Dagbladet (Norvegia): ”Dialog” cu surzii

În următorii câțiva ani, Norvegia s-ar putea confrunta cu una dintre cele mai dificile provocări – aceea de a opta între dorința de a păstra Arctica ca zonă de calm relativ, puțin tensionată și rolul de avanpost pentru americanii ce-și apără propriile interese în Arctica, afirmă publicația Dagbladet, într-un articol semnat de Glenn Diesen, docent al University of South-Eastern Norway, editor al revistei ”Rusia în politica globală” și Arne Treholt, jurnalist, politician și diplomat.

Secretarul de presă al Ministerului de Externe al Rusiei, Maria Zaharova, a criticat recent politica promovată de Norvegia în regiunile de nord. Submarinele americane echipate cu arme nucleare intră în porturile norvegiene, iar pușcașii marini ai SUA se antrenează, practic constant sau staționează, pur și simplu, în Norvegia. Ample exerciții NATO s-au desfășurat la o distanță provocator de mică de granițele rusești, iar Rusia este definită drept inamic. Sancțiunile își fac treaba lor, iar vechile contacte militare dintre Norvegia și Rusia s-au sistat complet.

Criticile formulate de Zaharova s-au regăsit într-o variantă extinsă a unui comunicat de presă publicat, cu câteva zile înainte, de Ambasada Rusiei la Oslo.

Răspunzând acestor critici, viceministrul norvegian de Externe, Audun Halvorse, a declarat că Moscova știe care este poziția Norvegiei. Norvegia dorește relații de bună vecinătate cu Rusia. Miniștrii de Externe și cei ai Apărării au subliniat anterior același lucru. Într-un an, șeful MAE norvegian s-a întâlnit de patru ori cu colegul său rus și consideră acest lucru ca fiind dovada bunelor relații.

Dar cu astfel de declarații oficiale, Norvegia nu poate ascunde faptul că relațiilor dintre Norvegia și Rusia sunt în declin.

Din momentul aderării la NATO, în 1949, politica Norvegiei din relația ei cu Uniunea Sovietică și, ulterior, cu Rusia, s-au bazat întotdeauna pe două principii fundamentale. Ca membru al Alianței Nord-Atlantice, Norvegia este un aliat de nădejde al Statelor Unite. În același timp, ca vecin al unei superputeri, ea dorește relații bune și de încredere cu Moscova.

Este dificil să menții un echilibru între politica de descurajare și politica de conciliere; este o misiune grea și delicată. Norvegia este, desigur, liberă să ia singură decizii care privesc propriul teritoriu. În același timp, ceea ce se întâmplă în Norvegia neliniștește lumea înconjurătoare și, în special, pe vecinii ei. Întrebarea cheie pentru Moscova este în ce măsură calitatea Norvegiei de stat membru NATO permite americanilor să rămână pe teritoriul ei, în vremuri de pace?

Moscova nu a privit niciodată NATO ca pe o alianță defensivă. Ea o consideră o alianță ofensivă, ce-i amenință interesele legitime din domeniul apărării. De aceea, în perioada Războiului Rece, Uniunea Sovietică a trebuit convinsă că teritoriul norvegian nu va ajunge să fie folosit ca trambulină pentru atacuri inopinate sau pentru folosirea armei nucleare.

Guvernele norvegiene au ținut cont de faptul că astfel de temeri pot exista. Acest lucru s-a reflectat, spre exemplu, în declarațiile Guvernului condus de premierul Einar Gerhardsen referitoare la baze și politici nucleare. Guvernul a asigurat că, pe timp de pace, nu va permite înființarea, pe pământ norvegian, a unor baze străine sau amplasarea de arme nucleare.

Povestea cu U-2, din 1960, a fost ca o piatră de încercare. Venind din Turcia și îndreptându-se spre baza norvegiană Bodø, avionul american de recunoaștere a fost doborât deasupra teritoriului sovietic. Incidentul  a antrenat o serioasă criză în relațiile bilaterale, iar criza a putut fi rezolvată pe cale pașnică, în special datorită respectului purtat de Moscova față de Einar Gerhardsen.

La sfârșitul anilor ’70, s-a pus problema desfășurării unei rezerve de echipamente militare grele ale NATO în nordul Norvegiei. După o atentă analiză, Guvernul Odvar Nordli a ajuns la un compromis privind depozitarea lor în Trondelag. A fost decizia independentă a Norvegiei, cu luarea, totuși, în considerare inclusiv a poziției țării vecine.

Guvernul Trygve Bratteli a anunțat că așteaptă ca navele și submarinele aliaților să dea dovadă de respect față de politica sa privind armele nucleare și a cerut ca, la intrarea lor în porturile norvegiene, să nu dețină la bord astfel de armament. Această clarificare legată de politica nucleară a Norvegiei a fost adresată atât aliaților, cât și țării vecine.

Când, în 1977, Norvegia a declarat zonă economică proprie un perimetru de 200 de mile din apele considerate anterior internaționale, Oslo a fost nevoit să negocieze cu aproape 20 de țări afectate mai mult sau mai puțin direct de această decizie. Obiecțiile lor au fost luate în considerare și respectate, într-o oarecare măsură.

Actualele eforturi ale Guvernului și opoziției s-au limitat la a ”aduce la cunoștința” Rusiei poziția Norvegiei.

Norvegia idealizează NATO, considerând-o o alianță exclusiv defensivă, un bastion al libertății și democrației. Asta, chiar dacă războaiele purtate în numele libertății și democrației au provocat distrugeri, pierderi de vieți omenești, dezintegrare socială și numeroase tulburări interne și externe. Imixtiunile și conflictele au generat fluxuri de refugiați în Europa de Vest, destabilizând-o complet. Confruntarea cu Rusia și China constituie una dintre chestiunile prioritare pe ordinea de zi.

Mass-media descriu unul și același tablou lipsit de orice nuanțe. SUA și Europa luptă pentru adevăratele valori ale democrației și libertății. Occidentul nu face propagandă și nu spionează, nu duce războaie hibride și nu încearcă să semene discordie printre aliați cu ajutorul știrilor false. De toate astea se ocupă țările catalogate în mass-media drept ”regimuri totalitare”.

Iar faptul că state precum Rusia au, la rândul lor, pretenții legitime în domeniul securității, este ignorat cu bună știință.

La momentul respectiv, criza cubaneză a produs o puternică impresie. Atunci, era ceva ca de la sine înțeles ca amplasarea de rachete sovietice în Cuba să fie interpretată ca o amenințare inacceptabilă la adresa intereselor de securitate legitime ale SUA.

Dar, oare, bazele americane și prezența NATO în portul Sevastopol din Crimeea, de unde granița rusească este la o azvârlitură de băț, ar fi amenințat mai puțin interesele Rusiei?

Începând din 1991, Balcanii, Africa de Nord și Orientul Mijlociu au devenit o foarte importantă arenă pentru războaie și lupte pentru influență între marile state. Având în vedere topirea ghețarilor și o concurență tot mai acerbă pentru materii prime și noi rute de transport, importanța regiunilor de nord și a Arcticii în conflictele dintre marile puteri ar putea crește, la rândul ei.

La ce ne-am putea aștepta din partea administrației Joe Biden în problema Nordului și a Arcticii? SUA vor reveni la rolul de superputere, ceea ce înseamnă că vor interveni mai activ și vor dori mai mult din partea Norvegiei.

Nu trebuie uitat nici Irakul, nici Libia, nici Siria, nici Crimeea, dar poate este cazul să coborâm de pe piedestalul moralității impecabile și să ne adaptăm la realitățile actuale? În următorii câțiva ani, Norvegia s-ar putea confrunta cu una dintre cele mai dificile provocări – aceea de a opta între dorința de a păstra în Arctica o zonă de calm relativ, puțin tensionată și rolul de mare avanpost pentru interesele pe care americanii le au în Nord.

Statele Unite, Marea Britanie, Rusia și China recunosc faptul că schimbarea contextului din Arctica ar putea conduce la conflicte, iar în Norvegia nu se poartă, pe această temă, nici dezbateri la nivel național și nu se duce nici un dialog real cu Rusia, scrie în încheiere Dagbladet.