Fiodor Lukianov: ”Occidentul nu se mai teme de un război nuclear”

De ce nu reușim în nici un fel să găsim un limbaj comun cu americanii, chiar dacă nu mai construim demult comunism și bem, la fel ca ei, coca-cola? A venit oare declinul Europei, prognozat în urmă cu 100 de ani de Spengler? Cum va arăta lumea noastră mâine, dacă nu o mai recunoaștem astăzi? Și încotro gonim, noi, homo sapiens: spre culmile progresului sau la dracu-n praznic? Întrebări multe, dar în loc de răspunsuri coerente, doar presupuneri și supoziții. Ce părere are Fiodor Lukianov, profesor, jurnalist, președintele Consiliului pentru politică externă și de apărare, director științific al Fundației de dezvoltare și susținere a Clubului Internațional de Discuții ”Valdai”. Un interviu acordat publicației ”Literaturnaia gazeta”.

– Recent am marcat Ziua Unității Naționale. Ce înseamnă unitatea națiunii?

Fiodor Lukianov: – Pentru mine, înseamnă cultura noatră, limba nostră comună și istoria comună. Din păcare, noi, cei care trăim în Rusia, nu conștientizăm mereu amploarea însemnătății limbii ruse. Țara noastră se întinde pe 11 fuse orare, o jumătate din glob, și nu este, oare, uluitor faptul că pe acest imens teritoriu oamenii vorbesc aceeași limbă, aproape fără dialecte? În Germania, să spunem, un neamț din nord și unul din sud, bavarez, dacă vor vorbi în dialectele lor, pur și simplu nu se vor înțelege unul cu celălalt. În Berlin, cartiere diferite, dialecte diferite! Și în China, locuitorii diferitelor provincii nu se înțeleg unii cu ceilalți. Sunt convins că, atâta timp cât va exista limba rusă și cultura rusă, se va păstra și unitatea națiunii.

– În plan global. Schimbări furtunoase se întâmplă – anticipați moartea civilizației sau un proces de naștere a ceva nou și deocamdată necunoscut?

Fiodor Lukianov: – Lumea se schimbă, nu prima și nu ultima dată. Într-o perioadă scurtă de timp, după standardele istoriei, noi ne-am atașat puternic de modul de viață trăit în ultimele două decenii de majoritatea pământenilor, considerându-l fără alternativă. Mulți au impresia că totul s-a întâmplat deja și că a venit ”sfârșitul Istoriei”, promis de Hegel și Marx, după care proclamat de Fukuyama (Francis Fukuyama, sociologic și politolog american). Dar pentru Hegel și Marx a fost un optim istoric, ei au vorbit despre ”sfârșitul Istoriei” ca despre o perpectivă îndepărtată, în timp ce domnul Fukuyama a luat și a ”transpus” totul la vremurile noastre. Atunci, în sufletul multora s-a cuibărit sentimentul că tot ceea s-a realizat va fi pentru totdeauna. Sentimentul de ”neschimbare” a lumii a fost atât de puternic, încât prea puțini i-au luat în seamă pe filosofii, politologii și sociologii, care avertizeau că lumea nu poate să nu se schimbe.

Iar în primăvară toți au fost șocați când, brusc, s-a constatat că globalizarea, cu tot ce presupune ea, de la mobilitatea oamenilor, la circulația ideilor, banilor, mărfurilor și informațiilor, se poate opri peste noapte. Primul șoc a trecut, desigur, ne-am adaptat la noile condiții, dar chiar dacă vor trece toate ”valurile” pandemiei, rămâne sentimentul că ”neschimbata” lume se poate schimba foarte rapid și radical. Înțelegerea faptului că lumea a rămas interconectată, dar a încetat să fie globală și la fel de universală – aceasta este principala schimbare.

– În urmă cu 100 de ani, Spengler a prezis ”declinul Europei”. Dacă este să vorbim ca un ”declin al modernismului european”, se împlinește predicția lui Spengler?

Fiodor Lukianov: – Se împlinește în sensul că Statele Unite și Europa încetează să mai fie centrul lumii și forța dominantă în politică, economie, cultură. Desigur, SUA își vor păstra rolul central, chiar dacă sub semnul întrebării. Dar schimbările din Europa trag linie sub epoca de peste cinci sute de ani, de pe vremea marilor descoperiri geografice, adică din momentul când, de fapt, s-a format acest modernism european. Acum, el se transformă în altceva, dar care, din multe privințe, este o transformare ”în propriul interior”. Postmodernismul, chiar dacă este ”post”, tot modernism rămâne. Nu cred că va fi vreo regândire radicală a fundamentelor lumii occidentale. Dimpotrivă, ea va trebui, în condiții extraordinare, să se poziționeze mult mai clar nu ca ”ceva” universal, potrivit pentru toată lumea, ci tocmai în calitate de lume occidentală, opusă altor lumi. Ceea ce se întâmplă astăzi în sfera politică este ”retragerea în sine”.

La noi se bucură de popularitate ideea că UE se va prăbuși curând. Eu nu cred, nu sunt convins că UE se va schimba radical. Se schimbă și America. Chiar dacă Trump nu va mai fi președinte, el și-a îndeplinit misiunea istorică, SUA se îndepărtează de globalismul în percepția lui de la sfârșitul secolului XX – începutul secolului XXI. Desigur, Occidentul va continua să se agațe și pe mai departe de modernismul său, dar va deveni doar un element al tabloului global, în nici un caz unicul și nici dominant. Să nu uităm însă că forța și măreția civilizației europene au constat în capacitatea ei de a genera, pe parcursul mai multor secole, idei universale, atractive pentru restul lumii, care le-a împrumutat. Rezulatul a fost diferit, dar au fost idei pe care doreai să le preiei. Nimeni altcineva nu este capabil de așa ceva, după toate probabilitățile.

– La ediția de anul acesta a Clubului ”Valdai”, Rusia a lansat o serie de inițiative – negocieri cu SUA în domeniul securității cibernetice, disponibilitatea și prelungirea cu un an aTtratatului SART-III și moratoriu asupra desfășurării în Europa a rachetelor cu rază medie și mai scutră de acțiune.

Fiodor Lukianov: – Pentru mine, au fost gesturi de bunăvoință, neapreciate de un Occident care nu vrea să accepte nimic – acolo s-a format percepția Rusiei ca o țară ”incorigibilă”. Și de aceea, orice le-am propune totul se reduce la interacțiuni politice aplicate și economic limitate – cum ar fi, spre exemplu, coordonare între militarii noștri și cei americani în Siria. Poate că, devenind președinte, Biden, va semna, așa cum a promis, prelungirea Tratatului INF (Tratatul privind reducerea rachetelor cu rază medie și mai scurtă de acțiune, n.r.) pentru încă un an sau cinci ani. Dar va fi ultima prelungire a ultimului acord de acest gen.

Actualul sistem de control al armelor este rezultatul unor uriașe eforturi intelectuale, depuse în anii ’60, după criza rachetelor cubaneze, de oameni foarte deștepți, în special americani, de altfel. Dar este o schemă învechită – este nevoie de un model nou, de care nici nu s-au apucat măcar. Occidentul nu se mai teme de un război nuclear, motiv pentru care nu simte pericolul lui. Iar astăzi, marea problemă din relațiile cu SUA este faptul că nu există o agendă pentru negocieri, deoarece nu funcționează nici măcar tema nucleară care mereu a fost bagheta salvatoare.

– La forumul de la Valdai, Serghei Lavrov, ministrul rus de Externe, a declarat că dialogul cu UE este lipsit de perspective. Astfel de declarații vehemente, Lavrov nu -le-a făcut, parcă, niciodată. Vrem să speriem Occidentul cu o cotitură spre Est?

Fiodor Lukianov: – Cotitura spre Este reprezintă o necesitate obiectivă, nu trebuie să o transformi în sperietoare pentru nimeni. Și așa toți știu că trei sferturi din teritoriul nostru se află în Asia. În următorul deceniu, China se va dezvolta, transformându-se într-un factor mult mai dominant al sistemului global. A avea cu China o graniță comună gigantică și a nu avea cu ea relații bune ar fi o dovadă de inconștiență. Problema nu este dacă vrem sau nu să dezvoltăm relații cu China – este timpul ca atât Rusia, cât și Occidentul să renunțe la gândirea în spiritul ”sau-sau”. Pur și simplu, nu avem cum să scăpăm nici de Occident, nici de Orient, ceea ce înseamnă că trebuie să interacționăm și cu unii, și cu alții.

Nici eu nu-mi amintesc ca Lavrov să se fi pronunțat, înainte, atât de dur în privința relațiilor cu UE. Dar nu m-a surprins: urmăresc de mult relațiile ruso-europene și văd cum și-au epuizat resursele, sub forma sub care au fost ele concepute la începutul anilor ’90. A fost un lucru evident și înainte de criza ucraineană. Și pentru că veni vorba, Lavrov nu a spus că întrerupem toate legăturile cu Europa, el a vorbit numai despre Uniunea European ca instituție, iar contactele cu țările europene au fost și rămân.

– În Belarus se poate repeta criza ucraineană?

Fiodor Lukianov: – Republica Belarus nu a repetat scenariul ucrainean, deoarece nu s-a reușir din prima mișcare. Belorușii sunt alt popor, iar Lukașenko nu este Ianukovici (Viktor Ianukovici, fost președinte al Ucrainei, n.r.). Dar cel mai important aspect este că în cazul Republicii Belarus nu există acel super-interes din partea forțelor externe care a existat în cazul Ucrainei. Iar Mihail Liubimov (romancier, colonel, fost lucrător KGB, n.r.) are dreptate când spune că americanii nu planifică, ei ”încalecă”. Ei sunt convinși că știu cum trebuie să fie construit un stat democrat, psihologia ”strălucitorului oraș de pe colină” este vie și astăzi, deși modelul american în sine este foarte specific și pare inaplicabil chiar europenilor. De aceea, când în puncte ale lumii esențiale din punct de vedere strategic apar noi state independente, imediat li se propune un set de proceduri democratice, cu ajutor extern obligatoriu. Iar când în țară forțele interne se maturizează, americanii acționează. În Belarus nu a existat o pătrundere occidentală atât de pregnantă ca în Ucraina, din cauza specificului regimului.

– Reiese că revoluțiile colorate nu sunt lovituri de stat după ”metoda Sharpe”, ci parte a unui proces democratic obiectiv?

Fiodor Lukianov: – Întotdeauna am respins formulări de tipul ”metoda lui Sharpe”. La fel de bine se poate vorbi și despre ”metoda lui Gandhi, având în vedere că metodele lui de protest nonviolent au fost capabile să schimbe din rădăcini situația. Acum nu există revoluții colorate, a fost un fenomen al anilor ‘2000, legat de încercarea țintită a SUA și UE de a efectua o ”puternică mișcare de răspândire a democrației”. Mișcarea asta a avut diferite frorme, până la cele mai respingătoare – în Iugoslavia, Irak, în tot Orientul arab, unde americanii au implementat ”democrația” cu forța. Esența revoluțiilor colorate nu  înseamnă că au fost elaborate după ”metoda lui Sharpe”, care nu a fost nici măcar citită peste tot. Dacă este să vorbim despre Iugoslavia și despre înlăturarea lui Milosevici, chiar americanii nu neagă că a fost o operațiune specială. Esența revoluției colorate constă în faptul că o asemenea mișcare este imposibilă fără existența unui puternic arbitru extern, a cărui părere va fi decisivă. Iar cel mai elocvent exemplu în acest sens este ”revoluția portocalie” din 2004, din Ucraina.

Acum acest mecanism nu mai funcționează, pentru că Occidentul are o sumedenie de alte probleme și a renunțat să mai cheltuiască prea mult pentru țări ”potențial democratic”. UE se preocupă de sine, a intrat la apă și autoritatea SUA. Dacă în 2004, ba chiar în 2014, cuvântul Washingtonului avea greutate, acum, privind la ceea ce se întâmplă în State, mulți încep să se îndoiască de atotputernicia Occidentului. Desigur, și noi am învățat să ne opunem ”exportului de revoluții”. Momentul de cotitură s-a întâmplat când Rusia a răspuns la tehnologiile Maidanului cu o operațiune militară. Atunci, în Occidentul s-au gândit: oare merită riscat un război cu Rusia din cauza Ucrainei sau a altcuiva?

– Dar în spațiul fost-sovietic continuă evenimente ce nu pot fi altfel catalogate decât revouționare…

Fiodor Lukianov: – După toate probabilitățile, este o etapă inevitabilă a dezvoltării. Țările apărute pe harta lumii și recunoscute ca state suverane-membre ONU după destrămarea URSS, au trăit mult timp în paradigma luptei pentru ele între marii jucători – SUA, Europa, Rusia, într-o mai mică măsură, China. Multe dintre aceste state noi au crezut că cel mai corect model este de a jongla între Rusia și Occident, o ”tactică multi-vectorială” care, pentru o perioadă, a dat roade. Acum, însă, cei care au apărut după destrămarea URSS trebuie să-și demonstreze valoarea și capacitatea de a supraviețui, când nu mai există acea luptă acerbă a titanilor pentru influența asupra lor.

Ceea ce se întâmplă în multe foste republici unionale este chinul transformării din stat de-jure în stat de-facto. Poate peste câțiva ani vom vedea un peisaj puternic schimbat, iar asta va fi o cu totul altă hartă a influențelor, dependențelor, intereselor. Este o provocare și pentru Rusia: ne-am obișnuit să privim totul în contururile fostei URSS, dar aceste ”contururi” dispar acum definitiv.