Fiecare al cincilea. Adevărul despre pierderile URSS în război

Vladimir MEDÎNSKI, consilierul președintelui Rusiei, fost ministru al Culturii

La 3 martie 1943, a fost eliberat orașul Rjev (Regiunea Tver, nord-vest de Moscova – n.r.). Dintr-o populație de 50.000 de oameni, cât fuseseră înainte de război, în oraș rămăseseră puțin peste 300. Cu două zile înainte de eliberare, nemții i-au închis pe toți într-o biserică staroveră minată. Condamnații la moarte au supraviețuit printr-o minune – explozia nu s-a produs, fiindcă au ajuns la timp cercetașii unităților avansate ale Armatei Roșii  care intrau în Rjev. De așa noroc nu au avut parte prea mulți, scrie consilierul președintelui rus, Vladimir Medinski, într-un amplu material publicat de RT.

”Când, în martie 1943, nemții s-au retras din satul Dracevo, raionul Gjatski (Regiunea Smolensk), asistentul șefului jandarmeriei germane de teren, locotonentul Boss, a adunat 200 de locuitori în casa kolhoznicei Cistiankova, a ferecat ușile și a dat foc casei, unde au ars de vii toți cei 200 de oameni”, se arată într-unul dintre documentele Comisiei Extraordinare de Stat privind atrocitățile invadatorilor germani.

În satul Vîrița, Regiunea Leningrad, în anii ocupației a funcționat un lagăr de concentrare pentru copii. Aici erau aduși, cu forța, copii din zonele de luptă. Pentru ce? Pentru a le oferi soldaților Wehrmachtului sânge de copil. ”Sora mea Lena a murit acolo, la infirmerie. Mi-a spus: ”Sașa, ia-mă de aici. Deja nu mai am sânge, dar ei tot iau”. A doua zi a murit”, a povestit unul dintre supraviețuitori.

Acestea și mii de alte dovezi de exterminare deliberată a populației civile – copii, femei, bătrâni – au fost documentate și prezentate de partea sovietică la Procesul de la Nürnberg.

Atunci, nimeni nu a avut îndoieli că au fost puse pe vecie toate punctele pe ”I” în a înțelege cine a fost, în al Doilea Război Mondial, criminalul, cine victima și cine eroul-eliberator. În secolul al XXI-lea, reabilitarea nazismului a năvălit în lumea noastră. Zâmbitoare, tolerantă, cu ochelari de intelectual, și-a făcut cuib în mlaștina spațiului de internet, a depus ouă… De acolo, cu o periodicitate înspăimântătoare, iese, din ouă, câte  cineva. Ba cu un strigăt despre ”ordinul criminal” îndeplinit de eroina-antifascistă Zoia Kosmodemianskaia… Reiese că nemții care au executat-o ”au oprit crima”?  Ba un prezentator de televiziune popular din secolul trecut, ba nu știu ce caricaturist, ba altcineva al cărui nume nu merită să fie menționat. Oricât de întortocheat și alambicat și-ar exprima ei ”părerile lor alternative”, mereu se subînțelege că nu, nu Hitler și haita lui sunt vinovați că, în urmă cu 80 de ani, au declanșat un război de distrugere împotriva popoarelor URSS! URSS, Rusia, Stalin și poporul rus sunt singurii vinovați de uriașele sacrificii făcute în lupta pentru supraviețuire împotriva euronazismului.

Iar noi, cetățenii Rusiei, am încetat, la un moment dat, să fim atenți la CE și DESPRE CE vorbesc ei.

Este timpul să punem capăt acestui lucru. Este timpul să încetăm să mai tratăm declarațiile publice despre război ca pe ceva ce trebuie să-i intereseze numai pe cercetătorii istorici. Respectul pentru faptele înaintașilor trebuie să însemne respect pentru adevărul faptelor și documentelor, pentru acuratețea termenului, pentru corectitudinea formulărilor alese.

Iar dacă vom cere respect pentru memoria luptătorilor Armatei Roșii căzuți la datorie, dacă vom cere respect pentru memoria tuturor victimelor, ar trebui, în sfârșit, să explicăm și să clarificăm cifrele pierderilor noastre materiale și de vieți omenești. La unul dintre cursurile ținute la începutul anilor ‘00, i-am întrebat pe studenții din anul trei: ”Care sunt pierderile în luptă, militare și generale, ale țării noastre în Marele Război pentru Apărarea Patriei?” Am crezut că este o întrebare pentru un elev din clasa a șașea, dintr-o școală sovietică. Dar brusc, în sală s-a lăsat tăcere. Slavă Domnului că pe atunci nu erau smartphone-uri, nu aveai de unde să te inspiri.

A trebuit să simplific întrebarea. ”Bine, măcar pierderile generale. Dați-mi cifra oficială”. Și au început… Șapte milioane! Douăzeci! Treizeci! Cincizeci! Nu mi-a venit să cred ce aud; am avut sentimentul că fie am nimerit la o licitație nebună, fie studenții universității mele preferate făceau glume. Dar nu, pur și simplu, nu știau. Roadele învățământului din anii ‘90, ale manualelor lui Soros și a tot felul de gunoaie informaționale… O totală necunoaștere!

Oficial – 26,6 milioane. Țineți minte, copii: 26,6. O cifră calculată cu greu (despre asta, mai departe), dar este oficială și cea mai precisă în ziua de astăzi.

Și chiar dacă fiecare viață este neprețuită și nu este nimic mai dezgustător decât astfel de ”statistici”, cifrele trebuie, totuși, să le cunoaștem.

Să înțelegem cum sunt ele calculate. Pentru că astăzi nu este doar o statistică. Ținând cont de toate încercările odioase ale Occidentului de revizuire atât a cauzelor primare, cât și a rezulatelor celui de-al Doilea Război Mondial, aceasta este, din păcate, marea politică.

Și aceste cifre trebuie să fie oficiale, verificate și fundamentate științific. 

Deci, 26,6 milioane 

Istoricii continuă și astăzi să folosească datele de la sfârșitul anilor ‘80. Ele au fost calculate comparând numărul și structura de vârstă a populației țării pentru iunie 1941 și pentru 31 decembrie 1945. Granița de timp a fost împinsă în sus pentru a ține cont de militarii decedați în spitale din cauza rănilor, de întoarcerea în Patrie a prizonierilor militari și a ”muncitorilor estici” (Ostarbeiter), eliberați din lagărele germane și alții.

Estimarea populației Uniunii Sovietice la 22 iunie 1941 a fost făcută prin mutarea la data indicată a rezultatelor recensământului antebelic al populației țării (ultimul a fost în ianuarie 1939), cu corectarea numărului de nașteri și decese și anexarea noilor teritorii în ajunul războiului. Ca urmare, populația URSS-ului, în ajunul războiului, a fost stabilită la 196,7 milioane de oameni.

Populația de la sfârșitul anului 1945 a fost calculată în mod similar: prin mutarea înapoi a datelor recensământului din 1959 – 170,5 milioane de oameni, din care 159,5 născuți până la izbucnirea războiului. Astfel, comisia a ajuns la concluzia că, în anii de război, scăderea totală a populației a fost de 37,2 milioane de oameni. Iar vina pentru aceste pierderi îi revine în totalitate agresorului, indiferent dacă acești oameni au fost victime ale politicii de exterminare, au murit pe front sau din cauza condițiile vitrege de viață din spatele frontului.

Ulterior, însă, din acest număr au fost excluși cei care, probabil, în anii de război, ar fi decedat ”și așa”,  de moarte firească (din toate cauzele), pe cale naturală, în conformitate cu indicii medii ai mortalității populației URSS pe anul 1940. Numărul total de ”decese naturale” a fost stabilit la 11,9 milioane de oameni. La numărul de pierderi comisia a adăugat 1,3 milioane de copii născuți și decedați imediat în anii de război din cauza mortalității infantile ridicate. În urma acestor calcule (37,2 mil – 11,9 mil +1 ,3 mil), a fost obținută cifra finală de 26,6 milioane, căreia i s-a atribuit statut oficial.

Pierderi în rândul populației civile

Istoricii au mai calculat câți cetățeni sovietici, din rândul populației civile, au căzut victime ale politicii de exterminare nazistă. Astăzi, oficială este cifra de 13,7 milioane de oameni. Ea a rezultat din studierea a mii de morminte comune din teritoriile eliberate de sub ocupație, din declarațiile martorilor, din calcule. S-a demonstrat că nu mai puțin de 7,4 milioane de locuitori civili ai URSS au fost uciși cu premeditare – executați, arși, îngropați de vii. De muncă silnică și tratament inuman au murit alte 2,2 milioane de oameni, din rândul Ostarbeiter-ilor duși cu forța în Reich. În sfârșit, în teritoriile ocupate au decedat prematur alte 4,1 milioane de oameni din cauza deteriorării condițiilor de viață, de foame și de boli.

Cifra de 13,7 milioane depășește orice imaginație. Ne putem oare mulțumi cu asemenea calcule? Cred că nu.

Înainte de toate, excluderea ”deceselor din cauza naturale” (11,9 milioane) din numărul total de pierderi, despre care am vorbit mai sus, ne arată că cifra finală a pierderilor de 26,6 milioane de oameni nu coincide cu cifrele totale pe categorii individuale de victime. De ce? Să admitem că în cadrul conceptului de contabilizare a ”deceselor din cauze naturale” înregistrate în Leningradul asediat din toamna anului 1941 până în ianuarie 1944, cineva a murit ”de bătrânețe”. În realitate, însă, acel om a murit de foame, adică a devenit victima unei crime de război. Cum calculezi? Conform logicii acceptate, și la victimele blocadei, la numărul morților de la Babi Iar (execuția în masă din Kiev -n.r.) și Hatîn (satul belorus ras de hitleriști, împreună cu locuitorii lui – n.r.),  trebuie aplicat coeficientul de moarte naturală, din moment ce el a fost folosit în privința cifrei totale a pierderilor. Dar să procedezi astfel este absurd, deoarece știm că, în realitate, acești oameni au fost uciși de naziști, nu au decedat de bătrănețe sau de boli. Moartea lor, din punct de vedere ”statistic” naturală, a fost în realitate contra naturii, forțată și prematură.

Pe lângă victimele care au legătură cu teroarea și condițiile aprige ale ocupației, populația civilă a URSS a suferit pierderi enorme și din cauza raidurilor aeriene și atacurilor de artilerie. Adică din cauza a tot ceea ce militarii definesc sec drept ”efectul de luptă al inamicului” – în toate zonele din prima linie, din orașele asediate și din alte localități.

Pierderile civile din cauza bombardamentelor de la Sevastopol și Odessa, Kerci și Novorossiisk, Smolensk și Tula, Harkov, Minsk se ridică la sute de mii. În general, noi am uitat multe, oarecum, dar să ne amintim de tragedia de la Murmansk, care este și astăzi cel mai mare oraș nordic din lume. La început, fasciștii au încercat să-l ocupe de pe uscat, dinspre Norvegia – cu forțele diviziilor de elită ale Wehrmacht-ului. Ideal echipați pentru lupte în condiții de iană, dotați cu cele mai bune arme, pentru acele vremuri, cu haine, mâncare caldă, tehnică, ei nici așa nu au reușit să străpungă ”bariera nordică”, ”linia roșie subțire” a luptătorilor pe jumătate înghețați ai Armatei Roșii, ai NKVD-ului și ai milițiilor populare și să intre în ultimul nostru port nordic neînghețat. Și atunci, orașul a fost supus unor înfiorătoare bombardamente din aer. Ce Coventry?!? Bilanțul victimelor din rândul populației civile și al distrugerilor (raportat la numărul populației și al caselor) provocate de bombardamente este comparabil cu cel înregistrat la Dresda, Frankfurt și chiar Stalingrad!

La Stalingrad, într-o singură zi, înainte ca trupele germane să pătrundă în oraș, înainte de legendara bătălie – în august 1942, masivele raiduri aeriene ale aviației germane au curmat viața a 40.000 până la 70.000 de civili. Unul dintre cele mai frumoase orașe pașnice ale Uniunii Sovietice, care nu avea, practic, nici un fel de aviație și nici măcar baterii antiaeriene, a fost distrus cu cinism și transformat în ruine chiar atunci, într-o singură zi.

Cea mai mare crimă de război din istorie – tentativa de a-i înfometa pe locuitorii Leningradului – a ucis nu mai puțin de 800.000 de oameni.

Mai departe. Moartea prizonierilor de război sovietici pare să intre în categoria pierderilor militare. Cifra oficială a pierderilor Armatei Roșii este, potrivit datelor Ministerului Apărării, de 8,67 milioane de oameni și de 11,9 milioane ținând cont de pierderile din alte cauze (uciși, morți din cauza rănilor și a bolilor, dispăruți fără urmă și capturați). Diferența este de peste 3 milioane de oameni – sunt cei convocați la începutul războiului  și care nu au ajuns la unitățile lor, care au fost capturați la începutul războiului și eliberați la sfârșitul lui, cei care s-au trezit pe teritorii ocupate, dispăruți fără urmă. O parte dintre ei au supraviețuit, o parte dintre cei care au decedat se află în numărul pierderilor militare, altă parte – printre pierderile civile. Și încă o parte nu figurează nicăieri, nici până acum.

Problema este că, de multe ori, în lagărele de prizonieri militari au nimerit și partizani, ba chiar bărbați de vârsta recrutării, capturați în teritoriile ocupate. Nu erau militari. Iar dacă știm că hitleriștii au exterminat în mod deliberat aproximativ 3,1 milioane de prizonieri de război sovietici (circa 60% din numărul total de prizonieri), sute de mii dintre ei sunt civili lichidați ca fiind prizonieri de război.

Sunt convins că, vorbind despre victimele politicii de genocid, avem tot dreptul să includem, în ansamblul lor, prizonierii de război exterminați de nemți, indiferent dacă au fost sau nu civili sau militari. Doarece în nici un război – în orice caz, din istoria creștină a omenirii – nici un stat nu a distrus și nu a dus la moarte prin epuizare și tortură aproape 60% dintre prizonierii de război. Așa cum au făcut fasciștii cu prizonierii de război sovietici. Poate, cândva, în vremuri sălbatice, așa procedau liderii nemiloși și preoții triburilor sălbatice, nu bag mâna în foc. Dar cu siguranță nu era vorba despre milioane și nici despre o politică de stat documentată a unui stat ”european civilizat”. Și care, să nu uităm, s-a folosit de susținerea bisericilor protestante ale tuturor statelor germane și chiar a Sfântului Scaun de la Roma.

Surprinzător, dar rata de mortalitate a soldaților aliați (SUA, Anglia, Franța) aflați în captivitate germană a fost de 3-4%. Realizați diferența, cum se spune. Diferența de atitudine a naziștilor față de prizonierul rus/sovietic. Și față de prizonierii europeni și cei americani – și ei, tot inamici.

De aceea, discuția despre pierderile de vieți omenești ale URSS-ului în anii de război trebuie pornită de la cifra de 37,2 milioane de oameni – așa cum au stabilit demografii declinul total al populației. Mai departe, trebuie numărat, trebuie clarificat. Această cifră va scădea, dar pentru date exacte este nevoie de multă muncă din partea oamenilor de știință, a arhiviștilor, a demografilor. Să nu uităm că, pe lângă pierderile directe de vieți omenești, agresiunea hitleristă a avut și consecințe demografice pe termen lung. ”Ecoul demografic” al războiului s-a făcut auzit de-a lungul a două-trei decenii postbelice. Potrivit estimărilor cercetătorilor, pierderile indirecte ale populației Uniunii Sovietice sunt estimate la alte 23 de milioane de oameni. Sunt copiii nenăscuți, decesele premature din cauza rănilor primite și a bolilor, din cauza infarcturilor de nimeni și nicăieri consemnate la primirea înștiințării că fiul, soțul, părintele au murit.

*   *   *

În urmă cu 70 de ani, a intrat în vigoare Convenția ONU privind prevenirea și pedepsirea crimelor de genocid. Autorul ei, Rafael Lemkin (apropo, cetățean rus prin naștere), a fost și autorul termenului în sine. El a numit unul dintre primele exemple de genocid din istorie moartea locuitorilor din Cartagina, distrusă de Roma la mijlocul secolului al II-lea înainte de Hristos. Masacrul sângeros din timpul Cruciadelor, distrugerea indienilor Americii, exterminarea și deportarea armenilor creștini în Imperiul Otoman, holocaustul – toate sunt genocid.

Convenția a fost adoptată pentru a preveni acțiuni similare Holocaustului comis de naziști în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La nivel internațional, genocidul este recunoscut ca fiind exterminarea evreilor (numărul victimelor – 6 milioane de oameni), a țiganilor (între 200.000 și până la 1,5 milioane), a sârbilor (între 200.000 și 800.000).

Planurile și acțiunile elitei celui de-al Treilea Reich împotriva poporului sovietic depășeșc cu mult dorința de distrugere a ”unor grupuri naționale, etnice, de rasă sau religioase”, așa cum este definit în Convenție. Ele sunt mult mai ample!

Iar problema nu rezidă doar în enormitatea numărului de civili sovietici decedați, de câteva ori mai mare decât consecințele și ale holocaustului, și ale genocidului sârbilor și țiganilor.

Problema nu constă în cifre, ci în principiile politicii de stat a Reich-ului, formulate de nenumărate ori în scris și pusă sistematic în practică, de naziști, pe teritoriul URSS.

Problema este că aceste crime sunt fără precedent.

În esență, ”grupul” ce trebuia lichidat a fost pentru naziști ÎNTREAGA populație a țării noastre – indiferent de apartența etnică (de rasă) sau religioasă. Pentru Hitler, vina rușilor, a evreilor, a belorușilor, tătarilor, ucrainenilor, a mordvinilor sau a ciuvașilor a fost doar că erau cetățeni ai URSS-ului, otrăviți de ”ideea comunistă” și, cel mai important, că trăiau, pur și simplu, în teritorii care, conform planurilor lui Hitler, trebuiau supuse ”unei germanizări nemiloase”.  Spunem astăzi: nu trebuie să permitem ca infracțiunile, ”crimele fără prescripție” să fie date uitării – este datoria noastră față de memoria strămoșilor noștri. Și nu numai. În condițiile moderne, este, de asemenea, important, să spunem ceea ce s-a întâmplat. Cui i-ar fi trecut prin minte, în urmă cu 30 de ani, să exerseze în batjocură o retorică unde Germania lui Hitler este asemuită cu URSS-ul lui Stalin? Să pună semnul egalității între svastica nazistă și steaua roșie? Astăzi însă, acest lucru este, în unele țări, consemnat prin lege!

URRS-ul este, astăzi, exclusă din rândul învingătorilor, iar de multe ori nici nu este menționată. De parcă nici nu am fi participat la cel de-al Doilea Război Mondial. În Uniunea Europeană s-a mers și mai departe – acuză URSS de declanșarea războiului. În Europa de Est și Țările Baltice se declară, la nivel de stat, că URSS nu a eliberat popoarele acestor țări de fascism, ci le-a ocupat și înrobit. Dar stați așa…

Asta ar trebui să însemne că verdictul de la Nürnberg, la capitolul ce stabilește vinovații de crime împotriva omenirii, de pregătirea și declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, nu mai reprezintă nimic?

Nimănui, niciodată, nu îi va trece, astăzi, prin minte să-i numească pe evrei, țigani și sârbi ca fiind vinovați de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial. De ce așa ceva le trece prin minte în privința rușilor, a altor naționalități ale poporului sovietic? Și ele sunt victime ale genocidului clasic.

Cu singura deosebire că poporul sovietic – victima agresiunii – a suferit pierderi nemaivăzute în istorie, a rezistat și a devenit nu un alt popor-victimă, ci un popor învingător.

Prețul incalculabil plătit de URSS în lupta împotriva fascismului nu este ”prețul victoriei”, așa cum uneori se afirmă. Este incorect. Este prețul salvării de diavolul nazismului  a celor care au supraviețuit și a celor ”patru cincimi” dintre cetățenii URSS rămași în viață, și a salvării întregii Europe și, sunt, convins, a întregii lumi.

Iar noi – copiii, nepoții, urmașii și succesorii de drept ai poporului sovietic învingător, trebuie să facem totul pentru ca adevărul despre al Doilea Război Mondial, despre eroii lui, despre victimele și criminalii lui să fie păstrat.

Și niciodată nu ar mai fi război!