Konstantin Kosaciov: 2020, anul unor mari provocări pentru Rusia

În 2020, Rusia s-a confruntat cu o creștere a presiunilor informaționale și a sancțiunilor. În același timp, Moscova a continuat să se comporte cu diplomație în afacerile mondiale și a demonstrat superioritate fermă pe fondul agresivității tot mai mari a Occidentului. Stoparea vărsării de sânge în Karabah, înregistrarea vaccinului împotriva Covid-19 și apărarea adevărului istoric în anul jubiliar al Victoriei – toate acestea ne aparțin nouă. Despre rezultatele și tendințele în politica externă ale Rusiei, într-un articol pentru ”Rossiiskaia Gazeta”, scrie senatorul rus Konstantin Kosaciov, președintele Comitetului pentru afaceri internaționale al Consiliului Federației.

Este deja un clișeu ca, făcând bilanțul anului trecut, să se afirme că, în 2020, au continuat tendințele din 2019. Da, numai că, în privința anului 2020, această formulă poate fi aplicată restrictiv – într-atât de unic a fost el pentru întreaga omenire, cu planuri, proiecte, activități – inclusiv de mare amploare, precum Jocurile Olimpice – date peste cap și amânate.

2020: Am văzut vremuri și mai proaste

Fără nici o îndoială, pandemia provocată de noul coronavirus a devenit factorul cheie de influență asupra politicii, economiei, demografiei, sportului, culturii, asupra ritmurilor de dezvoltare pe plan național și global, nefăcând excepție pentru nimeni și fără a împărți statele în bogate și sărace, democratice și nu prea, lideri sau outsideri. Chiar dacă reacția la această provocare globală a diferit în funcție de țară sau de regiune, este încă devreme să spunem cine s-a dovedit, într-un final, mai isteț și mai eficient. Amenințarea nu a trecut, sfârșitul pandemiei nu se întrevedere, deși progresul realizat în dezvoltarea vaccinurilor, unde Rusia a demonstrat o supremație mondială categorică, lasă loc de speranță.

Desigur, concluzia revistei americane The Time, care a catalogat anul 2020 drept cel mai rău din istoria omenirii, reprezintă o exagerare evidentă. Pentru că, civilizația noastră a cunoscut vremuri și mai vitrege, iar jubileul Marii Victorii, marcat anul trecut, este cu atât mai important pentru noi, deoarece ne amintește că amenințările provocate de mâna omului sunt, uneori, cu mult mai grave, pentru locuitorii Pământului, decât cele naturale. Dacă împotriva virusurilor se poate găsi, într-un final, un mijloc cu un grad destul de ridicat de protecție, împotriva tentativelor anumitor state sau alianțe de a obține supremația globală, folosind, în acest scop, forța, nu s-a găsit, deocamdată, un ”vaccin”.

Un aspect deosebit de caracteristic pentru 2020: noile provocări s-au suprapus vechilor amenințări, intensificându-le, oarecum. Mai ales țările aflate sub sancțiuni economice și embargou comercial s-au confruntat, într-un final, cu greutăți suplimentare. Venezuela, spre exemplu, căreia Occidentul ”i-a înghețat” în conturi zeci de miliarde de dolari. Este de la sine înțeles că acești bani puteau fi cheltuiți pentru a cumpăra, spre exemplu, un vaccin pentru populație. Iar când SUA au anunțat noi sancțiuni împotriva Siriei, în cadrul așa numitei ”Legi Cezar”, americanii s-au lăudat cu faptul că din cauza sancțiunilor lor sociale și economice, situația poporului sirian s-a complicat atât de mult. De facto, au recunoscut că sancțiunile adresate, zice-se, conducerii siriene, lovesc, de fapt, în oamenii simpli. Iar totul s-a petrecut în contextul în care, încă din luna martie, Secretarul General al ONU, Antonio Guterres, a cerut anularea sancțiunilor impuse țărilor afectate de pandemie.

Moscova-Washington: Prăpastia s-a adâncit

În 2020, sancțiunile, presiunile mediatice, diplomatice și de altă natură ale Occidentului asupra Rusiei nu doar că s-au păstrat, ci chiar s-au amplificat, înlocuind, practic, diplomația tradițională. Firește, principala sursă și inspiratorul acestei abordări a fost Washingtonul, unde, împotriva Rusiei, s-a creat un puternic consens bipartinic în Congres, care a avut o influență decisivă asupra politicii promovate de președintele Donald Trump pe relația cu Moscova.

Într-un final, el însuși a depus eforturi uriașe pentru a scăpa de acuzația de simpatie față de Rusia, introducând noi și noi sancțiuni împotriva noastră și numind noi și noi ”șoimi” în funcții de răspundere. Ceea ce nu l-a ajutat însă pe el, personal, dar a aruncat relațiile bilaterale într-o prăpastie atât de adâncă, încât revenirea, măcar la un nivel neutru, va lua ani, poate chiar decenii și doar dacă va exista voință în acest sens, de ambele părți. Iar, din motive lesne de înțeles, lucrurile nu par să devină mai bune după proclamarea victoriei lui Joe Biden în alegerile prezidențiale din 2020.

Totuși, m-aș feri de dorința de a reduce totul la persoane – acesta este, de altfel, și motivul pentru care nu aș considera alegerea noului șef de la Casa Albă cel mai important eveniment al anului 2020, în orice caz, din punctul de vedere a Rusiei. Problema are un caracter sistemic, dar acesta nu constă într-un fel de ”revizionism” al Rusiei sau în ”comportamentul” ei, despre care americanii adoră să vorbească, justificând politica dură promovată de cel puțin un deceniu, față de Moscova.

Aș spune că rădăcinile problemei se află în schimbările care s-au produs în modul americanilor de a conștientiza politica externă. Dacă, chiar și în perioada Războiului Rece, menținerea unui dialog și al unui echilibru strategic cu singura putere capabilă să distrugă America a constituit o chestiune de principiu și o garanție a securității reciproce, acum, însă, dobândirea supremației absolute asupra oricărui potențial opozant a devenit o obsesie.

SUA și ”moleculele libertății” din hidrocarburile americane

Iar problema nu este doar Rusia. Astăzi, americanii nu mai sunt în stare să concureze de la egal la egal cu lumea exterioară. Își pierd avantajele în competiția globală. Nivelul economic și cel de trai al cetățenilor este păstrat, în mare măsură, prin creșterea datoriei de stat a SUA și prin emisii de valută națională. Cu așa ceva nu poți rezista constant într-o competiție cinstită, deși Trump a încercat să repună SUA în fruntea lumii, nu doar în domenii strict financiar speculative. Se pare, însă, că SUA vor continua să folosească metodele concurenței neloiale, cărora le va fi subordonată inclusiv politica externă și ideologizând la maxim această problematică (bombastica frază despre ”moleculele libertății” ce zburdă prin hidrocarburile americane a devenit deja un meme popular, ce confirmă absurditatea lucrurilor).

Mai există și alt motiv sistemic pentru pesimismul diplomației: SUA și-au pierdut capacitatea de a negocia pe arena internațională. În general, au pierdut interesul pentru soluții colective, care ar spori cu adevărat credibilitatea Americii. Dar Washingtonul încă mai are impresia că numai promovarea forțată a propriilor interese va fi răspunsul la obiectivele stabilite de lumea modernă. Că este așa o demonstrează exemplul reacției la ”Nord Stream-2” și alte cazuri, unde americanii își impun, cu impertinență și agresiv, interesele în fața oponenților. Da, se speră că administrația Joe Biden va participa mai mult la ”jocul” colectiv și va ține mai mult cont de părerile aliaților ei, dar nu trebuie să ne facem iluzii că scopul unei astfel de ”colectivități” va rămâne același: de a asigura maximă susținere doar intereselor americane, chiar dacă ele contravin intereselor aliaților lor.

Documentele doctrinale ale SUA, fie că e vorba de dezvoltarea cosmosului, de acțiuni în Arctica sau de desfășurarea de forțe americane în diferite colțuri ale planetei, toate sunt străbătute ca un fir roșu de ideea superiorității unilaterale a Statelor Unite, cu proiectarea suveranității americane asupra restului lumii. O asemenea abordare în realizarea intereselor naționale este incompatibilă cu logica încheierii de acorduri internaționale de dezarmare, bazate pe principiile egalității participanților. După toate probabilitățile, sub Biden nu vor exista schimbări semnificative în acest sens. Totuși, la conferința de presă de final de an, președintele Rusiei, Vladimir Puțin, a subliniat, o dată în plus, disponibilitatea de a negocia întreg pachetul de dezarmare, dacă va exista o disponibilitate similară din partea noii administrații americane.

Europa: Eșecul dialogului

Dacă în relațiile dintre SUA și Rusia anul 2020 nu a venit cu surprize – ce nu sunt așteptate nici în 2021, aș spune că, pentru realitățile interne ale Europei, el a fost zdrobitor. Și nu mă refer, desigur, la relațiile reciproce din interiorul Uniunii Europene, care, de regulă, definește ”Europa” ca spațiu exclusiv propriu, ci am în vedere întreaga Europă, de la Lisabona la Ural și Caucaz. O asemenea deteriorare a încrederii reciproce, un asemenea eșec al dialogului și, ceea ce este și mai rău, al interesului reciproc pentru dialog, nu a mai existat, probabil, de pe vremea discursului de la Fulton al lui Churchill (discurs rostit de fostul premier al Marii Britanii, Winston Churchill, la 5 mai 1946, în prezența președintelui american Truman și care a marcat începutul Războiului Rece, n.r.). Ceea ce este cu adevărat trist este faptul că, în fruntea acestei ”cruciade” împotriva Rusiei, s-a așezat Germania care, la timpul respectiv, a reușit, grație politicii îndrăznețe a lui Willi Brandt și realizării unui mare proiect de gazoduct, să obțină detensionare în relațiile dintre Est și Vest, în pofida opoziției acerbe venite din partea Washingtonului.

Un tablou care seamănă izbitor cu peisajul actual: tot un gazoduct, aceeași presiune a Washingtonului, dar cu totul alte chipuri în conducerea Germaniei decât cele de la sfârșitul anilor ’70. În plus, Berlinul s-a trezit nu doar sub o presiune extrem de puternică din partea Washingtonului, dar și din partea opiniei publice germane și europene, în privința amplelor campanii anti-ruse, în a căror demarare a avut o activă participare.

De altfel, această presiune merită o atenție aparte, deoarece influența ei negativă asupra situației din relațiile interstatale, asupra formării de noi fobii și ”Cortine de fier” a început să joace un rol mult prea însemnat. Iar sursele trebuie căutate în evenimentele unui trecut destul de îndepărtat.

Ucraina, Siria și ”Hollywood-ul chimiei”

Cred că,  la momentul respectiv, am subestimat oarecum acea măsura în care influența rusă asupra proceselor din Siria a încurcat cărțile SUA, care planificaseră deja scenariul irakiano-libian pentru această țară. Un rol determinant pentru recurgerea la forță împotriva Siriei trebuia să-l joace armamentul chimic al Damascului – un moment important, ținând cont de evoluția ulterioară a evenimentelor în jurul ”chimiei”, până la ”cazul pacientului berlinez”. Dar în 2011, Rusia a întreprins o strălucitoare ”operațiune” diplomatică, care a permis, atunci, rezolvarea unor probleme dintre cele mai dificile și evacuarea armelor chimice, cu cooperarea benevolă a autorităților siriene. În decembrie 2014, George Friedman, șeful cunoscutei firme analitice Stratfor (”CIA din umbră”), declara, printre altele, că ”aceasta este prisma prin care trebuie privite evenimentele din Ucraina. Se pare că rușii nu au anticipat cât de serios vor percepe SUA acțiunile lor sau cât de ușor vor găsi contra-măsuri. În situația creată, SUA s-au uitat la Rusia și s-au gândit ce nu și-ar dori Moscova cel mai mult– instabilitate în Ucraina”.

Tema ucraineană este, de asemenea, importantă din acest punct de vedere, deoarece acolo se manifestă deplin elementul cheie al noii tehnologii. După cum se știe, așa-numitul Grup Internațional de Investigații (JIT), ce se ocupă de circumstanțele în care a fost doborâtă, în 2014, deasupra Donbassului, cursa aeriană MH17, a avansat cu insistență în ultimii ani o singură versiune – cea a vinovăției Rusiei și a insurgenților din DNR (Republica Populară Donețk, n.r.) și LNR (Republica Populară Lugansk, n.r.), bazându-se doar pe datele controversate ale odiosului și pseudo-independentului site Bellingscat. Puțini își amintesc faptul că o publicație online cu acest nume a fost fondată de jurnalistul și bloggerul Eliot Higgins, cunoscut pentru legăturile sale cu serviciile speciale britanice, la 15 iulie 2014. Cu doar două zile înainte ca avionul Boeing-777 să se prăbușească în regiunea Donețk!

De altfel, Bellingscat ”s-a evidențiat” și în subiecte legate de presupusa utilizare a armei chimice în Siria, pentru că, după cum s-a constatat mai târziu, nimeni nu intenționa să abandoneze această temă nici după 2011. Alături de ”jurnalistul independent” britanic al site-ului, un rol activ l-a jucat acolo altă asociație pseudo-publică, renumitele ”Căști Albe”, care a funcționat perfect ca furnizor de ”fapte” pentru acuzații atât împotriva Damascului, cât și a Rusiei, care a colaborat cu el. Spre exemplu, când, în aprilie 2018, Occidentul a acuzat Damascul de atac chimic asupra orașului sirian Duma, din Ghouta de Est, ca dovezi au fost folosite filmările ”Căștilor Albe”. Iar după o săptămână, cum se știe, Statele Unite, Marea Britanie și Franța au lansat lovituri asupra unor ținte siriene, fără a mai aștepta concluziile Organizației Mondiale pentru Interzicerea Armelor Chimice (OZHO). ”Eprubeta lui Colin Powell”, folosită într-o nouă manieră: fake-news ca un pretext pentru recurgerea la forța militară.

După un timp, chiar participanții la aceste înscenări au recunoscut că au creat falsuri. Astfel, producătorul BBC Syria, Riam Dalati, a declarat: ”După șase luni de investigații, pot spune fără să greșesc că scena din spitalul din orașul Duma a fost regizată. Nu au existat cazuri de decese în spital”. Potrivit Centrului Rus pentru Reconcilierea Părților Beligerante din Siria , același ”Hollywood al chimiei” pregătea altă punere în scenă și în provincia Idlib.

”Pacientul berlinez” și strategia provocărilor

Iată că același Bellingscat apare și acum, ca principal furnizor de ”dovezi” în cazul presupusei otrăviri a activistului rus Aleksei Navalnîi. Ca și în situația catastrofei avionului Boeing din Donbass, ”factura” arată cât se poate de detaliată și personificată – cât mai multe fotografii, nume, detalii, oameni reali sau fapte inventate, împletite în contextul necesar, bazat pe date provenite din ”surse secrete” care, desigur, nu pot fi dezvăluite. Calitatea și minuțiozitatea lucrării nu lasă nici o îndoială că, în fiecare dintre aceste cazuri, avem de-a face nu cu un modest ”jurnalist de investigații”, ci cu o provocare foarte bine pregătită. Iar obiectul unei asemenea provocări poate deveni, practic, orice rus, mai ales dacă are vreo legătură cu serviciile speciale.

Totuși, dacă tehnologia este perfect clară, în ceea ce privește amploarea și scopul ei, aici lucrurile au fost subestimate de la bun început. Este vorba nu doar despre pregătirea, la greu, de fake-news-uri pentru a trezi anumite sentimente la nivelul societăților. Creatorii de know-how intenționează, este evident, să preia controlul asupra bazei de probe pentru investigații importante din punct de vedere politic, evitând totodată – ceea ce este și mai important – acuzațiile de presiuni exercitate direct asupra anchetei în sine. Datele minuțios elaborate sunt furnizate, de presupuse instanțe publice și independente, celor care, ca și ele, ar trebui, teoretic, să fie dincolo de orice suspiciuni de părtinire – organizațiilor internaționale, precum OZHO, instanțelor de judecată, precum și autorităților țărilor care, anterior, nu au fost amestecate în jocuri anti-ruse, precum Germania.

Este de la sine înțeles că este foarte greu să contracarezi o asemenea strategie – care nu mai este o simplă linie tactică, ci o linie strategică pe termen lung , mai ales în condițiile în care, în pofida principiilor legale, funcționează o puternică prezumție a vinovăției: demonstrați că nu sunteți implicat, dar dovezile noastre nu vi le arătăm, pentru că sunt secrete. Este suficient că ele ne-au convins. A doua parte a campaniei se subînțelege: tăcerea este confirmarea recunoașterii vinovăției.

Nu voi afirma că acesta este instrumentarul care a aruncat relațiile Rusiei cu principalele țări ale UE în actuala ”groapă”, dar multe dintre evenimentele actuale sunt percepute de politicienii din Europa numai și numai prin prisma acestor scandaluri minuțios construite.

Occidentul: ”Diplomația la megafon”, în acțiune

Totuși, trebuie să recunoaștem că, pur și simplu, Europa nu a avut instrumente diplomatice proprii pentru rezolvarea problemelor existente. 2020 a fost anul eșecului diplomației europene, în arsenalul căreia nu s-a găsit, pe direcția estică, nimic altceva decât sancțiuni. Mai ales în condițiile în care cea mai mare umilință pentru ea a venit nu din Est, ci de peste Ocean, având în vedere că Washingtonul a decis pentru europeni care și cu cine trebuie să colaboreze în domeniul energetic și a instituit sancțiuni împotriva companiilor de pe Bătrânul Continent.

Și chiar dacă, acum, după victoria administrației democrate în SUA, mulți din Europa au resimțit o oarecare ușurare, în speranța că, de acum înainte, totul va reveni la vechea prietenie transatlantică, după părerea mea, o provocare mult mai mare pentru Europa va fi, oricât de paradoxal ar suna, nu Trump, ci Biden. În ultimă instanță, Trump a fost cel care a obligat Europa să se gândească la suveranitatea sa, la statutul său real și la greutatea geopolitică. Sub Biden, discuțiile despre ”moartea cerebrală a NATO” vor dispărea de pe ordinea de zi, dar dacă va fi bine sau nu pentru Europa este un mare semn de întrebare. Deoarece, așa cum s-a mai spus, America are nevoie nu de aliați, ci de cei care îi servesc interesele, îndreptate spre dobândirea supremației individuale în toate sferele.

Europenii au fost târâți în confruntarea cu Rusia (de altfel, fără o rezistență deosebită din partea lor), iar, mai departe, același lucru se va întâmpla și cu China. Occidentul, în ansamblul lui, se transformă într-un pol mondial înrăit, ce discută cu lumea înconjurătoare doar în limbajul notificărilor, sancțiunilor și intervențiilor, dar care, în același timp, pretinde la dreptul nu doar de a vorbi în numele comunității mondiale, dar și de a judeca și de a pedepsi după propria lui alegere.

Agresivitatea tot mai accentuată a Polului occidental, recurgerea tot mai frecventă la mijloace necinstite, la forță și la ”diplomația la megafon” sunt dovezi nu ale puterii lui, ci a slăbiciunii lui, a pierderii inițiativei și a abilităților de conducător, care i-au asigurat decenii de influență asupra proceselor mondiale. Tocmai de aceea,, pentru Occident devine deosebit de principială transformarea fostului spațiu sovietic într-un fel de câmp de luptă pentru valori. El are nevoie acută de victorii, de succes, prin analogie cu sfârșitul anilor ’80 – începutul anilor ’90, când SUA și Europa erau cuprinse de euforia victoriei în Războiul Rece, așa cum au văzut ei lucrurile atunci și cum le văd și acum.

Tocmai de aceea, evenimentele din Ucraina, din Georgia, din Belarus, din Republica Moldova, din Armenia sunt tot mai des interpretate nu ca o simplă confruntare între forțele democratice și cele autoritare, ci ca un triumf al orientării pro-occidentale asupra celei pro-ruse. Parțial, și acest aspect a fost o surpriză pentru Rusia, care nu privea situația într-o asemenea cheie – abordarea noastră a fost total pragmatică și neutră: colaborarea îi avantajează pe toți, piața rusă este, din multe puncte de vedere, mai atractivă decât piața UE, supraaglomerată și strict reglementată, neamestecul în procesele interne reprezintă o normă, etc. Dar de fiecare dată, vecinii noștri sunt puși să aleagă: sau treceți gălăgios și demonstrativ de partea Occidentului, sau nu veți avea viitor, iar toți politicienii care nu vor avea orientări pro-occidentale vor fi permanent hârțuiți, acuzați de corupție, de fraudă electorală și așa mai departe.

Avantajul Rusiei: Vaccinul, jubileul Victoriei și pacea pentru Karabah

Este evident că toate aceste procese vor continua să evolueze și în 2021, dar, în 2020, Rusia își poate înregistra un activ indiscutabil: realizarea celui mai important acord privind Nagornîi Karabah, unde începuse cel mai adevărat război. Fără îndoială, pentru Rusia a fost important să-și demonstreze capacitatea de a acționa ca arbitru în spațiul post-sovietic, fără să acorde preferință vreuneia dintre părțile prietene nouă. Important este însă altceva: a fost, probabil, singurul caz real din ultimii ani, când, prin mijloace exclusiv diplomatice, a fost oprită vărsarea de sânge. Da, chestiunea nu poate fi considerată ca definitiv închisă și, de asemenea, se poate discuta despre rolul și intențiile terțelor țări din acest conflict și, în general, în procesele din apropierea granițelor noastre. Dar ceva privit de mulți ca o mare problemă pentru Rusia, s-a transformat, repet, într-un triumf diplomatic.

Trei teme dintre cele mai importate ale anului 2020 pentru Rusia – vaccinul, jubileul Victoriei și pacea pentru Karabah – au lucrat în favoarea prestigiului ei în lume, în acest an deosebit de dificil. Și ceea ce este mai important este faptul că la toate astea au participat mulți oameni, începând, desigur, cu Președintele țării și diplomația lui activă, și terminând cu fiecare dintre noi, care am contribuit la combaterea amenințărilor naturale și artificiale, care am apărat memoria Victoriei asupra nazismului și adevărul Istoriei, redevenite, anul trecut, obiecte de atacuri și falsificări.