Leonid Radzihovski: Un timp pentru a arunca pietre

Anul acesta este unul jubiliar. Sunt inclusiv multe date rotunde, legate de evenimentele din 1991. Iar una dintre ele este 17 martie – 30 de ani de la referendumul ”privind păstrarea URSS”, scrie politologul Leonid Radzihovski pentru Rossiiskaia gazeta. Evenimentele politice din ultimele zile, precum și sărbătorirea celei de-a 7-a aniversări a reunificării Crimeii cu Rusia, au estompat cumva data rotundă a acelui eveniment important din viața URSS.

În toate fostele republici ale URSS (inclusiv Belarus), cea mai importantă sărbătoare de stat este Ziua Independenței. Independența față de URSS, adică este marcată, de facto, ieșirea din URSS, iar șirul acestor zile este ”sărbătoarea destrămării URSS”. Aproape în toate aceste republici, cu excepția Țărilor Baltice și a Georgiei, Independența pornește din 1991 (statele baltice și Georgia o calculează din 1918).

La noi este cu totul altfel. Destrămarea URSS este percepută de majoritatea populației Rusiei drept ”cea mai mare catastrofă geopolitică”. Mai precis, una ”geopsihologică”, o frântură a obișnuitei autoidentități imperiale, de o mare putere. Oamenii nu simt ”independența” Rusiei față de Istoria Imperială Rusă, ci ruperea ”firului de legătură al timpului”.

Desigur, nimeni nu respinge sărbătoarea din 12 iunie, Ziua Rusiei (numai 5% ”nu o consideră sărbătoare”), dar, conform sondajelor de opinie, procentul celor care au definit 12 iunie [adoptarea, în 1990, a Declarației de Suveranitate a RSFSR (Republica Sovietică Socialistă Federativă Rusă – n.r.)] drept Ziua Independenței Rusiei a oscilat. În 1991, așa au răspuns 50%, în 2003 – 65% (maxim), iar în 2016 (date ulterioare nu le-am găsit) – 29%. Ceea ce înseamnă că acest cuvânt scrijelește auzul majorității.

Prin urmare, granița de stat a Rusiei este, în același timp, și frontiera psihologică între Rusia și toate fostele republici ale URSS. Doar acest simplu aspect şi demonstrează că nu poate fi vorba de nici o ”restaurare” a URSS, sub nici o formă. Sunt convins că majoritatea covârșitoare a cetățenilor Rusiei (indiferent de cât de nostalgici s-ar simți) știu acest lucru și, firește, știe întreaga conducere rusă. Declarațiile foarte des repetate (Țările Baltice, Ucraina, Georgia) cum că Rusia ”vrea să readucă URSS” este un fake banal, un element  propagandistic oficial unificator, necesar pentru jocurile politice interne din aceste țări.

Imperiul sovietic (rus) nu mai există și nu va mai exista, la fel ca cel Britanic, Francez, Spaniol, etc. ”A murit, deci a murit”.

Concret, însă, cum s-a produs destrămarea? A existat vreo șansă de a ”inversa Procesul?” A fost o astfel de șansă referendumul din 17 martie 1991?

Pe scară largă, acest eveniment este perceput cam așa. A fost un referendum oficial, la care marea majoritate a locuitorilor Uniunii au votat pentru păstrarea și dezvoltarea ei, după care, în pofida voinței oamenilor, ar fi fost învârtiți pe degete și, fără să-i întrebe, ”ca niște trădători, ar fi prăvălit URSS” (”Complotul din Belovejskaia Pușcia”) (Pădurea Belovejskai din Belorussia – n.r.)

La referendumul din 17 martie a fost pusă o întrebare: ”Considerați necesară păstrarea Uniunii Sovietice ca o federație reînnoită a republicilor suverane, unde să fie pe deplin garantate drepturile și libertățile omului de orice naționalitate?” Adesea, asemenea întrebări sunt definite ca ”pentru tot binele, dar împotriva tuturor relelor”. Și, 76,3% au votat ”pentru”.

Dar asta nu este decât imaginea exterioară. Să începem cu faptul că 6 din cele 15 republici ale URSS au refuzat să participe la referendum (Țările Baltice, Georgia, Armenia şi Republica Moldova). Adoptaseră, deja, acte normartive de ieșire din URSS. E adevărat că și acolo s-au găsit două milioane de oameni (în special, în autonomiile naționale din componența republicilor, precum și rușii și militarii) care au venit, totuși, și au votat ”pentru”. În Osetia de Sud, ”pentru URSS” au votat 99,99% – un record absolut, iar în Abhazia (ambele autonomii faceau parte din Georgia – n.r.) – 98,6%. Toată istoria ulterioară a Georgiei era, deja, cu precizie pecetluită.

În ceea ce privește republicile participante la vot, cel mai mic scor în favoarea Uniunii a fost în Ucraina – 70,2%, apoi în RSFSR (Federația Rusă – n.r.) – 71,3% (printre altele, la Moscova și la Leningrad, preponderența susținătorilor menținerii URSS a fost minimă, iar regiunea Sverdlovsk chiar a ”ieșit din URSS” – la Sverdlovsk, ”pentru Uniune” au votat doar 34,2%). În schimb, disciplinata Asie Centrală a votat, cu mic, cu mare, ”pentru”, iar rezultatul din Turkmenia a fost de 97,9%, cam cum se votează astăzi, acolo, la alegerile prezidențiale.

Important este, însă, altceva: republicile au venit cu propriile lor ”completări” la referendum. În Kazahstan au modificat formularea cu ”Uniunea RSS ca uniune de state suverane, egale în drepturi”. Ucraina a adăugat la principala întrebare încă una: ”Sunteți de acord că Ucraina trebuie să fie în componența Uniunii de state suverane pe baza Declarației privind Suveranitatea de stat a Ucrainei?” Iar în Rusia au agățat întrebarea privind instituirea funcției de Președinte al Rusiei. Era clar că el va deveni Elțîn și că voința lui centrifugală va accelera destrămarea URSS.

Astfel, trei cele mai mari republici ale URSS au votat de facto, sub chipul unei ”Federații reînnoite”, pentru o uniune de State Suverane, fiecare subordontă PROPRIILOR legi și autorități. E adevărat că nu există (încă!) îndrăzneala pentru a spune direct: ”Adio, Uniune!” Dar să cari, cu barca putredă a ”Federației”, peste râul Lethe (râul uitării, în mitologia Greciei antice – n.r.) Independența politică, interesele elitelor și ”hazadul național” al populației (nu amintim cine sunt,  aici, ”lupul”, ”capra” și ”varza”) era evident imposibil.

Orwell ar spune: ”Păstrare înseamnă rupere”. De facto, referendumul a legitimizat gradul existent de independență al Rusiei și al Ucrainei și a dat un nou impuls pentru împingerea lucrurilor în aceeași direcție.

După referendum a început ”Procesul de la Novo-Ogarevo” (după numele reședinței de lângă Moscova a președintelui Mihail Gorbaciov – procesul de formare a noului acord unional – n.r.) şi a fost elaborată formula ”Uniunea Statelor Suverane”. Această ”uniune”, care însemna, de facto, divorțul de URSS, urma să fie semnată la 20 august. Încercarea GKCP (Comitetul de Stat pentru Situații de Urgență – n.r.) de a salva Federația și de a submina semnarea a fost ultima lovitură dată URSS. După eșecul GKCP, a fost elaborată o formulă nouă, de Confederație, de data aceasta. Urma să fie semnată la 9 decembrie, dar, în Belovejskaia Pușcia, ”GKCP-2” (întâlnirea în secret a celor trei președinți – cel al Rusiei, al Ucrainei și al Belorussiei – n.r.) a pus punctul final.

Zugzwang: orice mișcare de a ”întări” URSS nu a făcut decât să o distrugă. Timpul a jucat împotriva Uniunii; a fost imposibil să oprești un lift aflat în cădere liberă. La 17 martie (referendumul – n.r.), la 19 august (puciul – n.r.) şi la 8 decembrie (”puciul”, complotul celor trei din Belovejskaia Pușcia – n.r.), el nu a făcut decât să treacă pe lângă alt etaj.

Iar DE CE a fost URSS condamnată, este o întrebare pe marginea căreia sper că vom vorbi.