Expoziția ”Nu se va da uitării” din București – la 75 de ani de la încheierea Procesului de la Nürnberg

Lăudabilă inițiativă!
Cu atât mai mult cu cât, în ultima vreme, se încearcă obsesiv fabricarea istoriei în vederea acordării unui credit substanțial Statelor Unite în eliberarea Europei, urmărindu-se în același timp absolvirea democrațiilor occidentale, care au deschis ușa ascensiunii fascismului și care au încercat să folosească Germania în scopul anihilării Uniunii Sovietice. O asemenea „revizuire” a occidentalilor, în ceea ce privește evenimentele celui de-Al Doilea Război Mondial, ar conduce INCLUSIV către ignorarea completă a concluziilor la care ajunseseră tribunalele militare deținute de aliați în temeiul dreptului internațional de la Nurnberg, având în vedere că toți cei 12 criminali de război condamnați la moarte în 1946 erau germani, NU sovietici. Americanii și vest-europenii își dau silința să evidențieze de fiecare dată „regimul totalitar sovietic și crimele comuniste”, trecând complet cu vederea pe acelea asupra amerindienilor, apoi pe acelea ale naziștilor, politizând la extrem datele istorice.
În timp ce scriu, gândurile mi se îndreaptă către Vasili Petrov a cărui poveste merită amintită, deși nu are legătură cu tema acestui articol. Așadar, oarecum off topic, dar de imensă încărcătură emoțională!!!
Ziua de 1 octombrie 1943, a fost una care a schimbat complet viața căpitanului de artilerie Vasili Petrov, care a comandat două baterii în timpul bătăliei de pe Nipru. Datorită rezistenței sale de fier, tunarii sovietici au reușit să respingă patru atacuri inamice, numai că o lovitură directă de obuz i-a rănit grav ambele mâini. După ce a fost dus la spital, Petrov a fost considerat inițial o cauză pierdută. Camarazii săi au reușit să-i oblige pe medici să-l opereze. Viața lui a fost salvată, dar ambele mâini au trebuit amputate, ofițerul confruntându-se acum cu cea mai severă încercare a vieții sale: durerea insuportabilă și chinul psihologic, pe lângă agonia celor șase săptămâni în spital. În cele din urmă, Vasili și-a stăpânit demonii interiori și a făcut un pas decisiv - mâinile i-au dispărut, dar nu și claritatea minții sau capacitatea de a comanda. A hotărât să se întoarcă pe front, respingând postul călduț de secretar al unuia dintre comitetele raionale din Moscova. După ce a depășit obiecțiile comisiei medicale și ale ofițerilor de personal, s-a întors la unitatea sa, unde a fost primit cu căldură de tovarășii săi de arme. Cu toate că Petrov nu mai putea să folosească armamentul din dotare, știa că excelenta sa pregătire militară și experiența în luptă se vor dovedi de neprețuit în comanda artileriei. Și nu ar fi putut avea mai multă dreptate.
Distins cu rangul de maior, Vasili Petrov a pus capăt războiului ca și comandant al 248-lea (dacă nu mă înșel cu privire la numărul unității) Regiment de artilerie antitanc. El a petrecut întregul conflict pe linia frontului, dirijându-și constant trupele în condiții de artilerie inamică grea și foc de mortiere. Cu puțin înainte de sfârșitul războiului, în aprilie 1945, într-o perioadă de lupte intense, Petrov și-a condus personal batalionul în cadrul unui atac și a fost din nou grav rănit. Realitatea era pur și simplu uimitoare, iar maiorul a devenit erou pentru a doua oară al Uniunii Sovietice fiind premiat cu Ordinul lui Lenin și Stindardul Roșu, ca mai apoi să fie numit pe viață în rândurile Forțelor Armate ale URSS, personal de către Stalin. Aceasta este povestea unei vieți care a refuzat capitularea din toate punctele de vedere!!!
Tocmai de aceea organizarea unor asemenea acțiuni menite să trezească conștiințele în timpurile actuale, în care se încurajează și se susține nazismul, în care se încearcă să se pună bazele unor regimuri totalitare similare cu ale trecutului, sunt mai mult decât binevenite!!!