Despre înscenări ca metodă de politică a Occidentului. Articolul ministrului afacerilor Externe al Federației Ruse, Serghei Lavrov, publicat în ”Izvestia”. Text integral

Astăzi, Forțele Armate ale Rusiei și milițiile din Republicile Populare Donețk și Lugansk îndeplinesc cu încredere sarcinile din cadrul operațiunii militare speciale (SVO), urmărind să pună capăt discriminării flagrante și genocidului rușilor și să elimine amenințările directe la adresa securității Federației Ruse create de Statele Unite și sateliții săi pe teritoriul Ucrainei de ani de zile. Pierzând pe câmpul de luptă, regimul ucrainean și protectorii săi occidentali nu ezită să pună la cale înscenări „cu sânge” pentru a demoniza țara noastră în opinia publică internațională. Au fost deja Bucea, Mariupol, Kramatorsk, Kremenciug. Ministerul rus al Apărării avertizează în mod regulat, cu dovezi pe masă, în legătură cu pregătirea unor noi incidente puse în scenă.

Înscenările provocatoare realizate de Occident și de acoliții săi au o semnătură ușor de recunoscut. Și nu au început în Ucraina, ci mult mai devreme.

Anul 1999, regiunea sârbă Kosovo și Metohia, satul Racak. Un grup de inspectori OSCE ajunge la locul descoperirii a zeci de cadavre îmbrăcate în civil. Șeful misiunii anunță imediat un act de genocid, fără a efectua o anchetă, deși nu intră în mandatul unui oficial internațional să tragă astfel de concluzii. NATO începe imediat o agresiune armată împotriva Iugoslaviei, distrugând în mod deliberat centrul de televiziune, podurile, trenurile de pasageri și alte obiecte civile. Ulterior, se dovedește în mod veridic că cei uciși nu erau civili, ci luptători ai grupărilor Armatei de Eliberare din Kosovo, îmbrăcați în civil. Cu toate acestea, înscenarea a funcționat ca pretext pentru utilizarea ilegală a forței împotriva unui stat membru OSCE, pentru prima dată de la semnarea Actului final de la Helsinki în 1975. Este relevant faptul că șeful Misiunii OSCE, a cărui declarație a servit drept declanșator pentru începerea bombardamentului, a fost P. Walker, cetățean american. Principalul rezultat al agresiunii este separarea forțată a Kosovo de Serbia și crearea acolo a celei mai mari baze militare americane din Balcani, Bondsteel.

Anual 2003 – performanța infamă a secretarului de stat Colin Powell la Consiliul de Securitate al ONU, unde, cu o eprubetă care conținea o anume pulbere albă, a anunțat lumea întreagă că spori de antrax ar fi produși în Irak. Și din nou, înscenarea a funcționat: anglo-saxonii și alții ca ei au bombardat Irakul, care încă nu-și poate restabili pe deplin statalitatea. Falsul a fost dezvăluit rapid: toată lumea a recunoscut că în Irak nu existau arme biologice sau alte arme de distrugere în masă. Ulterior, unul dintre instigatorii agresiunii, premierul britanic T. Blair a recunoscut falsul, spunând ceva de genul: „Ei bine, am greșit, cui nu i se întâmplă”. C. Powell însuși s-a justificat ulterior prin faptul că a fost „indus în eroare de serviciile secrete”. Într-un fel sau altul, o altă provocare pusă în scenă a servit drept pretext pentru implementarea planurilor de distrugere a unei țări suverane.

Anul 2011, Libia. Aici a fost pusă în scenă o dramaturgie specifică. Lucrurile nu au ajuns la minciuni directe, ca în Kosovo și Irak, în schimb, NATO a denaturat în cel mai grosolan mod posibil rezoluția Consiliului de Securitate al ONU. Această rezoluție a stabilit o zonă de excludere aeriană deasupra Libiei pentru a ține la sol aviația militară a lui M. Gaddafi. Ea nu a zburat. Cu toate acestea, NATO a început să bombardeze pur și simplu unitățile armatei libiene care au luptat împotriva teroriștilor. Gaddafi a fost ucis cu brutalitate, nu a mai rămas nimic din Libia — ei încă încearcă să o pună cap la cap, iar procesul este condus din nou de un reprezentant american numit printr-o decizie personală a Secretarului General al ONU, fără consultări cu Consiliul de Securitate. Ca parte a acestui proces, colegii occidentali au pus în scenă în mod repetat acorduri inter-libiene privind alegerile, care nu au avut nicio finalitate. Libia rămâne un teritoriu unde dictează grupările armate ilegale. Majoritatea lucrează îndeaproape cu Occidentul.

Anul 2014, februarie, Ucraina. Occidentul, reprezentat de miniștrii de externe ai Germaniei, Franței și Poloniei, îl obligă pe președintele V.Ianukovici să semneze un acord cu opoziția pentru a pune capăt confruntării și a rezolva pașnic criza internă ucraineană prin crearea unui guvern interimar de unitate națională și organizarea de alegeri anticipate în cursul a câteva luni. Totuși și aceasta s-a dovedit a fi o înscenare: a doua zi dimineață, opoziția a organizat o lovitură de stat sub sloganuri rusofobe, rasiste, iar garanții occidentali ai acordurilor nici măcar nu au încercat să ofere explicații. Mai mult, au început imediat să-i încurajeze pe puciști în politica lor anti-rusă, declanșând un război împotriva propriei populații, bombardând orașele din Donbass doar pentru că au refuzat să recunoască lovitura anticonstituțională. Pentru aceasta, locuitorii Donbassului au fost declarați „teroriști”, din nou cu încurajarea Occidentului.

Aici trebuie remarcat faptul că a fost pusă în scenă, după cum s-a dezvăluit la scurt timp, și uciderea demonstranților de pe Maidan, vină pentru care Occidentul a pus-o fie pe forțele de securitate loiale lui V.Ianukovici, fie pe serviciile secrete ruse. De altfel, provocarea a fost pusă în scenă de radicali din rândurile opoziției, care au colaborat îndeaproape cu serviciile secrete occidentale. Faptele au fost dezvăluite la scurt timp, dar numărul fusese deja jucat.

Când războiul din Donbass a fost oprit, ca urmare a eforturilor Rusiei, Germaniei și Franței, în februarie 2015 au fost încheiate acordurile de la Minsk între Kiev, Donețk și Lugansk, iar aici au activat și Berlinul și Parisul, proclamându-se cu mândrie garanții lor. Cu toate acestea, în următorii șapte ani lungi, ei nu au ridicat un deget pentru a forța Kievul – așa cum acordurile de la Minsk, aprobate în unanimitate de Consiliul de Securitate al ONU, au cerut direct – să intre într-un dialog direct cu reprezentanții Donbassului pentru a conveni asupra problemelor legate de statutul special al acestuia, amnistia, restabilirea legăturilor economice, organizarea de alegeri. Liderii occidentali au tăcut și atunci când Kievul, sub conducerea lui P.Poroșenko și V.Zelenski, a luat măsuri care au contrazis direct acordurile de la Minsk. Mai mult, germanii și francezii au declarat că un dialog direct între Kiev și Republicile Populare Donețk și Lugansk este imposibil, aruncând toată responsabilitatea asupra Rusiei, deși Rusia nu a fost menționată niciodată în documentele de la Minsk, iar în toți acești ani a fost singura care le-a cerut insistent implementarea.

Dacă cineva a avut îndoieli cu privire la faptul că „Minskul” a fost doar o altă înscenare, acestea au fost înlăturate de P.Poroșenko, care pe 17 iunie 2022 a declarat: „Acordurile de la Minsk nu au însemnat nimic pentru noi, nu aveam de gând să le îndeplinim… sarcina noastră a fost să evităm amenințarea… să tragem de timp pentru a restabili creșterea economică și a construi puterea Forțelor Armate ale Ucrainei. Sarcina a fost îndeplinită. Acordurile de la Minsk și-au îndeplinit obiectivul”. Prețul acestei înscenări este încă plătit de poporul ucrainean, pe care Occidentul l-a obligat timp de mulți ani să se împace cu viața sub jugul regimului neo-nazist rusofob. Și acum, când O.Scholz cere ca Rusia să fie forțată să accepte un acord privind garanțiile integrității teritoriale și suveranității Ucrainei, încercările sale vor fi în zadar. A existat deja un astfel de acord – acordurile de la Minsk, pe care le-au ucis chiar Berlinul și Parisul, scoțând cu basma curată Kievul, care a refuzat în mod deschis să le respecte. Deci înscenarea s-a încheiat, finita la comedia.

Apropo, V.Zelenski este un demn moștenitor al lui P.Poroșenko, în fața căruia, la un miting electoral de la începutul lui 2019, a fost gata să îngenuncheze teatral pentru a pune capăt războiului. În luna decembrie a aceluiași an, el însuși a avut șansa de a îndeplini acordurile de la Minsk: la Paris a avut loc „summitul în formatul Normandia”, unde, într-o declarație adoptată la cel mai înalt nivel, s-a angajat să rezolve problemele statutului special al Donbassului. Desigur, nu a făcut nimic, iar Berlinul și Parisul l-au scos cu basma curată din nou. Un alt document mediatizat s-a dovedit a fi nimic altceva decât o punere în scenă ucraineano-occidentală – exact după logica lui P.Poroșenko – pentru a câștiga timp pentru a pompa regimul de la Kiev cu arme.

A fost și Siria. După punerea în aplicare a Acordului de referință din 2013 privind distrugerea armelor chimice siriene, confirmat de Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice (OIAC), pentru care a primit Premiul Nobel pentru Pace, în 2017 și 2018, au fost organizate provocări flagrante prin înscenări de utilizare a armelor chimice în Khan Sheikhoun și suburbia Douma a Damascului. Au fost difuzate videoclipuri unde unii oameni care se autointitulau „Căștile Albe” (care s-au proclamat organizație umanitară, dar nu au apărut niciodată pe teritoriul controlat de guvernul sirian) ajutau locuitorii despre care se presupune că ar fi fost otrăviți, dar niciunul dintre ei nu purta îmbrăcăminte de protecție sau folosea accesorii de protecție. Toate încercările de a forța Secretariatul Tehnic al OIAC să își îndeplinească responsabilitățile cu bună-credință și să asigure, așa cum prevede Convenția privind interzicerea armelor chimice (CWC), un proces transparent de investigare a incidentelor, nu au avut succes. Acest lucru nu este surprinzător: Secretariatul Tehnic a fost de mult „privatizat” de țările occidentale, ai căror reprezentanți dețin acolo poziții cheie. Aceștia s-au amestecat și în organizarea înscenărilor menționate mai sus, folosindu-le ca pretext pentru lansarea atacurilor cu rachete și bombe asupra Siriei de către Statele Unite, Marea Britanie și Franța – totodată, cu o zi înainte, la insistențele noastre, un grup de inspectori OIAC trebuia să ajungă acolo pentru a investiga incidentele, decizie în direcția căreia Occidentul s-a opus cu disperare.

Capacitatea Occidentului și a Secretariatului Tehnic al OIAC, care joacă rolul unui vasal, de a aranja înscenarea, s-a manifestat și în situații precum „otrăvirea” Skripalilor și a lui A.Navalnîi. În ambele cazuri, numeroase cereri transmise oficial de partea rusă la Haga, Londra, Berlin, Paris, Stockholm rămân fără răspuns, deși aceste solicitări sunt formulate în deplină conformitate cu cerințele CWC și la care trebuie să se răspundă. În același mod, ar trebui să se răspundă la întrebările cu privire la activitățile secrete pe care Pentagonul (prin Agenția de Reducere a Amenințărilor) le-a întreprins în Ucraina. „Descoperirile” peste care au dat forțele operațiunii speciale în laboratoarele biologice militare din teritoriile eliberate din Donbass și în zonele adiacente indică în mod clar încălcări directe ale Convenției privind interzicerea armelor biologice și cu toxine (BTWC). Documentele au fost prezentate de noi la Washington și la Consiliul de Securitate al ONU. A fost inițiată procedura de obținere a clarificărilor în conformitate cu normele BTWC. Contrar faptelor, administrația SUA încearcă să se justifice spunând că toate cercetările biologice din Ucraina au fost de natură exclusiv pașnică și civilă. Nu există nici o dovadă.

Într-un sens mai larg, activitățile militare-biologice ale Pentagonului din întreaga lume, în special în spațiul post-sovietic, necesită cea mai mare atenție în lumina dovezilor care se înmulțesc cu privire la efectuarea, sub mască „pașnică”, a experimentelor criminale cu cei mai periculoși agenți patogeni pentru a crea arme biologice.

Despre înscenările „crimelor” atribuite milițiilor populare din Donbass și participanților la operațiunea militară specială rusă s-a menționat deja mai sus. Un simplu fapt vorbește despre prețul acestor acuzații: arătând lumii întregi „tragedia din Bucea”, de la începutul lui aprilie 2022 (există suspiciuni că anglo-saxonii au contribuit la proiectarea „mise-en-scene” a peisajului), Occidentul și Kievul încă nu răspund la întrebări elementare, dacă numele morților au fost stabilite și care sunt rezultatele examinărilor patologo-anatomice. La fel ca în cazurile descrise mai sus, cu Skripalii și Navalnîi, în mass-media occidentale a avut loc „premiera” propagandistică a producției, iar acum, pentru ei, totul s-a terminat și nu mai vor să audă altceva legat de Bucea, pentru că nu mai au nimic de spus.

Acesta este scopul algoritmului de politică occidentală: să inventeze un fals informațional, să îl amplifice, transformându-l într-o catastrofă universală în doar câteva zile, blocând accesul publicului la informații și evaluări alternative și, atunci când faptele își fac totuși drum, sunt pur și simplu ignorate, în cel mai bun caz le menționează cu litere mici pe ultimele pagini de știri. Este important să înțelegem că acestea nu sunt jucării inofensive în războiul media, deoarece astfel de montaje sunt folosite direct ca pretext pentru acțiuni materiale amănunțite: pedepsirea țărilor„acuzate” cu sancțiuni, efectuarea de agresiuni barbare împotriva lor cu multe sute de mii de victime civile, așa cum a fost cazul, în special, în Irak și Libia. Sau, ca în cazul Ucrainei, pentru utilizarea ei ca material consumabil în războiul Occidentului împotriva Rusiei. Mai mult, instructorii NATO și ochitorii sistemelor reactive de foc multiplu conduc deja, se pare, acțiunile Forțelor Armate ale Ucrainei și ale batalioanelor naționale direct „la sol”. Sper că printre europeni există politicieni responsabili care conștientizează posibilele consecințe. De remarcat în acest sens este că nimeni din NATO și UE nu l-a pus la punct pe comandantul forțelor aeriene germane, un anume Gerhartz care, depășindu-și rangul, a declarat că este necesar să se pregătească pentru utilizarea armei nucleare și a completat: ”Putin, nu încerca să te pui cu noi”. Tăcerea Europei conduce la concluzia că aceasta a uitat cu satisfacție rolul jucat de Germania în istoria sa.

Dacă privim evenimentele de astăzi prin prismă istorică, atunci întreaga criză ucraineană apare ca un „mare joc” conform scenariului care a fost promovat cândva de Z.Brzezinski. Discuția despre relații bune, despre disponibilitatea Occidentului de a ține cont de drepturile și interesele rușilor care s-au trezit după prăbușirea URSS în Ucraina independentă și în alte țări post-sovietice, s-a dovedit a fi nimic altceva decât o punere în scenă. Deja la începutul anilor ’2000, Washingtonul și Uniunea Europeană au început să ceară în mod deschis Kievului să decidă de partea cui este, a Occidentului sau a Rusiei?

Din 2014, Occidentul conduce necondiționat regimul rusofob pe care l-a adus la putere printr-o lovitură de stat. Aducerea lui V. Zelenski în fruntea oricărui forum internațional oarecum vizibil face parte, de asemenea, din punerea în scenă. Susține discursuri jalnice și, atunci când deodată propune ceva rezonabil, îl leagă la mâini, așa cum a fost cazul după runda de negocieri ruso-ucrainene de la Istanbul: atunci, la sfârșitul lunii martie, lumina părea să răsară în dialog, dar Kievul a fost nevoit să dea înapoi, folosind, printre altele, un episod pus în scenă la Bucea. La Washington, Londra și Bruxelles, au început să ceară din partea Kievului să nu înceapă negocierile cu Rusia până când Ucraina nu obține un avantaj militar deplin (a încercat în special fostul prim-ministru britanic B. Johnson și, împreună cu el, mulți alți politicieni occidentali care încă sunt în funcție, dar care au arătat deja o inadecvare similară). Declarația șefului Serviciului Extern al UE, J. Borrell, potrivit căreia conflictul ar trebui să se încheie prin „victoria Ucrainei pe câmpul de luptă”, sugerează că un instrument precum diplomația, în „interpretarea scenică” a Uniunii Europene, își pierde sensul. Într-un sens mai larg, este interesant de observat cum Europa, „construită” de Washington pe frontul anti-rus, suferă mai mult de pe urma sancțiunilor necugetate, își devastează arsenalele, furnizând arme Kievului (fără a cere socoteală în ceeace privevește cine le va controla ulterior și unde vor ajunge), eliberându-și piața pentru achizițiile ulterioare de produse ale complexului militar-industrial american și GNL american scump în locul gazului rusesc accesibil. Astfel de tendințe, împreună cu fuziunea practică dintre UE și NATO, fac ca discuțiile aprinse despre autonomia strategică a Uniunii Europene să nu fie nimic mai mult decât un spectacol. Toată lumea a înțeles deja: politica externă a Occidentului colectiv este un „teatru pentru un singur actor”. Mai mult decât atât, aceasta duce în mod constant la căutarea de noi teatre de operații militare.

O parte a gambitului geopolitic împotriva Rusiei este de a acorda Ucrainei și Moldovei (care, aparent, are și o soartă de neinvidiat) statutul de țară – candidat etern pentru UE. Între timp, ei fac publicitate „Comunității Politice Europene”, inițiate de președintele Franței, E. Macron, unde nu vor exista beneficii financiare și economice speciale, dar vor exista cereri de solidaritate deplină cu UE în acțiunile sale anti-ruse. Aici principiul nu este „sau-sau”, ci „oricine nu este cu noi, este împotriva noastră”. Ce fel de „comunitate” este, a explicat Macron însuși: UE va invita toate țările europene să i se alăture – „de la Islanda la Ucraina”, dar nu și Rusia. Voi face imediat o rezervă că nici nu avem nevoie să mergem acolo, dar declarația în sine dezvăluie esența acestui nou plan deliberat de confruntare și dezbinare.

Ucraina, Moldova și alte țări care astăzi sunt curtate de UE sunt destinate să fie figuranți în jocurile Occidentului. Statele Unite, în calitate de producător principal al acestor puneri în scenă, comandă muzica și povestea, pe baza căreia se scrie un scenariu anti-rusesc în Europa. Actorii sunt pregătiți, au abilitățile dobândite în studioul „Kvartal 95”, ei vor putea să pronunțe texte patetice nu mai rău decât deja uitata Greta Thunberg și chiar să cânte la instrumente muzicale, dacă este necesar. Actorii sunt buni: amintiți-vă cât de convingător a jucat V.Zelenski un democrat în filmul „Servitorul poporului”, un luptător împotriva corupției, împotriva discriminării rușilor și, în general, „pentru toate lucrurile bune”. Amintiți-vă și comparați cu modul în care s-a reîncarnat instantaneu ca președinte, literalmente, conform sistemului Stanislavski: interzicerea limbii ruse, a educației, a mass-media și a culturii ruse. „Dacă vă simțiți ruși, atunci mergeți să locuiți în Rusia de dragul copiilor și al nepoților voștri”. Un sfat bun. El a numit locuitorii din Donbass nu oameni, ci „indivizi”. Iar despre batalionul nazist „Azov” a spus: „Sunt așa cum sunt. Avem mulți ca ei”. Chiar și CNN a ezitat să lase această frază într-un interviu.

Se pune întrebarea: care va fi deznodământul tuturor acestor povești? La urma urmei, de fapt, punerile în scenă bazate pe sângele și durerea oamenilor sunt departe de a fi o distracție, ci manifestări ale unei politici cinice de a crea o nouă realitate în care încearcă să înlocuiască toate principiile Cartei ONU și, în general, normele dreptului internațional, cu propria lor ordine bazată pe propriile reguli, într-un efort de a perpetua dominația în afacerile mondiale care se scurge prin degetele.

Cele mai devastatoare consecințe pentru relațiile internaționale moderne au fost jocurile începute de Occident în OSCE, în legătură cu sfârșitul Războiului Rece, în care s-a considerat învingător. Încălcând rapid promisiunile făcute conducerii URSS și Rusiei că NATO nu se va extinde spre est, Statele Unite și aliații săi și-au declarat totuși angajamentul de a construi un spațiu comun de securitate și cooperare în zona euro-atlantică și, împreună cu toți membri OSCE, au semnat solemn la cel mai înalt nivel – în 1999 și apoi în 2010 – cu obligația politică de a asigura o securitate egală și indivizibilă, când nimeni nu își va întări securitatea în detrimentul altora și nicio organizație nu va pretinde un rol dominant în Europa. Curând a devenit clar că NATO nu s-a ținut de cuvânt, îndreptându-se spre dominația Alianței Nord-Atlantice. Dar chiar și atunci ne-am continuat eforturile diplomatice, sugerându-le să consolideze același principiu al securității egale și indivizibile, dar într-un tratat obligatoriu din punct de vedere juridic. Le-am propus în mod repetat, ultima dată în decembrie 2021. Drept răspuns am primit un refuz categoric. Au spus răspicat: nu vor exista garanții legale în afara NATO. Adică sprijinul Occidentului pentru documentele politice adoptate la summit-urile OSCE s-a dovedit a fi o punere în scenă ieftină. Și acum NATO, sub conducerea Statelor Unite, a mers și mai departe: cere subjugarea nu numai a regiunii euro-atlantice, ci a întregii regiuni Asia-Pacific.

Membrii NATO nu ascund principalul destinatar al amenințărilor lor, iar conducerea chineză a făcut deja o evaluare de principiu a unor astfel de ambiții neo-coloniale. Beijingul le-a contrapus principiul menționat anterior al indivizibilității securității, susținând aplicarea sa la scară globală, astfel încât nimeni din lume să nu-și revendice exclusivitatea. Această abordare coincide pe deplin cu poziția Rusiei. O vom apăra în mod consecvent împreună cu aliați, parteneri strategici și mulți alții care gândesc la fel.

Occidentul colectiv ar trebui să se întoarcă pe pământ din lumea iluziilor. Înscenările, oricât de multe vor mai urma, nu vor funcționa. Este timpul să jucăm corect, nu după regulile trișorilor, ci pe baza dreptului internațional. Cu cât mai devreme vor conștientiza toți că nu există alternativă la procesele istorice obiective de formare a unei lumi multipolare pe baza respectării principiului egalității suverane a statelor, fundamental pentru Carta ONU și pentru întreaga ordine mondială, cu atât mai bine.

Dacă membrii alianței occidentale nu pot totuși să trăiască conform acestui principiu, nu sunt pregătiți să construiască o arhitectură universală de securitate și colaborare egale, atunci să îi lase pe toți ceilalți în pace, să înceteze să-i împingă cu forța în tabăra lor, cu amenințări și șantaj, pe cei care vor să trăiască după mintea lor, să recunoască efectiv dreptul țărilor independente și care se respectă la libertatea de a alege. Asta și este democrația, de fapt, nu cea jucată pe scene politice strâmbe și improvizate.