Medvedev: Șase lecții ale unei singure pandemii (II)

Articol al vicepreședintelui Consiliului de Securitate al Federației Ruse, Dmitri MEDVEDEV, publicat în „Rossiiskaia Gazeta”

A treia lecție a pandemiei: încrederea reciprocă a statelor este mai importantă decât comerțul, ideologia și concurența

Criza de încredere și ”naționalismul vaccinării”

Răspândirea coronavirusului a dezvăluit încă o problemă: criza globală de încredere. Ea s-a manifestat prin ignorarea organizațiilor internaționale, prin ”confruntarea vaccinurilor”, prin permanente suspiciuni reciproce și prin căutarea celor care se fac vinovați de răspândirea virusului. A fost puternic zdruncinată autoritatea Organizației Mondiale a Sănătății. Inițial, multe țări au evitat să colaboreze cu OMS, iar Statele Unite au suspendat, practic, finanțarea acestei organizații. După care, colaborarea pe linie de OMS s-a normalizat, oarecum. Dar problemele persistă și astăzi. Cea mai importantă dintre ele constă în faptul că organizația nu dispune de pârgii de constrângere a statelor să promoveze, la toate nivelurile, o politică unică și convenită. În prezent, guvernele naționale au libertatea de a nu se supune recomandărilor OMS sau de a emite decizii proprii, ce vin, uneori, în contradicție cu cele mondiale.

În acest sens, trebuie gândită posibilitatea de a oferi OMS împuternicirea de a adopta, în situații extraordinare (cum ar fi, spre exemplu, în condiții de pandemie), decizii semnificative și mobilizatoare în interesele întregii comunități mondiale. Și pentru ca OMS să obțină astfel de împuterniciri va trebui, poate, ca membrii ONU să adopte o convenție internațională de colaborare în acest domeniu.

Din păcate, deocamdată nu s-a format un sistem de garanții care să prevină o evoluție periculoasă a evenimentelor în cazul izbucnirii unor noi pandemii. Istoria cunoaște exemple când tocmai colaborarea internațională și renunțarea la dogme ideologie au permis medicilor și oamenilor de știință din diferite țări să dezvolte mijloace eficiente de luptă împotriva răspândirii unor boli severe – precum poliomielita, pojar, variola. Acum, interesele geopolitice ale statelor intră în coliziune chiar și când vine vorba de vaccinare. La nivel mondial există circa zece vaccinuri. Dar nici unul dintre ele nu a fost certificat în toate țările.

De ce se întâmplă așa? Răspunsul este evident. Toate țările doresc să-și susțină, în primul rând, producătorii proprii. În plus, problemele vaccinări dobândesc o nuanță ideologică: ”este al meu, înseamnă că este cel mai bun!”, chiar dacă nu există dovezi în acest sens. Intră în joc și interesul comercial, când țările încearcă să vândă în mod avantajos propriul vaccin pe piața internațională și să învingă concurența. Se uită însă un singur ”dar”: fiecare dintre aceste fiole reprezintă o viață de om salvată sau pierdută. ”Naționalismul vaccinării”, războaiele comerciale au provocat deja numeroase victime de nimic justificate. Slăbiciunea OMS și lipsa unui organism supranațional care să influențeze măsurile epidemiologice luate de diferite state, devin literalmente similare morții.

Este absolut evident: toate statele lumii nu doar trebuie, dar sunt obligate acum să treacă peste propriile interese geopolitice de dragul salvării oamenilor. Să recunoască vaccinurile produse în alte țări. Dar cel mai important – să aprovizioneze ONU sau OMS cu o cantitate suficientă de asemenea preparate pentru a le oferi țărilor incapabile să le cumpere în mod independent.

De problema recunoașterii reciproce a vaccinurilor este strâns legat încă un aspect de politică externă – așa numitele pașapoarte COVID. Este cea mai simplă și mai logică modalitate de a restabili unul dintre drepturile de bază ale cetățenilor – dreptul la libera deplasare, pentru că permite ”deschiderea granițelor” și, în același timp, asigură securitate oamenilor. Dar un astfel de sistem poate funcționa eficient numai dacă diferite vaccinuri vor fi recunoscute de un număr mare de țări. Și, ceea ce este deosebit de important, – dacă va fi creat un sistem unic de schimb de informații privind infectații și vaccinații, sub egida OMS, spre exemplu, sau a altui organism mandatat de ONU.

Și din nou, cum s-a întâmplat și acum un an, trebuie să repet: ambele aceste organizații trebuie să ofere platforma necesară pentru elaborarea de inițiative, care să ajute la combaterea periculoasei infecții pe toate continentele planetei. Nu este doar un rol, este o misiune ce trebuie încredințată unor structuri internaționale influente și cu autoritate. Numai ele sunt capabile să se ridice deasupra prejudecăților și a intereselor politice, care, în prezent, sunt ca o piedică în calea colaborării la scară globală.

”Naționalismul vaccinării” este întreținut și de serioasele suspiciuni reciproce ale diferitelor țări că virusul mortal a fost creat de mâna omului. Justificare pentru astfel de afirmații o constituie existența laboratoarelor care studiază virusuri mortale în Statele Unite și, ceea ce este deosebit de îngrijorător pentru Rusia, pe teritoriile partenerilor noștri din CSI.

Activitatea unor astfel de centre este absolut opacă. Nu există un control internațional asupra acestor laboratoare. Pericolul ”scurgerii” unei infecții căreia omenirea nu îi va putea supraviețui este destul de ridicat. Fără îndoială, este nevoie de un sistem de control al acestor laboratoare, sistem bazat pe principiul transparenței reciproce. Dar și mai importantă este crearea unui sistem interstatal de garanții reciproce și răspundere deplină pentru eventualele consecințe ale răspândirii substanțelor și preparatelor periculoase. În condițiile unei lumi globalizate, scurgerea lor în doar câteva ore are capacitatea de a duce la catastrofă. În plus, comunitatea mondială trebuie să ajungă la înțelegerea ca, în situații de urgență, statele trebuie să se informeze de îndată unele pe celelalte în legătură cu amenințările apărute – biologice sau de altă natură.

Trebuie pusă în totalitate în aplicare Convenția privind interzicerea armei biologie – unul dintre documentele internaționale de temelie din domeniul securității. După ce pandemia va lua sfârșit, va fi esențială revizuirea fundamentală a principiilor de colaborare internațională în sfera cercetărilor biologice. Din păcate, nu toți partenerii noștri manifestă disponibilitate pentru colaborare în această direcție, ceea ce devine motiv de tensiune și neîncredere reciprocă.

Criza a agravat încă o problemă: crima organizată, structurile teroriste și extremiste se mută tot mai activ în spațiul virtual. Acest lucru reprezintă un serios pericol pentru securitatea multor țări. Lupta împotriva infracțiunilor cibernetice, colaborarea organelor de menținere a ordinii din diferite țări, dezvoltarea sistemelor ce asigură securitatea globală în lumea digitială sunt de o importanță vitală. Se impun noi legi și convenții internaționale privind combaterea terorismului și a infracționalității în spațiul virtual. Din păcate, trebuie să recunoaștem: activitatea în această direcție se desfășoară mult prea lent. Anul trecut nu s-a reușit realizarea vreunui progres substanțial.

A patra lecție a pandemiei: vaccinarea obligatorie nu este prea eficientă, este nevoie de educație

Disidenții COVID

Cât de critică este amenințarea generată de coronavirus? Oare este nevoie acum de vaccinare generală ca măsură preventivă împotriva noilor focare ale pandemiei? Deși răspunsul este cât se poate de evident, în societate există diferite puncte de vedere în acest sens. Există și grupuri de așa numiți disidenți-COVID, care îndeamnă activ la ignorarea recomandărilor oamenilor de știință și ale medicilor.

În acest context, statul trebuie să găsească răspunsuri la întrebări extrem de ambigue din punct de vedere moral. În ce măsură interesele cetățenilor vin în dezacord cu interesele societății și contravin normelor de securitate ale altor oameni? Are oare statul dreptul de a-și obliga cetățenii să se vaccineze?

De la începutul pandemiei, toate statele au demarat o muncă de lămurire. Cetățenilor li se explică și li se demonstrează că, pentru binele general, uneori trebuie să treci peste interesele proprii, confortul personal sau chiar peste drepturile fundamentelae, cum ar fi libera circulație. Că tratamentul trebuie făcut, indiferent dacă vrei sau nu, deoarece există marele risc de a-i infecta pe ceilalți. Că toate măsurile de carantină impuse de autorități trebuie respectate în mod obligatoriu. La fel ca vaccinarea, dacă intri în grupul de persoane cu risc ridicat de răspândire a virusului. Ca răspuns se aud acuzații absolut previzibile de ”autoritarism vaccinării” și de ”încălcare a drepturilor omului”.

Dacă întotdeauna o astfel de constrângere este justificată? Întrebare discutabilă și complexă. Pe de o parte sunt drepturile omului – o valoare inviolabilă. Pe de alta, sunt cetățenii care interacționează direct cu virusul sau intră în contact cu un număr uriaș de oameni, lucrează în sistemul medical sau în învățământ, în unități de alimentație publică, în instituțiile statului, unde mereu este multă lume. Infectarea lor pune în pericol sănătatea și viața celorlalți oameni, încaldă drepturile altora. Important este să se găsească echilibrul necesar.

Desigur, pentru a salva milioane de vieți, poate fi restricționată libertatea a zeci și chiar mii de oameni. Nu o dată s-a întâmplat așa în timpul războaielor, în cazul amenințărilor teroriste, pe durata pandemiilor. Dar ”se poate” nu înseamnă ”obligatoriu”. Și chiar dacă unele țări își obligă, practic, cetățenii să se vaccineze, Rusia nu a mers pe acest drum: în țara noastră, vaccinarea este  voluntară. Cu toate că în toate regiunile Rusiei au fost adoptate rezoluții privind vaccinarea obligatorie a anumitor categorii de cetățeni. În același timp, discuțiile pe tema vaccinării obligatorii totale continuă atât la nivel de experți, cât și în mediul familial.

Să examinăm mai în detaliu acest subiect. În privința vaccinării obligatorii, toate țările s-au împărțit în trei grupe: a) cele unde a fost introdusă vaccinarea obligatorie; b) cele unde a fost introdusă vaccinarea obligatorie pentru anumite categorii de cetățeni; c) cele unde vaccinarea rămâne strict voluntară. Cum s-a menționat deja, Rusia a intrat în categoria ”b)”.

În același timp, noi folosim măsuri restrictive în privința persoanelor nevaccinate, care înseamnă posibilitatea de a introduce interdicția de plecare în alte țări, de admitere în instituțiile de învățământ și de sănătate, posibilitatea suspendării de la locul de muncă sau refuzul de a fi angajat. Vaccinarea împotriva coronavirusului nu este inclusă încă în calendarul național general de vaccinare al Rusiei. De asemenea, nu au fost stabilite răspunderea penală sau administrativă pentru neîndeplinirea de către cetățeni a obligației de a se vaccina (deși a fost stabilită răspunderea persoanelor juridice pentru neaducerea la îndeplinire a cerințelor Rospotrebnadzor). Cu alte cuvinte, deocamdată, legislația în această sferă rămâne în țara noastră deosebit de liberală.

În contrapondere, o serie de țări au introdus vaccinarea obligatorie (Tadjikistan, Turkmenistan, Indonezia, Fiji, Arabia Saudită și, cu unele rezerve, Italia, alte câteva state). În Statele Unite se introduce vaccinarea obligatorie și/sau testarea obligatorie în organizații cu peste 100 de angajați. Unele țări din Europa au stabilit amenzi foarte mari pentru refuzul de a se vaccina, în Italia – nu doar amenzi, dar și alte măsuri de constrângere administrativă, iar în Franța, chiar răspundere penală. Legalitatea utilizării modelului de vaccinare obligatorie a fost confirmată de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Prin această decizia au fost recunoscute ca legale măsuri de constrângere precum amenzile administrative și suspendarea admiterii copiilor celor nevaccinați la grădiniță, iar vaccinarea în sine a fost declarată obligatorie și necesară într-o societate democratică. Într-o situație extremă, CEDO s-a pronunțat, fără retorica tipică pentru ea, obligând, practic, persoane concrete să se vaccineze. În ultimă instanță, când este vorba despre viața și sănătatea a milioane de oameni, jocurile politice și abuzul de drepturi proprii trebuie să înceteze.

Dați-mi voie să amintesc că, pentru prima dată, vaccinarea a apărut în Rusia în baza Decretului emis în 1796 de Ecaterina a II-a privind vaccinarea obligatorie împotriva variolei. A fost o metodă inventată încă în China antică. În Uniunea Sovietică a fost creat calendarul de vaccinare profilactică și s-a efectuat vaccinarea obligatorie împotriva variolei, a tifosului, malariei, tuberculozei, poliomielitei. Din păcate, acest sistem a fost distrus odată cu dispariția URSS, iar atitudinea față de vaccinare a început să se formeze sub impactul propagandei anti-vaccin. Ea a fost și este promovată pe baza unor fapte contradictorii și neconfirmate, aflate, în unele cazuri, la limita unor acțiuni ilegale premeditate, ce reprezintă un pericol real la adresa siguranței publice. Tocmai de aceea țara noastră se confruntă cu astfel de greutăți în derularea vaccinării. Iar dacă nu vom găsi metode de a-i convinge pe oameni de iresponsabilitatea unui astfel de comportament, chiar antisocial, drept vorbind, ne așteaptă vremuri și mai grele.

Sunt multe metode de depășire a pesimismului și scepticismului, de a spulbera temerile oamenilor. Obiecțiile lor se rezumă în pricipal la faptul că vaccinurile împotriva coronavirusului sunt preparate noi și, deocamdată, prea puțin studiate, dezvoltate în regim accelerat, au o serie de efecte secundare. Dar cel mai important lucru ce-i sperie pe oameni: după injecție oricum se păstrează riscul de a face boala. Experții au oferit și nu o dată, răspunsuri argumentate și detaliate la aceste afirmații. Au explicat că toate vaccinurile au trecut ciclul complet al procedurilor de certificare, unele dintre etaptele studiilor derulându-se în paralel și concomitent – în condiții de pandemie este o practică normală.

Efectele secundare ale vaccinării sunt cunoscute și descrise în literatura de specialitate. Au fost identificate grupe de pacienți cărora vaccinarea nu le este indicată. Dar cel mai important este faptul că persoanele vaccinate, chiar dacă fac boala, este fără urmări grave. Printre altele, acest lucru permite reducerea poverii ce apasă asupra unităților medicale, permite ca pacienților cu alte afecțiuni să li se acorde mai multă atenție, să fie efectuate tratamentele și operațiile planificate. Această situație s-a manifestat deosebit de acut în toamna acestui an, când, la o imunitate colectivă de 45%, zilnic se înregistrează în Rusia peste 1000 de decese din cauza coronavirusului.

Pentru a-i determina pe oameni să se vaccineze, angajatorii folosesc un sistem de stimulente: zile libere, recompense bănești, un program individual și format de lucru convenabile. Aceleași metode „funcționează”  în toată țara, când oameni cu certificat de vaccinare primesc acces neîngrădit la evenimente și în locuri publice, pot călători fără opreliști, pot lucra și învăța cu prezență fizică, nu de la distanță. Nu lipsit de importanță este, în acest sens, și exemplul personal de vaccinare, pe care îl dau personalități cunoscute, de la lideri de opinie până la primii oameni în stat.

Nu trebuie scoase din calcul nici demersurile care țin strict de marketing, promovarea preparatelor anti-COVID, posibilitatea de alegere dintre diferite vaccinuri. Trebuie lărgit accesul la ele, pentru ca oamenii să poată face injecția rapid, gratis, într-un punct de vaccinare cât mai convenabil pentru ei. Și, desigur, un rol important îl joacă aici colaborarea internațională – atât pentru extinderea sortimentului de vaccinuri utilizate, cât și pentru introducerea unor pașapoarte-COVID generale. Chiar dacă experiența din ultimul timp arată că toate acestea sunt insuficiente pentru formarea unei atitudini sociale responsabile într-o perioadă de criză.

Sunt posibile și metode ”inverse” – restrângerea drepturilor celor nevaccinați. Se are în vedere trecerea la regim de lucru la distanță, interdicția de a lucra cu oamenii, reducerea beneficiilor deoarece disidenții-COVID reprezintă un pericol pentru societate. Așa cum s-a spus, astfel de metode sunt folosite activ în multe țări. Fără îndoială, acest lucru creează o anumită segregare în funcție de vaccinare. Dar asemenea metode sunt destul de eficiente, iar majoritatea dintre ele sunt acceptate și susținute. La urma urmei, nevaccinații fac rău nu doar lor, dar și celor din jur, în special copiilor care, în majoritatea țărilor, nu sunt încă vaccinați. De aceea, perfecționarea legislației în acest domeniu este acea provocare la care statul nostru trebuie încă să găsească un răspuns. Și, ca să spunem lucrurilor pe nume, un astfel de răspuns trebuie să depindă de nivelul de amenințare la adresa siguranței sociale pe care o reprezintă pandemia. În anumite situații, securitatea publică și bunăstarea socială a întregii populații devin mai importante decât respectarea drepturilor și libertăților unui cetățean. Protecția majorității este principiul fundamental al democrației. Fie că ne place sau nu….

                                                                                                                                                                                                                                                      (Va urma)