Corneliu Vlad: Gorbaciov, între infern și paradis sau o ”capitulare geopolitică”?

Corneliu VLAD

Peste puțin timp, Mihail Gorbaciov va împlini 90 de ani. Este, probabil, liderul politic contemporan nouă cu cea mai bizară și derutantă traiectorie. Mereu între performanță și eșec, victorie și înfrângere, adulare și detestare, faima și uitare. Singurul președinte al superputerii multinaționale de la Moscova, căreia i-a semnat de bună voie actul de dizolvare, pentru a rămâne în final un șef de stat fără stat. Ceea ce nu l-a împiedicat să rămână personalitate dinamică,  o prezența publică remarcabil de activă, dar care nu reușește să redevină vedetă de prim plan.

Laureat Nobel pentru Pace, Arhonte al Patriarhiei de la Constantinopol, Omul Anului pentru revista “Time”, fondatorul Uniunii Social Democrate din Rusia, președintele Fundației care îi poartă numele etc. etc., dar cu o cotă de popularitate în țaraă sa de numai 0,5 la sută (câți l-au votat la alegerile prezidențiale din 1996).

De ce nu se încred rușii în Gorbaciov? Probabil, în primul rând, pentru că este imprevizibil. Un conducător puternic trebuie să insufle încredere celor pe care este investit să-i cârmuiască. În 2011 îi cere președintelui Puitn să demisioneze, pentru ca apoi să susțină necondiționat realipirea Crimeii, să critice extinderea NATO spre Est  și în general să aprobe  marile decizii ale actualului lider de la Kremlin.

Recent, regizorul Vitali Manski i-a consacrat lui Mihail Gorbaciov un film documentar. A optat inițial pentru titlul “Gorbaciov. Între infern și paradis”, dar în cele din urmă i-a spus totuși “Gorbaciov. Paradis”. Nu e vorba oare, de fapt, de o și mai dezolantă ironie? Provocat de regizorul cu replica “Recunoașteți că momentul Gorbaciov s-a terminat?”, răspunde misterios: “Ba nu face decât să înceapă”. Ce-ar fi de înțeles de aici? Paradoxurile lui Gorbaciov ar trebui (de fapt, ar fi trebuit) să dezlănțuie reacții  colective de  răsunet, dar o surdină încăpățânată le-a anihilat mereu efectul scontat. Stigmatul neputinței l-a însoțit  ca o umbră în toate ambițioasele sale demersuri.

Există, în mod evident, doi Gorbaciovi – scrie ziarista Daria Borisova, căci “ dacă în Europa Occidentală și Statele Unite, el este cel care a pus capăt războiului rece și a dărâmat Cortina de Fier, în Rusia mulți îl consideră un conducător slab, care a lăsat imperiul să se prăbușească”.

În filmul lui Manski, Gorbaciov se exprimă prudent, reținut  și “mai ales se abține de la orice comentariu care ar sugera fie aprobare, fie, dimpotrivă, critică la adresa lui Vladimir Putin”. Daria Borisova: “Se deplasează cu greu și îi ia timp înainte de a răspunde la întrebări, dar mintea lui își păstrează originalitatea iar experiența sa politică rămâne extrem de prețioasă”. Și totuși, ține ziarista să adauge, “ pare prea străin de actuala putere: cu o atitudine prea liberală, prea imprevizibilă și mai ales prea în favoarea Occidentului”.

Altfel, o viață nu prea ieșită din comun. Trăiește singur, într-o mare reședință din regiunea Moscovei pe care statul i-a pus-o la dispoziție pe timpul vieții. Uneori merge la sediul Fundației sale sau la medici. Un om singur, la crepuscul, obosit, într-o Rusie care nu se mai gândește la el. Soția Raisa decedată, fiica și nepoții stabiliți în străinătate. Cu o sănătate care necesită îngrijiri, dar cu o poftă de viață,  simț al umorului, farmec și malitie care nu l-au părăsit. “Am fost arogant” – mărturisește, în film, la un moment dat. De ce? Pentru că a ambiționat prea mult și n-a mai putut stăpâni evoluțiile pe care le-a dezlănțuit și care au dus la “cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului”, cum a numit-o Vladimir Putin? Are în vedere și dezastruoasa gestionare a catastrofei de la Cernobîl, și reprimarea mișcărilor de independență din Uniunea căreia i-a semnat dezmembrarea? Nu i-a reușit întemeierea pe ruinele URSS a Uniunii Republicilor Suverane pe care tocmai se pregătea să o proclame în ziua de 19 august 1991 când a izbuctit puciul?

Lui Mihail Sergheevici Gorbaciov i se poate aplica un titlu celebru în Hemingway, “Câștigătorul nu ia nimic”, titlu pe care l-am preluat în comentariul pe care l-am scris în ziua când a ieșit din politică pentru a intra în istorie. Ar putea oare să susțină, tot cu vorbele lui Hemingway, că a fost înfrânt dar nu învins? Rememorându-i bilanțul,  nu s-ar putea spune.

În acest sens, foarte dur s-a exprimat, recent, senatorul Aleksei Pușkov, șeful Comisiei pentru politica informațională a Consiliului Federației: ”Președintele sovietic Mihail Gorbaciov a acceptat în mod deliberat capitularea geopolitică, permițând Germaniei unite să adere la Alianța Nord-Atlantică. El ar fi putut să se opună și să ceară neutralitate pentru noua Germanie. Dar el a pășit deja pe calea capitulării geopolitice și, se pare, era mai mult interesat să primească Premiul Nobel pentru Pace decât să apere ​​interesele naționale ale țării”.