Corneliu Vlad: Noul război rece își conturează configurația

Nu cred că s-a pus punct vreodată Războiului Rece, ci doar a avut perioade de oscilare și momente când fie a funcționat în fundal, mai puțin vizibil și mai discret (imediat după căderea URSS-ului), fie și-a turat motoarele la maxim, începând cu „dinamitarea” Ucrainei în 2014.

De la destrămarea Uniunii Sovietice și de la proclamarea „Sfârșitului Istoriei” de către triumfalistul și ideologul liberal Francis Fukuyama, elitele americane - copleșite de propriul lor sentiment de importanță - s-au aflat într-o misiune mesianică de a reconstrui ordinea mondială prin propria lor imaginație, ca un spațiu distinct și deschis pentru capitalul occidental, lipsită de orice legături autentice cu tradiția, cu normalitatea și cu atributul inerent, inalienabil și indivizibil al statului - acela de a-și păstra supremația în interiorul hotarelor sale - singurul ideal permis de hegemonia culturală a SUA fiind o „libertate” abstractă și alterată axată pe „drepturile omului” și pe „societatea civilă", cuvinte goale de conținut folosite pentru a-și proiecta interesele în străinătate. Așa-numita „societate civilă” este compusă din ONG-uri care sunt finanțate de miliardari și corporații americane, în vreme ce așa-numitele „drepturi ale omului” sunt cuvinte declamatoare, emfatice, utilizate de către elitele de la Washington împotriva rivalilor care nu acceptă suficient hegemonia SUA.

Pe fondul acestei lăcomii incomensurabile a occidentalilor și a turbulenței geopolitice în creștere, a întreruperii acordurilor de control ale armelor și al potențialului conflict iscat de yankei în diferite părți ale lumii, coordonarea ruso-chineză a început să-și facă tot mai pregnant simțită prezența ca un stabilizator în afacerile globale, influențând și cele mai acute probleme de pe agenda internațională: soluționarea conflictelor din Peninsula Coreeană, din Siria și din Afganistan precum și reînvierea planului de acțiune pentru programul nuclear iranian. Această apropiere între Moscova și Beijing, care a devenit o amenințare la adresa lumii unipolare pe care Washingtonul a construit-o intens în ultimii treizeci de ani, a cauzat îngrijorări serioase în SUA și printre aliații săi occidentali, atingând un punct culminant în timpul președinției lui Donald Trump care, cu asistența activă a Parisului și a Londrei, nu a ascuns dorința sa de a separa Rusia de China.

În ciuda schimbării din acest an a conducerii politice americane, opoziția occidentală față de Beijing și Moscova a devenit mai puternică. În viziunea administrației Biden, pe care liderul de la Casa Albă a reiterat-o la summitul G7, se urmărește (citez, cu aproximație) „o consolidare a democrațiilor pentru a răspunde acțiunilor dăunătoare ale guvernelor Chinei și Rusiei”. Așadar, cooperarea dintre cele două națiuni se adâncește pe fondul presiunii occidentale, iar un exemplu mai elocvent de Război Rece nici că se putea evidenția! Este limpede, că ambele se îndreaptă spre o cooperare strategică reciprocă pentru a contracara dorința Washingtonului în vederea menținerii unei lumi unipolare.

Concluzia? La mai bine de trei decenii de la desființarea Uniunii Sovietice, fronturile de pe scena mondială au devenit din nou clare și distincte: pe de o parte se află Occidentul, condus de Statele Unite, pe de altă parte, se găsește tandemul din ce în ce mai strâns dintre China și Rusia, dezvoltând activ cooperarea pe fondul tensiunilor tot mai mari cu America. Chiar dacă Războiul Rece continuă, în ciuda situației geopolitice internaționale problematice, liderii celor două țări își stabilesc noi obiective îndrăznețe.

Cât despre Germania, aceasta s-a poziționat întotdeauna de partea Statelor Unite, excepție făcând încercările Angelei Merkel de relaxare a relațiilor cu Rusia, atunci când au prevalat avantajele economice și interesele vitale ale țării. În rest... sufletul prusac are multe învelișuri...

Sunt de părere, că s-a încercat o separare a apelor, exact la începutul anilor 2000 când s-a conturat o axă Paris-Berlin-Moscova fantastic de promițătoare, schemă care ar fi condus către multipolaritate. Atunci, Germania aproape că a ales alternativa la calea liberalismului, în vreme ce Jacques Chirac anunțase deschis o revenire la politica lui De Gaulle. Vladimir Putin, la rândul său, a furnizat dimensiunea eurasiatică a acestei construcții, hegemonia americană alături de proiectul ei neghiob liberalisto-globalist fiind serios amenințate. Numai că tocmai atunci Mutti Merkel l-a înlocuit pe Schroeder, iar Sarkozy pe Chirac alegându-se praful de toate intențiile bune!!! Axa Paris-Berlin-Moscova a fost puternic subminată, atât de clătinată încât astăzi simțim cu vârf și îndesat pe propria noastră piele, cât valorează „suveranitatea” europeană și zâmbetul galeș al sinistrei nemțoaice.