Mesajul președintelui rus, Vladimir Putin, către cetățenii ruși privind recunoașterea republicilor din Donbass. Text integral (I)

Stimați cetățeni ai Rusiei!

Dragi prieteni!

Tema discursului meu de astăzi se referă la evenimentele din Ucraina și de ce sunt ele atât de importante pentru noi, pentru Rusia. Bineînțeles, mesajul meu este adresat și concetățenilor noștri din Ucraina.

Va trebui să vorbesc la obiect și în detaliu. Problema este foarte serioasă.

Situația din Donbass a căpătat din nou un caracter critic, acut. Iar astăzi mă adresez vouă direct, nu doar pentru a face o evaluare a ceea ce se întâmplă, dar și pentru a vă informa despre deciziile adoptate, despre eventuale măsuri ulterioare în această direcție.

Subliniez încă o dată că, pentru noi, Ucraina nu este doar o țară vecină. Este parte integrantă a propriei noastre istorii, culturi, a spațiului spiritual. Sunt tovarășii noștri, apropiați, printre care sunt nu doar colegi, prieteni, foști colegi de serviciu, dar și rude, oameni care au legături de sânge, de familie cu noi.

Un pic de istorie, sau o bombă cu un efect întârziat*

Din cele mai vechi timpuri, locuitorii din sud-vestul teritoriilor istorice ale Rusiei vechi își spuneau ruși și ortodocși. Așa a fost și înainte de secolul al XVII-lea, când o parte din aceste teritorii s-a reunificat cu statul rus, dar și după aceea.

Nouă ni se pare că, în principiu, știm toate aceste lucruri, că este vorba despre fapte bine cunoscute. Totuși, pentru a înțelege ce se întâmplă, pentru a explica motivele acțiunilor Rusiei și obiectivele pe care ni le-am stabilit, trebuie să spun câteva cuvinte despre istoria problemei.

Așadar, încep cu faptul că Ucraina modernă a fost creată în întregime și totalitate de Rusia, mai precis de Rusia bolșevică, comunistă. Un proces care a început, practic, imediat după revoluția din 1917, iar Lenin și camarazii lui au făcut acest lucru într-un mod destul de grosolănesc față de Rusia însăși – prin desprinderea, prin ruperea unei părți din propriile ei teritorii istorice. Milioanele de oameni care trăiau acolo nu au fost, firește, de nimeni întrebați.

După care, înainte și după Marele Război pentru Apărarea Patriei, Stalin a alipit la URSS și i-a transferat Ucrainei o serie de pământuri ce-au aparținut anterior Poloniei, României și Ungariei. În același timp, într-un fel de compensare, Stalin a oferit Poloniei o parte din teritoriilor ce-au făcut dintotdeauna parte din Germania, iar în 1954, Hrușciov a luat Crimeea de la Rusia, pe care, nu se știe de ce, a dăruit-o tot Ucrainei. De fapt, așa s-a format teritoriul Ucrainei sovietice.

Dar acum aș dori să atrag o atenție deosebită perioadei de început a formării URSS. Consider că, pentru noi, acest lucru este extrem de important. Va trebui să încep, cum se spune, de departe.

Dați-mi voie să reamintesc faptul că, după lovitura de stat din Octombrie 1917 și după Războiul civil care i-a urmat, bolșevicii au trecut la edificarea unei noi statalități și între ei au izbucnit disensiuni destul de acute. Stalin, care în 1922, cumula funcțiile de Secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist al Rusiei (bolșevic) și de Comisar al poporului pentru treburile naționalităților, a propus ca țara să fie organizată după principiile autonomiei, adică prin a acorda republicilor – viitoarele unități administrativ-teritoriale – prerogative largi la intrarea lor într-un stat unic.

Lenin a criticat acest plan și a propus să se meargă pe concesii oferite naționaliștilor, ”independentiști” cum îi numea el atunci. Aceste idei leniniste, în esență, ale unei structuri statale confederative și lozinca despre dreptul națiunilor la autodeterminare până la secesiune au stat la baza statalități sovietice: mai întâi ele au fost consfințite, în 1922, în Declarația privind formarea Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, apoi, după moartea lui Lenin, și în Constituția URSS din 1924.

Aici se ridică imediat mai multe întrebări. Iar prima dintre ele este, de fapt, și cea mai importantă: de ce a trebuit să fie satisfăcute, cu mărinimia unui boier, orice ambiții naționaliste în plină ascensiune nețărmuită de la marginile fostului imperiu? Să transferi niște teritorii uriașe unor unități administrative formate de multe ori arbitrar – republicile unionale -, dar care nu aveau nici o legătură cu ele. Repet, să transferi împreună cu populația Rusiei istorice.

Mai mult, acestor unități adminstrative li s-a atribuit, de fapt, statutul și forma unor formațiuni statate naționale. Din nou îmi pun întrebarea: de ce a fost nevoie de asemenea daruri generoase, la care nu visaseră înainte nici cei mai aprigi naționaliști, ba să mai și acorzi republicilor dreptul de a ieși din componența statului unic fără nici un fel de condiții?

La o primă vedere, este în general de neînțeles, este o nebunie. Dar doar la o primă vedere. O explicație există. După revoluție, principalul obiectiv al bolșevicilor a fost să rămână cu orice preț la putere, cu orice preț. Pentru asta au acceptat orice: și condițiile înjositoare ale Tratatului de pace de la Brest, în timp ce Germania Kaiserului și aliații ei se aflau într-o situația militară și economică dintre cele mai dificile, iar rezultatul Primului Război Mondial era, practic, predeterminat, și satisfacerea tuturor dorințelor, a tuturor capriciilor naționaliștilor din interiorul țării.

Din punctul de vedere al destinului istoric al Rusiei și al popoarelor ei, principiile leniniste ale edificării statale s-au dovedit nu doar o greșeală, ele au fost, cum se spune, mai rele decât o greșeală. După prăbușirea URSS, în 1991, acest lucru a devenit absolut evident.

Desigur, evenimentele trecutului nu mai pot fi schimbate, dar noi trebuie să vorbim despre ele deschis și cinstit, fără ocolișuri și fără nici o coloratură politică. De la mine nu pot decât să adaug că, oricât de eficiente și avantajoase s-au dovedit ele într-un anumit moment al timpului, considerentele conjuncturi politice curente nu trebuie și nu pot în nici un caz să fie plasate la baza principiilor fundamentale ale statalității.

Astăzi nu acuz pe nimeni de nimic, în acel moment și după Războiul civil, situația a fost incredibil de dificilă, critică. Astăzi, vreau să spun că totul a fost chiar așa. Este un fapt politic. De fapt, după cum am spus deja, politica bolșevică a dus la apariția Ucrainei sovietice, care poate fi în mod pe deplin justificat numită ”Ucraina lui Vladimir Ilici Lenin”. El este autorul și arhitectul ei. Acest lucru este în totalitate și deplin confirmat de documente de arhivă, inclusiv de directivele dure ale lui Lenin privind Donbassul, care a fost, pur și simplu, vârât în componența Ucrainei. Iar acum, ”urmașii recunoscători” au demolat, în Ucraina, monumentele lui Lenin. La ei asta se cheamă decomunizare.

Vreți decomunizare? Ei bine, nouă ne convine perfect. Dar nu trebuie să ne oprim, cum se spune, la jumătate de drum. Suntem pregătiți să vă arătăm ce înseamnă pentru Ucraina adevărata decomunizare.

Revenind la istoria problemei, repet că în 1922, în spațiul fostului Imperiu rus a fost creată URSS. Viața însăși a arătat imediat că pe baza unor principii amorfe, confederative, practic, este imposibil să păstrezi sau să conduci un teritoriu atât de imens și de complex. Aceste principii au fost complet rupți de realitate, de tradițiile istorice.

Este logic că teroarea roșie și tranziția rapidă către o dictatură stalinistă, dominația ideologiei comuniste și monopolul puterii deținut de Partidul Comunist, naționalizarea și sistemul planificat al economiei naționale – toate acestea au transformat, în practică, principiile declarate, dar nefuncționale, ale statalității într-o simplă declarație, o formalitate. În realitate, în cazul republicilor Uniunii nu au apărut nici un fel de drepturi suverane, nu au existat, pur și simplu. În practică, a fost creat un stat strict centralizat, total unitar după natura caracterului său.

De fapt, Stalin a aplicat în practică nu ideile lui Lenin, ci propriile sale idei despre edificarea statalității. Dar nu a operat modificările de rigoare în documentele sistemice, în Constituția țării, nu a revizuit formal principiile leniniste proclamate de edificare a URSS. După toate probabilitățile s-a crezut că nu este nevoie de așa ceva – în condițiile unui regim totalitar și așa totul funcționa, din afară totul arăta frumos, atractiv și chiar super-democratic.

Păcat, totuși, tare păcat că din fundamentele de bază, formal juridice pe care a fost construită statalitatea noastră nu au fost eliminate la timp fanteziile odioase, utopice, inspirate de revoluție, dar absolut distrugătoare pentru orice țară normală. Așa cum se întâmpla des la noi și în trecut, nimeni nu se gândea la viitor.

Se pare că liderii Partidului comunist au fost convinși că au reușit să formeze un sistem de guvernare solid, că prin politica lor ei au decis definitiv și problema națională. Dar falsificările, substituirea noțiunilor, maniplarea conștiinței sociale și minciunea sunt costisitoare. Bacilul ambițiilor naționaliste nu a dispărut nicăieri, iar bomba plasată de la bun început pentru a arunca în aer imunitatea statală împotriva naționalismului contagios, aștepta doar momentul potrivit. Iar o astfel de bomba a fost, repet, dreptul de a ieși din URSS.

La mijlocul anilor ‘80, pe fondul problemelor sociale și economice tot mai ample, a evidentei crize a economiei planificate, problema națională, a cărei esență nu au fost niște așteptări și aspirații neîmplinite ale popoarelor Uniunii, ci, înainte de toate, apetitul tot mai mare al elitelor locale, se agrava tot mai mult.

Dar, în loc să procedeze la o profundă analiză a situației, la adoptarea unor măsuri adecvate, în primul rând în economie, precum și la o transformare treptată, chibuzuită, echilibrată a sisetmului politic și a structurii de stat, conducerea PCUS s-a limitat să trăncănească despre restaurarea principiului leninist al autodeterminării naționale.

Mai mult, în cadrul luptei pentru putere izbucnite în chiar interiorul Partidului comunist, fiecare dintre taberele opozante a început să stimuleze în mod frenetic, să încurajeze sentimentele naționaliste, să jongleze cu ele, promițând potențialilor lor susținători tot ce își doreau doar cu scopul de a-și extinde baza de susținere. Pe fondul unei retorici superficiale și populiste despre democrație și viitor luminos, construit ba pe baza unei economii de piață, ba pe cea a unei economii planificate, dar în condiții de sărăcire reală a oamenilor și a unui deficit total, nimeni dintre cei aflați la putere nici nu s-a gândit la inevitabilele consecințe tragice pentru țară.

După care s-a pornit pe poteca bătătorită în zorii creării URSS a satisfacerii ambițiilor elitelor naționaliste, crescute în propriile rânduri de partid, uitând, în același timp, că în mâinile PCUS nu mai exista, slavă Domnului, asemenea instrumente de menținere a puterii și a țării înseși, precum teroarea de stat și dictatura de tip stalinist. Și chiar renumitul rol de conducător al partidului dispăruse fără urmă, precum o ceață de dimineață, chiar sub ochii lor.

Și iată că, în septembrie 1989, la plenara CC al PCUS, a fost adoptat, în esență, un document fatal – așa numita politică națională a partidului în actualele condiții, platforma PCUS. Documentul conținea următoarele prevederi: ”Republicile unionale au toate drepturile care răspund statutului de state socialiste suverane”.

Alt punct: ”Înaltele organe reprezentative ale puterii republicilor unionale pot contesta și suspenda decretele și hotărârile guvernului unional pe teritoriul lor”.

Și, în sfâșit: ”Fiecare republică unională are propria cetățenie care se extinde asupra tuturor locuitorilor ei”.

Oare nu era evident la ce conduc asemenea formulări și decizii?

Acum nu este nici momentul, nici locul să intrăm în probleme de drept constituțioal sau statal, să dăm definiția conceptului însuși de cetățenie. Se ridică, totuși, întrebarea: de ce în acele condiții, și așa dificile, a fost nevoie ca țara să fie, astfel, și mai mult destabilizată? Faptul rămâne fapt.

Chiar cu doi ani înainte de prăbușirea Uniunii Sovietice, soarta ei era, practic, pecetluită. Acum, radicalii și naționaliștii, inclusiv și înainte de toate în Ucraina, își asumă meritul cuceririi independenței. După cum vedem, nu este chiar așa. La prăbușirea țării noastre au condus greșelile istorice, strategice ale liderilor bolșevicilor, ale conducerii PCUS, comise în diferite perioade ale edificării statului, a politicii economice și naționale. Au pe conștiința lor destrămarea Rusiei istorice sub denumirea URSS.

Poporul rus a recunoscut noi realități geopolitice

În pofida tuturor acestor nedreptăți, minciuni și jaf în toată regula a Rusiei, poporul nostru, el a fost cel care a recunoscut noile realități geopolitice apărute după destrămarea URSS, a recunoscut noile state independente. Și nu doar a recunoscut – Rusia însăși, aflată atunci într-o situație dintre cele mai grele, i-a ajutat pe partenerii din CSI, inclusiv pe colegii ucraineni, de la care chiar din momentul proclamării independenți au început să vină numeroase cereri de sprijin material. Iar țara noastră a acordat un asemenea sprijin cu respect pentru demnitatea și suveranitatea Ucrainei.

Potrivit estimărilor experților, care sunt confirmate de un simplu calcul al prețurilor la resursele noastre energetice, al vomulului de împrumuturi acordate în condiții avantajoase, al facilităților economice și comerciale oferite Ucrainei de Rusia, beneficiul total pentru bugetul Ucrainei în perioada 1991-2013 a fost de circa 250 de miliarde de dolari.

Și asta nu este tot. Spre sfârșitul anului 1991, datoriile URSS față de alte state și fonduri internaționale s-a ridicat la aproximativ 100 de miliarde de dolari. Inițial s-a presupus că aceste credite vor fi restituite de toate republicile fostei URSS în mod solidar, proporțional cu potențialul lor economic. Dar Rusia și-a asumat stingerea întregii datorii sovietice, pe care a plătit-o în totalitate. Un proces pe care l-a finalizat în 2017.

În schimb, noile statele independente ar fi trebuit să renunțe la partea lor din activele sovietice din străinătate, iar acorduri corespunzătoare au fost încheiate cu Ucraina, în decembrie 1994. Dar Kievul nu a ratificat aceste acorduri și, mai târziu, a refuzat, pur și simplu, să le ducă la îndeplnire, avansând pretenții pentru fondul de diamante, pentru rezerva de aur, precum și pentru patrimoniul și alte active din străintate ale fostei URSS.

Cu toate acestea, în pofida cunoscutelor probleme, Rusia a colaborat întotdeauna cu Ucraina, în mod deschis, cinstit și, repet, cu respect pentru interesele ei, relațiile noastre în cele mai diverse domenii s-au dezvoltat. Astfel, în 2011, schimburile comerciale bilaterale au depășit 50 de miliarde de dolari. Aș dori să remarc faptul că volumul comercial al Ucrainei cu toate țările Uniunii Europene până în 2019, adică până la izbucnirea pandemiei, a fost inferior acestui indice. În același timp, sărea în ochi faptul că autoritățile ucrainene preferau să acționeze asfel încât, în relațiile cu Rusia, să dețină toate drepturile și avantajele, dar fără nici o obligație în schimb.

În loc de parteneriat a început să prevaleze o situație când Ucraina se afla în întreținearea statului rus, situație care, din partea autorităților oficiale de la Kiev, a căpătat, uneori, un caracter absolut ireverențios. Este suficient să amintim șantajul permanent din domeniul tranzitului de energie și banalul furt de gaze naturale.

Adaug că Ucraina a încercat să folosească dialogul cu Rusia ca pretext pentru a se târgui cu Occidentul, șantajându-l pe tema apropierii de Moscova, străduindu-se să obțină pentru sine privilegii: în caz contrar, chipurile, va crește influența rusă asupra Ucrainei.

Naționalismul și rusofobia trec la ofensivă

În același timp, de la bun început, și vreau să subliniez acest lucru, încă de la primii pași, autoritățile ucrainene au început să-și construiască statalitatea pe negarea a aceea ce ne unește, au căutat să denatureze conștiința, memoria istorică a milioane de oameni, a unor generații întregi care trăiesc în Ucraina. Nu este surprinzător că societatea ucraineană s-a confruntat cu o creștere a naționalismlui extrem, care a dobândit rapid forma rusofobiei agresive și a neonazismului. De aici și prezența naționaliștilor și neonaziștilor ucraineni în bandele de teroriști din Caucazul de Nord, și tot mai sonorele pretenții teritoriale față de Rusia.

Și-au jucat rolul și forțele externe, care, cu ajutorul unei extinse rețele de ONG-uri și servicii speciale și-au creat în Ucraina propria clientelă, promovându-i reprezentanții la putere.

Este important de amintit că, de fapt, Ucraina nu a avut niciodată o tradiție stabilă a propriei statalități autentice. Iar începând din 1991, a pornit pe calea copierii mecanice a unor modele străine, rupte atât de istorie, cât și de realitățile ucrainene. Insituțiile politice ale statului au fost permanent remodelate în folosul clanurilor formate rapid cu propriile lor interese meschine, fără nimic în comun cu interesele poporului Ucrainei.

Esența așa-numitei alegeri civilizaționale pro-occidentale a puterii oligarhice a Ucrainei nu a constat și nu constă în crearea unor condiții mai bune pentru bunăstarea poporului, ci în aceea de a oferi servil servicii adversarilor geopolitici ai Rusiei, de a păstra miliardele de dolari furate de la ucraineni și ascunse de oligarhi în conturi din bănci străine.

Unele grupuri financiar-industriale, precum și partidele și politicienii, întreținute de acestea, s-au bazat, de la bun început, pe naționaliști și radicali. Altele se pronunțau doar pe vorbe, pentru bune relații cu Rusia, pentru diversitate culturală și lingvistică și ajungeau la putere cu ajutorul voturilor cetățenilor care susțineau sincer astfel de năzuințe, inclusiv cu voturile a milioane de locuitori din sud-estul țării. Dar, primind posturile, funcțiile dorite, ei și-au trădat alegătorii, renunțând la promisiunile lor electorale, iar politica reală a fost promovată sub dictare de radicali, urmărindu-i uneori, pe foștii lor aliați – acele organizații civile care se pronunțau pentru bilingvism, pentru colaborare cu Rusia. S-au folosit de faptul că oamenii care i-au susținut, educați, cei mai mulți, în spritul respectului față de lege, cu opinii moderate, obișnuiți să aibă încredere în autorități, au crezut că ei nu vor da dovadă de agresiune și nu vor recurge la acțiuni ilegale, spre deosebire de radicali.

Radicaliii s-au obrăznicit, la rândul lor, pretențiile lor au crescut an de an. Le-a fost ușor să-și impună, de fiecare dată, voința în fața unei puteri slabe, ea însăși fiind infectată cu virusul naționalismului și corupției și care substituia cu măiestrie adevăratele interese culturale, economice și sociale ale poporului, suveranitatea reală a Ucraina cu tot felul de speculații pe bază națională și cu accesorii etnografice externe.

Spre deplină desuveranizare a țării

Ucraina nu a reușit să dobândească o statalitate durabilă, iar procedurile electorale și politice servesc doar ca acoperire, ca paravan pentru a împărți puterea și proprietățile între diferite clanuri oligarhice.

Corupția care, fără îndoială, este o provocare și o problemă pentru multe țări, inclusiv și pentru Rusia, a căpătat în Ucraina un caracater al său, aparte. Literalmente, ea a impregnat, a corodat statalitatea ucraineană, întregul sistem, toate ramurile puterii. Radicalii s-au folosit de nemulțumirea justificată a oamenilor, care au coborât în stradă să protesteze și, în 2014, au adus Maidanul până la lovitură de stat. În același timp, ei au primit un suport direct din partea statelor străine. Potrivit informațiilor existente, sprijinul material pentru așa-numita tabără de protest din Piața Independenței din Kiev s-a ridicat, din partea ambasadei SUA, la un milion de dolari pe zi. Sume deosebit de impresionante au fost transferate cu nesimțire direct în conturile bancare ale liderilor opoziției. Și era vorba despre zeci de milioane de dolari. Dar cât au primit, în final, oamenii care au avut cu adevărat de suferit, familiile celor care au murit în ciocnirile provocate pe străzi și în piețele din Kiev, din alte orașe? Mai bine nu întrebați despre asta.

Radicalii care au pus mâna pe putere au organizat persecuții, au instituit o adevărată teroare împotriva celor care se pronunțau împotriva acțiunilor anticonstituționale. Politicienii, jurnaliliștii, personalitățile publice erau luați în batjocură, erau înjosiți în mod public. Peste orașele ucrainene s-a abăut un val de pogromuri și violență, o serie de asasinate răsunătoare și lăsate nepedepsite. Este imposibil să amintești fără să te înfiori de îngrozitoarea tragedie de la Odessa, unde participanții la o acțiune pașnică de protest au fost uciși cu bestialitate, au fost arși de vii în Casa sindicatelor. Criminalii, care au comis aceste atrocități, nu au fost pedepsiți, nimeni nu i-a căutat și nu îi caută. Dar noi le cunoaștem numele și vom face tot posibilul pentru a-i găsi, a-i deferi justiției și a-i pedepsi.

Maidanul nu a apropiat Ucraina de democrație și de progres. Înfăptuind lovitura de stat, naționaliștii și acele forțe politice care i-au susținut, au adus definitiv situație în impas, au împins Ucraina în abisul războiului civil. După opt ani de la acele evenimente, țara este divizată. Ucraina traversează o acută criză socială și economică.

Potrivit informațiilor organizațiilor internaționale, în 2019, aproape șase milioane de ucraineni, subiliniez, asta înseamnă aproximativ 15% nu din populația aptă de muncă, ci din întreaga populația a țării, au fost obligați să plece peste hotare în căutarea unui loc de muncă. Adesea pentru locuri de muncă ocazionale și necalificate. Ilustrativ este și următorul aspect: începând din 2020, în plină pandemie, și-au părăsit țara peste 60.000 de medici și lucrători din sistemul de sănătate.

Începând din 2014, tarifele la alimentarea cu apă au crescut de aproape trei ori, la energie electrică de câteva ori, la gazele pentru clienții casnici – de zeci de ori. Mulți oameni nu au, pur și simplu, bani pentru a plăti utilitățile, ei trebuie efectiv să supraviețuiască.

Ce s-a întâmplat? De ce s-au petrecut toate astea? Răspunsul este evident: pentru că zestrea pimită nu doar din epoca sovietică, dar și de la Imperiul rus, a fost risipită și a ajuns în buzunarele unora și altora. Au fost pierdute sute de mii de locuri de muncă ce asigurau oamenilor, grație inclusiv unei strânse cooperări cu Rusia, un venit stabil, care aduceau taxe la buget. Ramuri precum construcțiile de mașini, fabricarea de instrumente, industria electronică, industria navală și construcția de avioane sunt pe ducă sau au fost total distruse, deși ele au fost, cândva, mândria nu doar a Ucrainei, dar și a întregii Uniuni Sovietice.

În 2021, a fost lichidat șantierul naval Cernomorski, din Nikolaiev, unde primele nave au fost construite încă de pe vremea Ecaterinei a II-a. Renumitul concern ”Antonov”, nu a scos, din 2016, nici un avion de serie, iar uzina ”Iujmaș”, specializată în producția de rachete și echipamente spațiale s-a trezit în pragul falimentului, la fel ca și oțelăria Kremenciuk. Iar această listă tragică poate continua.

În ceea ce privește sistemul de transport construit de întreaga Uniune Sovietică, el s-a degradat într-atât, încât exploatarea ei reprezintă mari riscuri și costuri de mediu.

Iar în acest sens se ridică întrebarea: sărăcia, lipsa de speranță, pierderea potențialului industrial și tehnologic – asta reprezintă acea alegere civilizațională pro-occidentală cu care ani la rând au fost păcăliți și amăgiți milioane de oameni, cărora li s-a promis raiul pe pământ?

În realitate s-a ajuns la faptul că prăbușirea economiei ucrainene este însoțită de jefuirea pe față a cetățenilor țării, iar Ucraina a fost pur și simplu plasată sub control extern. Un control care se realizează nu doar la ordinul capitalelor străine, dar și, cum se spune, direct la locul faptei – printr-o serie întreagă de consilieri străini, ONG-uri și alte instituți împrăștiate prin țară. Ele exercită o influență directă asupra celor mai importante decizii de cadre, asupra tuturor ramurilor și nivelurile puterii: de la centrală și chiar până la municipală, asupra principalelor companii și corporații de stat, inclusiv ”Naftogaz”, ”Ukrenergo”, Căile ferate ale Ucrainei, ”Ukroboronprom”, ”Ukrpoșta”, Administrația Porturilor Maritime ale Ucrainei.

În Ucraina, pur și simplu, nu există justiție independentă. La cererea Occidentului, autoritățile de la Kiev au cedat reprezentanților organizațiilor internaționale dreptul prioritar de alegere a membrilor organelor judiciare superioare – Consiliul de Justiție și Comisia de Calificare a Judecătorilor. În plus, ambasada SUA controlează direct Agenția Națională pentru Prevenirea Corupției, Biroul Național Anticorupție, Procuratura Specializată în Anticorupție și Curtea Superioară Anticorupție. Toate acestea se fac sub un pretex nobil – pentru creșterea eficienței luptei împotriva corupției. Ei bine, dar rezultatul unde este? Așa cum a inflorit, așa înflorește și acum, mai stufoasă ca niciodată.

Sunt oare toți ucrainenii la curent cu aceste metode de conducere? Înțeleg ei oare că țara lor nu se află nici măcar sub un protectorat politic și economic, ci a fost redusă la nivel de colonie cu un regim marionetă? Privatizarea statului a dus la faptul că puterea, care își spune că este o ”putere a patrioților”, și-a pierdut caracterul național și duce lucrurile spre o desuveranizare totală a țării.

––––

* Subtitlurile aparțin redacției.                                                                                                                                                                      (Va urma)