Corneliu Vlad: Ambiguitate în relațiile ruso-americane

Corneliu VLAD

Președintele Trump copleșea Moscova cu complimente verbale și cu decizii brutale, președintele Biden nu ezită să ofenseze, dar solicită dialog și conlucrare pe aspectele care îl interesează. Situații care amintesc mai degrabă de hârjonelile din recreațiile școlare sau de scene dintr-un teatru al absurdului, daca n-ar fi vorba de relațiile dintre statele care dețin cele mai copleșitoare arsenale de arme nucleare de care depinde soarta planetei. Iar în aceeași notă derutantă, mai intră în joc și unii analiști politici. De pilda, un analist din fosta lume a treia, care, parafrazând o găselniță metaforică a lui Churchill, vorbește despre ”o luptă dintre scorpioni într-un vârtej de oglinzi deformate din spațiul unei circoteci”. Cu alte cuvinte, o stare de fapt imposibil de înțeles.

Relațiile ruso-americane și, prin extensie, dintre Rusia și structurile de putere euroatlantice sunt mai complexe si mai imprevizibile decât în timpul războiului rece, când lumea era structurată tranșant bipolar și se instalase într-o paradigmă oarecum mai stabilă, dar nu și mai puțin periculoasă, căci își găsise un echilibru precar al supraviețuirii în distrugerea nucleară reciproc asigurată.

Axul noului echilibru/dezechilibru planetar rămâne, ca în deceniile postbelice, relația Moscova-Washingon, căreia i s-a adăugat însă, ca un element nou, centrul mondial de putere în ascensiune de la Beijing. Aceasta sinergie în trei se structurează în principal pe confruntarea politico-militară ruso-americană și pe confruntarea economico-strategică chino-americană. Iar  daca relațiile Washington-Beijing se menține (încă?) la un nivel al tensiunii temperat de prudență și tatonare circumspectă a protagoniștilor, relatiile ruso-americane au cunoscut în timpul administrațiilor de la Washington de după încheierea războiului rece un curs ascendant al încordării. Politologii sunt în general de acord că aceasta involuție care afectează stabilitatea și securitatea mondială își are originea în percepția oficială americană că Moscova este principalul perdant al războiului rece (și trebuie tratată că atare), în timp ce Rusia duce o politică proactivă de afirmare pe plan internațional și se confirmă ca singurul stat care poate da SUA o replică militară pe măsură într-o eventuală confruntare.

Administrațiile americane post războiul rece au extins arealul euratlantic până la granițele fostei URSS și totodată au solicitat aliaților europeni ai SUA să-și sporească efortul militar în cadrul NATO. Administrația Trump a început să amestece cărțile, dar n-a reușit să reia jocul. Se spera că după marele semn de intrebare afișat de Trump, Biden va clarifica dacă, în accepția Casei Albe, SUA și Rusia sunt parteneri, concurenți, rivali sau inamici. Răstimp în care președintele Putin continuă totuși să-i numească pe interlocutorii săi occidentali colegi. Dar un viceministru rus al afacerilor externe, Serghei Riabkov, declară: “SUA fac totul pentru a submina poziția Rusiei pe scena internațională și noi nu vedem alte elemente în abordarea lor față de noi”.

Fapt este că, deocamdată cel puțin, ceața care s-a lăsat pe relațiile ruso-americane nu pare să se risipească nici în acest început al mandatului Biden. Mesajul său despre Starea Națiunii n-a fost încă formulat și pronunțat, exprimările publice ale președintelui american sunt mai degrabă laconice, iar mult așteptata sa întâlnire față în față cu liderul de la Kremlin mereu amânată. În schimb, tensiunea dintre cei doi mari crește, iar relațiile lor au coborât la un nivel mai scăzut ca oricând. De ce? Ucraina, Navalnîi, atacuri cibernetice, amestec în diversele alegeri americane etc. etc., susține Washingtonul. Pretexte, afirmă Moscova. Motivele adâncirii clivajului sunt mult mai profunde, chiar dacă, din  rațiuni diferite, niciuna dintre cele două capitale nu le formulează explicit pentru marele public. Dar este cât se poate de clar că Washingtonul este neliniștit, de pildă, de apropierea continuă între Rusia și China, la care, spun comentatorii occidentali, însăși politica americană abrazivă față de Moscova și China și-a adus o contribuție apreciabilă. Apoi, prin finalizarea proiectului Nord Stream-2, Rusia și Germania vor dispune de o bază economică și strategică solidă pentru relațiile lor și Berlinul are toate șansele să lanseze o nouă politică față de Rusia. Rusia își consolidează astfel relațiile cu două mari puteri mondiale, China și Germania, iar Statele Unite nu mai pot miza pe o o eventuală sciziune ruso-chineză (ca în timpul președinției Nixon), așa cum visau unii la Washington. Iar Germania, rămânând aliatul nr 1 al SUA în Uniunea Europeană, își va urmări în principal propriile interese în politica sa estică. O situație nouă, căreia Washingtonul nu i-a găsit o paradigmă de răspuns.

De aici, atitudinea ambiguă, de așteptare, mereu schimbătoare și contradictorie a SUA în dialogul său cu Rusia: pe de o parte noi sancțiuni, tot mai aspre, pe de altă parte, invitația la un summit ruso-american; pe de o parte declarații dure, pe de altă parte asigurări că pe probleme de interes pentru SUA, consultările și conlucrarea cu Rusia vor fi menținute. Iar daca alăturăm acestui discurs contradictoriu și diversitatea deconcertantă a politicilor occidentale fata de Rusia obținem tabloul unei realități ambigui și labile, deloc favorabilă unor relații stabile și de încredere reciprocă. După încheierea războiului rece se vorbea la un moment dat la Washington despre resetarea relațiilor ruso-americane, acum mantra pare să devină escaladarea.