Întors la Bruxelles, fostul ministru spaniol a subliniat că disensiunile între Rusia și UE continuă, dar a reluat teza prin care el a justificat dorința de a merge la Moscova: necesitatea de a păstra un dialog, pentru că Rusia este importantă din multe puncte de vedere.
Sincer vorbind, Josep Borrel merită compătimit. El chiar consideră că absența contactelor este ceva incorect și a plecat la întâlnire cu intenția de a le readuce la viață. Mai departe însă, punerea ei în scenă nu a mai contat, deoarece în joc intră factorii sistemici ai relațiilor. Factori, ce nu oferă motive de optimism.
Baza cooperării dintre Federația Rusă și Uniunea Europeană s-a pus în prima jumătate a anilor ’90. La acel moment, pentru Moscova a fost, probabil, una dintre principalele direcții ale politicii externe. După destrămarea Uniunii Sovietice, Rusia a păstrat atributele de superputere (arme nucleare, un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU). Dar complicata situație internă, deficitul de resurse și tendința ideologică de a renunța la politica anterioară au predeterminat dorința de a ocupa pe arena internațională o cu totul altă poziție. Obiectivul de a intra într-o comunitate de țări europene a fost, pe de o parte, dezvoltarea orientării spre ”casa europeană comună” din perioada sovietică târzie și, pe de altă parte – reflecta atmosfera întregii politici a Europei de la sfârșitul secolului XX. Atunci, cuvântul central era ”unificare”, depășirea rapidă a scindării din epoca ”războiului rece”.
Ambele aceste componente sunau aproape la fel, dar veneau în contradicție una cu celălaltă. Adepții ”noii gândiri politice” gorbacioviene pot fi învinuiți de idealism și consecințe negândite, dar pentru ei ”casa comună” nu însemna că Moscova trebuie să se subordoneze ”regulilor unei coexistențe”, propuse de Bruxelles. Se avea în vedere ca aceste reguli să fie elaborate împreună. După destrămarea URSS, discuția despre decizii comune s-a oprit, fiind vorba doar de intrarea într-un club unde existau deja reguli. Pretendenții aveau obligația de a le îndeplini, iar conducerea clubului decidea dacă sunt demni să li se alăture.
În relația Uniunii Europene cu fostele țări socialiste din Europa de Est schema a funcționat aproape ireproșabil, dar nimeni nu știa ce este de făcut cu Rusia. Problema aderării la Uniunea Europeană nu s-a pus niciodată la nivel practic, iar fără asta, viitorul statut al țării în ”Marea Europă” arăta destul de confuz. Formatul adoptat – o cooperare strânsă cu Uniunea Europeană și adaptarea la cerințele ei – reprezenta o foaie de drum fără punct de destinație. De altfel, pe atunci, varianta găsită mulțumea pe toată lumea: oferea tuturor părților noi oportuități, iar obligațiile nu păreau excesiv de împovărătoare.
Dimensiunea articolului nu permite descrierea drumului parcurs în 25 de ani. Consemnăm numai că s-a schimbat în această perioadă totul – lumea, Europa, Rusia, viziunea despre posibil și necesar. Neschimbată a rămas doar convingerea Uniunii Europene că sistemul ei de norme și standarde trebuie să fie fundamentul relațiilor cu partenerii externi, în special cu cei care, măcar teoretic, ar putea fi priviți ca parte a sferei europene comune.
În virtutea specificității Europei unite, a unei complexe uniuni integratoare cu elemente de confederație, normele vizează nu doar comportamentul pe arena internațională, dar și structura internă a statului-interlocutor. Și aici ajungem la motivul actualei stări deplorabile a relațiilor ruso-europene. Rusia s-a distanțat mult de disponibilitatea din anii ’90 (tot limitată, trebuie spus) de a ajusta situația internă cu scopul consolidării legăturilor cu partenerii externi. Este consecință a propriei evoluții, dar nu numai. În condițiile în care mediul internațional este agresiv și deosebit de instabil, menținerea capacității de control și a stabilității statului reprezintă o prioritate incontestabilă pentru orice guvern.
Principiile cârmuirii supranaționale și a abordărilor universale, dictate de angajamentele externe și de necesitatea de a se încadra în instituțiile transnaționale, traversează o criză. Suveranizarea este un trend comun, experimentat pe sine chiar de Uniunea Europeană.
În această situație, chiar o aluzie la tentativa de a influența din afară circumstanțele suverane ale oricărei țări, mai ales a unei țări mari și obișnuită cu independența, provoacă o respingere aspră. Încă o dată – nu este vorba doar de Rusia. Uniunea Europenă nu că nu vrea, dar nu știe să acționeze altfel.
Din multe motive, inclusiv obiective, o uniune formată din aproape treizeci de țări foarte diferite are nevoie, pentru a le ține în frâu, de baze normative solide. În plus, exportul de norme a fost mereu principalul instrument de forță al UE, care a înlocuit forme mai tradiționale de forță, în primul rând cea militară.
Președintele Rusiei, Vladimir Putin, s-a adresat cetățenilor. El a vorbit despre atacurile cu arme americane…
Decizia președintelui american Joe Biden de a permite Kievului să lanseze atacuri în adâncimea teritoriului…
Deputatul Dumei de Stat din partea regiunii Crimeea, Mihail Șeremet, membru al Comisiei de securitate,…
Vicepreședintele Consiliului de Securitate al Rusiei, Dmitri Medvedev, despre decizia neconfirmată privind lansarea de atacuri…
Este greu de spus dacă informația apărută în presa americană, potrivit căreia Administrația președintelui demisionar…
Ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, consideră că atacurile lansate de Forțele Armate ale Ucrainei…
This website uses cookies.