NATO-Rusia : partenerii strategici redevin adversari

Corneliu VLAD

Tratatele există spre a fi încălcate, am putea spune, parafrazându-l pe Eminescu, despre Actul fondator NATO-Rusia. Summitul NATO de la Madrid, reunit în perioada 28-30 iunie, va consemna probabil decesul acestui document care a fost, într-un fel, “Tratatul de pace” care a consfințit încetarea războiului rece. Reprezentantul permanent al SUA la Alianță, Julianne Smith, a declarat că Occidentul nu mai consideră că este imperativ să adere la prevederile documentului care a modelat relațiile Moscovei cu NATO în ultimul sfert de secol. Oricum, documentul a devenit o simpla foaie de hârtie fără valoare în condițiile în care SUA și aliații lor sunt angajate tot mai serios în operațiunile militare din Ucraina.

Ce va urma? La summit-ul de la Madrid, subliniază Andrei Kortunov, directorul general al Consiliului rus pentru afaceri internaționale, “Alianța va abandona cel mai probabil toate autolimitările formale, punând acest lucru în formulări oficiale și se va ghida numai după propriile idei despre „amenințarea rusă”. Aceasta înseamnă că vom observa brigăzi și divizii permanente, mai degrabă decât batalioane, pe flancul estic al NATO”.

Contactele NATO-Rusia nu ar putea fi însă întrerupte, căci riscurile pentru pacea și securitatea lumii ar fi catastrofale. Gestul Bruxellesului e mai degrabă unul de imagine. Moscova și Bruxelles-ul vor trebui în continuare să comunice, deoarece este în interesul ambelor părți să reducă riscul unei ciocniri militare directe. NATO ar putea chiar “să-și facă curaj” pentru a lansa un nou dialog cu Rusia după summit-ul de la Madrid, care va adopta o nouă strategie complet anti-rusă, apreciază politologul de la Moscova.

Atmosfera din 1997 a dispărut în uitare. Cu toate acestea, să nu uitam ca Moscova a comunicat atât cu Washingtonul, cât și cu Bruxelles-ul chiar și în vremurile mai îndepărtate și mult mai puțin romantice ale Pactului de la Varșovia, ajungând în cele din urmă la soluții reciproc acceptabile pentru multe probleme dificile.

Dar Occidentul a decis ca Actul NATO-Rusia să dispară la scurt timp după ce a marcat 25 de ani de existenta. Summitul de la Madrid a transformat acest moment din sărbătoare în slujbă de înmormântare, pentru a-l parafraza de această dată pe Tudor Arghezi.

La 27 mai 1997 președintele rus Boris Elțîn, liderii celor 16 state membre ale NATO de atunci și secretarul general al Alianței Javier Solana au semnat un document menit să transforme Moscova și Bruxelles-ul în parteneri strategici, iar cinci ani mai târziu, la 28 mai 2002, noul lider rus Vladimir Putin a semnat o declarație de înființare a Consiliului NATO-Rusia.

Documentul din 1997 conține un buchet de cuvinte frumoase despre abandonarea practicilor de folosire a forței în relațiile dintre cele două părți, respectarea suveranității și independenței, dorința reciprocă de a stabili un sistem de securitate paneuropean etc. Iar cea mai importantă prevedere era angajamentul Alianței de a nu disloca forțe de luptă substanțiale suplimentare pe teritoriul noilor săi state membre și angajamentul Rusiei de a limita desfășurarea forțelor sale armate convenționale în Europa.

Actul fondator viza crearea unei noi arhitecturi de securitate în Europa, în care cele două părți nu se mai considerau adversari, ci parteneri.

Documentul prevedea  consolidarea parteneriatului cu Moscova în lupta împotriva terorismului, menținerea păcii, dezarmarea și relații economice, precum și crearea unui Consiliu comun permanent NATO-Rusia.

Conform Actului fondator, cooperarea trebuie să se bazeze pe ,,principiile drepturilor omului și ale libertăților civile”. Țările semnatare se angajau, de asemenea, să nu ,,recurgă la amenințarea sau la utilizarea forței” una împotriva celeilalte sau împotriva oricărui alt stat.

Și ce s-a ales de toate aceste angajamente solemn și responsabil asumate?

După destrămarea URSS în 1991 și dizolvarea Pactului de la Varșovia, NATO a cooptat în Alianță fostele țări din blocul estic, act apreciat ca o ,,trădare” de către președintele Putin. Extinderea către țările din fostul bloc sovietic rămâne până azi unul dintre principalele motive de dispută între Moscova și NATO.

Actul fondator promitea să dea un nou suflu relațiilor dintre Rusia și NATO. Dar optimismul s-a spulberat după numai doi ani de la semnarea acestui document ce promitea să fie unul istoric. O primă criză a avut loc în 1999, prin operațiunea militară occidentală din Kosovo, la care Rusia s-a opus vehement. Au urmat atentatele din 11 septembrie, războiul din Georgia și cel din Siria, iar apoi criza ucraineana, în plină desfășurare.

Moscova reafirmă și astăzi, în contextul încordării excesive a relațiilor internaționale, că este gata să restabilească relații normale cu SUA și aliații lor, cu NATO, pentru edificarea unei noi arhitecturi de securitate pe continent și că, prin eforturi comune, pacea și securitatea Europei și a lumii își pot regăsi un nou echilibru.

Episoade critice, de mare gravitate, din istoria recentă, de crize acute din relațiile internaționale, cum au fost cea a Berlinului și cea cubaneză, au putut fi dezamorsate prin eforturi comune, iar aceste precedente istorice alimentează așteptări și speranțe.