chiar în oraș. Luptele s-au purtat pe un teritoriu vast, de aproximativ 100 de mii de km pătrați, pe un front larg de la  400 până la 850 km. Peste 2,1 milioane de militari din ambele tabere au luat parte la această încleștare epopeică în diferite etape ale acțiunilor de luptă. În ceea ce privește obiectivele, amploarea și intensitatea luptelor, bătălia de la Stalingrad a depășit toate bătăliile anterioare din istoria lumii.

La planificarea operațiunilor pentru vara și toamna anului 1942, Înaltul Comandament german s-a ghidat după Directiva nr. 41, semnată de A. Hitler la 5 aprilie 1942, în care obiectivele militare și politice prezentate erau, de fapt, o dezvoltare a ideilor din planul Barbarossa. Potrivit liderilor de vârf ai Wehrmachtului, principalele condiții pentru înfrângerea finală a URSS erau cucerirea regiunii Caucazului, cu importantele sale resurse de petrol, a zonelor agricole fertile din Don, Kuban, regiunea inferioară a Volgăi, și a importantei căi navigabile reprezentată de fluviul Volga.

Până la sfârșitul lunii iunie 1942, inamicul a concentrat între Kursk și Taganrog, pe un front de 600-650 km, aproximativ 900 000 de soldați și ofițeri, 1260 de tancuri, 17 000 de tunuri și aruncătoare, 1640 de avioane de luptă. Din totalul efectivelor Wehrmachtului dislocate pe întreg frontul sovieto-german, în compunerea acestei grupări se aflau până la 35% din diviziile de infanterie și peste 50% din diviziile de tancuri și infanterie motorizată.

În conformitate cu directiva nr. 45 a Înaltului comandament al Wehrmacht-ului din 23 iulie 1942, în vederea pregătirii și dezvoltării acțiunilor ofensive Grupul de Armate „Sud” a fost împărțit în două grupuri: Grupul de Armate „A” și Grupul de Armate „B”. Grupul de Armate „A” (comandant – general-feldmareșal von List) a fost însărcinat cu capturarea Caucazului. Conform directivei, „…Grupului de Armate „B” îi revine sarcina ca, pe lângă amenajarea liniilor defensive de pe râul Don, să dezvolte ofensiva pe direcția Stalingrad și să străpungă gruparea inamică concentrată acolo, iar după cucerirea orașului, să taie istmul dintre Don și Volga și să interzică transportul de-a lungul fluviului. Ulterior, trupele de tancuri și infanterie motorizată vor dezvolta ofensiva de-a lungul Volgăi până la Astrahan după care vor interzice navigația pe cursul principal al Volgăi…”. Grupul de Armate „B” (comandant – general-colonel М. Weichs, avansat din 1.02.1943 la gradul de general-feldmareșal) era format din: Armatele germane a 4-a (tancuri), a 2-a și a 6-a, Armata a 8-a italiană și Armata a 2-a maghiară.

Din cadrul forțelor Grupului de Armate „B”, Armata a 6-a (comandant – general-colonel F. Paulus) a fost destinată pentru cucerirea Stalingradului. Comandamentul german a fost atât de încrezător că Stalingradul o să cadă după o ofensivă rapidă încât de la 1 la 16 iulie, Armata a 6-a a fost redusă de la 20 la 14 divizii. În final, la declanșarea ofensivei, Armata a 6-a avea 270 000 de soldați și ofițeri, aproximativ 3 000 de tunuri și aruncătoare, aproximativ 500 de tancuri, iar din aer era susținută de 1200 de avioane de luptă din Flota a 4-a Aeriană.

Pe fondul eșecului ofensivei sovietice la Harkov, pe direcția Voronej și din Donbass, o mare grupare de forțe inamice a înaintat și s-a concentrat la Cotul Donului, constituind astfel o amenințare reală de pătrundere a inamicului pe Volga. Acest lucru ar fi putut duce la ruperea frontului sovietic și la pierderea comunicațiilor care legau regiunile centrale ale țării cu Caucazul.

Trupele frontului de Sud-Vest au suferit pierderi grele și nu au putut opri înaintarea trupelor naziste spre est. În același timp, trupele Frontului de Sud, după ce au respins atacurile formațiunilor germane ale Armatei 1 de tancuri și Armatei a 17-a a Grupului de Armate „A” dinspre est, nord și vest, s-au retras după lupte grele în zona de apărare a Rostovului. Situația creată impunea măsuri urgente și decisive pentru a realiza respingerea inamicului care  înainta în direcția Stalingrad și spre Caucaz.

În acest scop, prin decizia Cartierului General (Stavka) al Marelui Stat-Major (VGK), armatele a 62-a, a 63-a și a 64-a au fost dislocate în spatele Fronturilor de Sud-Vest și de Sud. La 12 iulie a fost constituit Frontul Stalingrad (comandant – mareșal al Uniunii Sovietice S.K.Timoșenko), care, pe lângă armatele nominalizate includea și Armatele Aeriene a 21-a și a 8-a din frontul de Sud-Vest care a fost desființat. Frontul Stalingrad a primit sarcina de a organiza o apărare puternică de-a lungul malului stâng al Donului în fâșia cuprinsă între Pavlovsk și Kletski și mai departe de-a lungul liniei Kletski – Surovikino – Verhne-Kurmoiarski. Armata 51 a Frontului Caucazului de Nord a fost avansată de-a lungul malului stâng al Donului până la sectorul cuprins între Verhne-Kurmoiarski și Azov (peste 300 km lungime).

Împreună cu trupele care se retrăgeau de pe frontul de Sud, Armata 51 trebuia să acopere direcția Caucaz. La scurt timp, în componența Frontului Stalingrad, Cartierul General a inclus suplimentar Armatele a 28-a, a 38-a și  a 57-a, care se retrăseseră cu pierderi grele. Zece regimente de aviație (în total 200 de avioane) au fost dislocate pentru a întări Armata a 8-a Aeriană din zona Stalingradului. Trebuie remarcat faptul că descoperirea târzie a intențiilor inamicului de a cuceri Stalingradul în vara anului 1942 a condus la imposibilitatea Cartierului General al Marelui Stat-Major de a transfera în timp util rezervele pentru a crea un nou front de apărare. La mijlocul lunii iulie, 12 divizii din compunerea Armatelor a 63-a și a 62-a (166 000 de militari, 2 200 de tunuri și aruncătoare de mine, aproximativ 400 de tancuri) au fost capabile să întârzie înaintarea inamicului pe direcția Stalingrad. Aviația de front a constat din aproximativ 600 de avioane, inclusiv 150–200 de bombardiere cu rază lungă de acțiune și 60 de distrugătoare de apărare aeriană (PVO). În împrejurimile Stalingradului au fost construite patru centuri fortificate: exterioară, mijlocie, interioară și urbană. Deși până la începutul operațiunii de apărare nu au putut fi complet echipate, au jucat un rol important în apărarea orașului. Din rândurile populației Stalingradului, s-au format batalioane de miliție populară.  La ordinul Cartierului General al Marelui Stat-Major, conducerea generală și coordonarea acțiunilor fronturilor de la Stalingrad a fost atribuită Comandantului Sprem adjunct, generalul de armată G.K.Jukov și șeful Statului Major General, general-colonelul A.M.Vasilevski.

Ținând cont de misiunile care trebuiau îndeplinite, de particularitățile acțiunilor militare ale ambelor părți, de anvergura spațială și temporală, dar și de rezultatele obținute, bătălia de la Stalingrad a fost împărțită în două operațiuni distincte: operațiunea defensivă, de la 17 iulie la 18 noiembrie 1942 și operațiunea ofensivă, de la 19 noiembrie 1942 la 2 februarie 1943.

Operațiunea strategică defensivă pe direcția Stalingrad a durat 125 de zile și nopți și s-a realizat în două etape. Prima etapă a constat în ducerea acțiunilor defensive de luptă pe aliniamente dispuse în zone aflate la o distanță relativ mare de Stalingrad (17 iulie – 12 septembrie). A doua etapă a constat în ducerea acțiunilor defensive de luptă pentru menținerea Stalingradului (13 septembrie – 18 noiembrie 1942).

Comandamentul german a lansat lovitura principală cu forțele Armatei a 6-a pe direcția Stalingrad urmând cea mai scurtă cale, prin cotul mare al Donului dinspre vest și sud-vest, în zonele de apărare repartizate Armatei a 62-a (comandant – general-maior V. I. Kolpakchi, din 3 august general-locotenent A. I. Lopatin, din 6 septembrie general-maior N. I. Krîlov, din 10 septembrie general-locotenent V. I. Ciuikov) și Armatei a 64-a (comandnt – general-locotenent V. I. Ciuikov, din 4 august general-locotenent M. S. Șumilov). Inițiativa operațională a fost deținută de comandamentul german, care a avut o  superioritate aproape dublă de forțe și mijloace.

                                                                           Articolul preluat de la revista „Russkaia mîsl”/ ”La Pensee russe” din noiembrie 2022, pp. 8-21

https://russianmind.com/wp-content/uploads/2022/11/RM202211RU_02_nfs.pdf?fbclid=IwAR0F2tBnDzgCv9gzqOpH03-gkIv4Ujc3oSuKeY0MxTSezc0Y-A3VbmNrglg

   (Va urma)