Medvedev: Șase lecții ale unei singure pandemii (I)

Articol al vicepreședintelui Consiliului de Securitate al Federației Ruse, Dmitri MEDVEDEV, publicat în „Rossiiskaia Gazeta”

Pandemia de COVID-19, boală provocată de noul coronavirus, a devenit unul dintre cele mai mari șocuri ale ultimelor decenii. Nu întâmplător este comparată cu ”al treilea război mondial”, avându-se în vedere consecintețele devastatoare ale răspândirii acestei boli care reprezintă pericol de moarte. Au avut puternic de suferit sfera socială, economia, cultura multor state de pe toate continentele. Numărul victimelor și al persoanelor afectate este de ordinul zecilor de milioane. Iar aproape cinci milioane de oameni au decedat din cauza bolii.

S-a reușit domolirea primului și cel mai violent atac al virusului. În plus, o mare parte dintre oameni au învățat, pur și simplu, să trăiască în condiții de pandemie. S-au obișnuit cu problemele, cu restricțiile și, din păcate, chiar cu boala în sine și cu urmările ei tragice. Până la victoria finală suntem încă foarte departe. Amenințarea este uriașă, inamicul este deosebit de periculos. Experții vorbesc inclusiv despre un ”efect cumulativ întârziat” al problemelor actuale. Oricât de banal ar suna, dar finalul acestei bătălii fără precedent depinde de cât de bine se vor coordona acțiunile tututor țărilor lumii în lupta împotriva noii infecții. Vom reuși să tragem lecții din evenimentele tragice trăite de noi toți? Suntem pregătiți să ne revizuim abordările strategice în privința serioaselor probleme ale lumii și tacticile de acțiune în situații grele, imprevizibile, când reacția trebuie să fie rapidă și precisă? Sunt cele mai importante întrebări pe care și le pun toți oamenii cu mintea la cap din lume. Răspunsul trebuie să vină, înainte de toate, din partea autorităților tuturor statele, membre ale alianțelor și uniunilor internaționale, din partea tuturor ”grupurilor de influență” de care depinde adoptarea celor mai esențiale și urgente decizii de nivel global.

Aș dori să analizez mai în detaliu ce ne-au învățat pe noi acești aproape ultimi doi ani. Ce lecții am tras și cum trebuie acționat mai departe.

Lecția numărul 1 – amenințările trebuie luate în serios. Și trebuie acționat ante factum, nu post factum.

În prima perioadă de răspândire a coronavirusului, din decembrie 2019 până la începutul lunii martie 2020, multe țări au tratat problema cu o oarecare indiferență. Primele informații referitoare la noua boală au fost primite cu prea mult calm. În mare parte pentru că oamenii au crezut că înfiorătorul virus este ”undeva departe” și că nu va afecta țările dezvoltate. Și-a spus cuvântul și obișnuința de a auzi zilnic informații despre dezastre petrecute în diferite colțuri ale planetei. Pe fluxul agențiilor de presă ele ocupă, de regulă, primul loc, iar reacția la astfel de subiecte s-a estompat de mult, prea sunt multe. Dar, spre deosebire de oamenii obișniți, conducerea statului trebuia încă de atunci să apese ”butonul de alarmă”.

Întârzierea a costat scump. La mijlocul lunii februarie 2020, nenorocirea a început să capete proporții tot mai serioase. Într-o lume modernă, cu granițele ei transparente și economia globală, nici epidemiile nu cunosc bariere. Numărul persoanelor infectate și al victimelor noii boli a început să crească vertiginos. Guvernele multor țări au fost puse în fața necesității de a reforma urgent sistemul de sănătate, de a crea locuri noi în spitale, de a echipa unitățile spitalicești cu echipament medical, iar oamenii, cu mijloace de protecție individuală. În acel moment, Rusia a trecut rapid să pună la punct scenarii pentru a face față unei situații de răspândire masivă a bolii. Toate structurile și serviciile de profil au fost puse în stare de alertă maximă.

Din a doua parte a lunii martie și cam până la mijlocul lunii iunie 2020, pandemia a intrat în următoarea fază, cea ”acută”. Amenințarea a devenit realitate, iar boala din China a pornit să ia cu asalt alte țări. Epidemia a fost reîncadrată în pandemie. Ne amintim foarte bine acele zile, când s-au închis granițele, s-au înființat centre operative, au fost declarate nelucrătoare perioade lungi și s-au introdus restricții de deplasare a oamenilor. Conducerea fiecărei țări s-a confruntat cu o dilemă imaginară, ce salvezi mai întâi: economia sau oamenii. Mai precis, încotro trebuie direcționați banii înainte de toate: în ajutor social sau susținerea mediului de afaceri. Majoritatea țărilor, inclusiv Rusia, au ales o cale mixtă. După regimul dur de izolare a fost găsit un echilibru rațional – statul i-a sprijinit atât pe cetățeni, cât și cele mai afectate ramuri, reacționând flexibil la situație și nu a permis scenarii catastrofale. Până la începutul verii, în Rusia au fost deja elaborate protocoale de tratament eficiente, a fost organizată producția și achiziția de mijloace de protecție individuală și echipamente medicale. Nimeni nu a fost, desigur, încântat de măsurile de carantinare. Dar ele s-au dovedit destul de eficiente. În același timp, trebuie să recunoaștem deschis că, cu cât regimul de ”lockdown” a fost mai sever, cu atât mai eficientă a fost lupta împotriva pandemiei. Un exemplu în acest sens este China. Este cu totul altceva că fiecare țară cu populația ei are propriul specific, obiceiuri naționale, stereotipuri comportamentale. Evident că în Europa nu funcționează schemele posibile în Est. Dar rezultat a existat oriunde. Și valul epidemiei a început să scadă.

În cea de-a treia fază a pandemiei am intrat spre sfârșitul verii și începutul de toamnă a anului trecut. Până atunci, majoritatea companiilor și, ceea ce este deosebit de important, întregul sistem de învățământ s-au reorganizat pe formatul muncii de la distanță. În Rusia a fost optimizat un instrumentar de gestionare, au devenit mult mai eficiente canalele de interacțiune dintre cetățeni și stat. Oamenii au putut primi cele mai importante servicii de stat de la distanță, plățile sociale au început să se efectueze în regim proactiv. Era evident că, în curând, pandemia va reveni cu forțe noi, iar pentru prevenirea ei statul a mobilizat resurse importante. S-a finalizat testarea vaccinurilor împotriva coronavirusului, au fost înregistrate primele seruri. Această muncă s-a desfășurat concomitent în multe țări. În același timp, în societate creștea starea de neliniște și de nemulțumire: oamenii au obosit de perioadele lungi de carantină și de teama constantă pentru sănătatea lor. Tot mai des, pe diferite continente, subiecte de dezbateri au devenit încălcarea drepturilor omului în timpul ”lockdown-urilor”.

A patra etapă a pandemiei a început în toamna-iarna 2020-2021 și a fost marcată de o nouă creștere a numărului de îmbolnăviri. Au apărut noi tulpini ale virusului; coronavirusul s-a răspândit pretutindeni, nu doar în focare locale, așa cum s-a întâmplat anterior. Introducerea de noi măsuri de restricții și ”lockdown-uri” a fost întâmpinată de numeroși cetățeni deosebit de negativ. Am văzut cum, în Olanda, Statele Unite, Italia, Germania și în alte țări, au izbucnit proteste. Chiar și în Rusia, dar într-o măsură mai mică.

În a cincea fază a pandemiei am intrat în primăvara acestui an, iar această perioadă continuă până în ziua de astăzi. Acum asistăm la o nouă creștere a incidenței, care, ținând cont de volumul mare de testări, a atins un nivel record. Ratele de incidență fluctuează la un nivel foarte ridicat, aproape critic, se derulează vaccinarea la scară largă. În același timp, viața în noua realitate reclamă soluții chibzuite, echilibrate, un îndelungat război ”de uzură” împotriva pandemiei. Iar această bătălie trebuie purtată cu forțele comune ale tuturor țărilor. În pofida tuturor dificultăților obiective, dar mai ales, în pofida ambițiilor politice ale unora.

A două lecție a pandemiei: lupta împotriva ei este posibilă doar prin eforturile comune ale comunității internaționale. Toți sunt sortiți eșecului dacă vor să lupte singuri.

Ce se întâmplă acum în economia mondială? Se poate răspunde într-un cuvânt: scădere. Mult mai serioasă decât în pierioada crizei financiare din 2008-2009. Organizațiile internaționale estimează amploarea ei de la 3,3% (datele FMI) la 3,6% (Banca Mondială). În unele țări este mult mai pronunțată. În 2020, economia Marii Britanii s-a contractat cu 9,8%, cea a Franței, cu 8,1%, a Germaniei, cu 4,9%, a Canadei, cu 5,4%, a Republicii Sud-Africane, cu 7%, a Indiei, cu 8%. În general, criza a lovit mai puternic țările dezvoltate, cu un nivel mai ridicat de globalizare. Fondul Monetar Internațional estimează la 4,7% scăderea economiilor țărilor dezvoltate și la 2,% pe cea a țărilor în curs de dezvoltare. În același timp însă, economiile mai avansate demonstrează o capacitate de redresare accelerată. Astfel, potrivit prognozei Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, majoritatea țărilor dezvoltate vor reveni total la nivelul de dinaintea crizei (din punctul de vedere al PIB-ului pe cap de locuitor) până la sfârșitul anului 2022. Unele state în curs de dezvoltare nu vor reuși să revină la indicii de dinaintea pandemiei mai devreme de 2024. Este evident că, la nivel mondial, se instalează o criză alimentară. Prețurile la produsele alimentare cresc pretutindeni, se accelerează inflația alimentară.

Pentru a depăși urmările încetinirii globale este nevoie de o politică eficientă, care să permită redresarea în continuare a economiei şi menținerea unor prețuri stabile. Unele țări înregistrează deja un nivel ridicat al datoriei, iar ratele fără precedent ale inflației au devenit noi provocări pe calea spre aceste obiective. Multe vor depinde de ritmurile de relansare a schimburilor comerciale externe, în special în planul serviciilor de export și import.

Acum, nimeni nu poate oferi prognoze precise. Situația din economia mondială este influențată de o sumedenie de factori non-economici: ritmul de vaccinare a populației, riscul apariției unor noi tulpini ale coronavirusului, mai periculoase. Dar deosebit de puternici sunt factorii cu caracter politic. Inclusiv cele precum voința politică de colaborare internațională în lupta împotriva coronavirusului. Dar nu toate statele sunt pregătite să dea dovadă de așa ceva. Iar astăzi, aceasta este una dintre cele mai serioase probleme.

Orice criză antrenează în mod inevitabil numeroase schimbări în lume. Inclusiv repartizarea forțelor pe arena internațională. Iar ”criza corona” nu a făcut excepție. Trăsătura ei unică este că, în fața ei, toate țările – atât cele puternice din punct de vedere economic, cât și foarte slabe – s-au dovedit, în esență, egale. Și toate au avut de suferit într-un fel sau altul. Toate au fost nevoite să-şi mobilizeze resursele. O povară dintre cele mai serioase, uneori copleșitoare, a revenit sistemelor de sănătate și serviciilor sociale. În lupta împotriva pandemiei, fiecare țară a fost nevoită să aleagă răul cel mai mic nu dintre două, ci dintr-o sumedenie de năpaste. În același timp, nici cei care au realizat, în acest efort, minuni de eficiență, nu au fost feriți de apariția unor noi focare de epidemie.

Procesele globalizării, dezvoltarea modernă a tehnologiilor, viteza transporturilor transformă planeta noastră într-un mediu ideal pentru răspândirea virusului. Nici un stat din lume nu poate ”coborî de tot o cortină de fier”. Mai devreme sau mai târziu, tot va fi nevoit să reia schimburile comerciale, să elibereze vize de intrare pentru turiști și întreprinzători sau să permită ieșirea din țară a propriilor cetățeni. Ceea ce înseamnă că nu poate exista o imunitate separată pentru o singură țară. Este posibilă doar o imunitate colectivă la scară globală, ce poate fi obținută împreună.

Acest adevăr simplu este foarte bine înțeles de medici și oamenii de știință, de reprezentanții influentelor organizații internaționale de orientare umanitară. Dar, așa cum a demonstrat experiența coronavirusului, nu toate guvernele statelor sunt pregătite să accepte acest adevăr. În plină pandemie, apelurile la solidaritate generală și ajutor reciproc în lupta împotriva bolii, la anularea sancțiunilor, care împiedică sistemele de sănătate să funcționeze normal, ba chiar la încetarea focului în ”punctele fierbinți” au eșuat, în esență. Egoismul național, ”logica omului cavernelor” din vremurile Războiului Rece, închipuitele frici paranoice, încercările de a apăra propriile interese geopolitice înguste s-au dovedit de fiecare dată considerabil mai puternice decât valorile general umane.

Statele au început să-și închidă granițele fără a-și avertiza sau consulta vecinii. Nu s-au grăbit să împărtășească informații (inclusiv cele de o importanță vitală pentru munca oamenilor de știință și a medicilor) sau să se ajute unii pe ceilalți cu medicamente și echipamente. Unii au preferat să-și rezolve problemele pe cont propriu, alții, pe seama altora. Chiar și în timpul pandemiei, politica de sancțiuni nu a suferit modificări. Dimpotrivă, lupta împotriva proiectului comercial ”Nord Stream-2”, spre exemplu, s-a intensificat. Războaiele au continuat, ba uneori au izbucnit cu o nouă forță: conflictul din Nagornîi Karabah, nesfârșitele confruntări din Siria, Libia, Afganistan, ciocnirile periodice la granița dintre China și India, o serie de conflicte în Africa. Războiul comercial dintre Statele Unite și China a fost exacerbat de confruntarea idelologică, transformându-se, definitiv, într-un fel de război rece. S-au înmulțit și provocările directe, în special în Europa. În ultimul an a devenit o obișnuință ca navele NATO să se apropie constant, în Marea Baltică și în Marea Neagră, de granițele Rusiei, încălcându-le, uneori.

Pandemia a afectat și procesele de integrare. Aceste tendințe se remarcă în mod deosebit în Uniunea Europeană, cândva una dintre cele mai solide uniuni. COVID-19 a demonstrat că, în fața unei nenorociri comune, Europa nu este deloc unită. În plină pandemie, țările europene nici măcar nu s-au susținut unele pe celelalte. Ajutorul pentru Italia, unde situația epidemiologică a atins un nivel critic, a venit nu din partea altor membri ai UE, care au refuzat să primească în spitalele lor pacienți italieni, ci din Rusia și China. Mai mult, în timpul procedurilor vamale, Cehia a confiscat măștile și respiratoarele destinate italienilor. Foarte târziu au acordat Italiei ajutor Polonia, România și Germania. Într-un final, Austria, Germania și Luxemburg au acceptat să ofere locuri în spitale pentru bolnavii din țările vecine – Belgia, Olanda, Franța și Italia.

După ce primul vârf al pandemiei a trecut, instituțiile europene au început, oarecum, să-și corecteze greșelile, încercând să se adapteze la situație și să elaboreze măsuri preventive pentru viitor. În 2020, Uniunea Europeană a adoptat peste 1000 de decizii pentru a reduce la minimum urmările negative ale coronavirusului, pentru a proteja nu doar viața, ci și veniturile oamenilor. Au fost aprobate un buget extins și fondul NextGenerationEU, ceea ce, cumulat, a permis crearea celui mai mare, probabil, pachet de stimulente, în valoare totală de 1,8 trilioane euro.

                                                                                                                                                                                                                                                     (Va urma)